Povestea târfelor mele 1

Gabriel García Márquez: Giving Life

Gabriel García Márquez

Povestea târfelor mele triste

Memoria de mis putas tristes, 2004

„Nu se cuvine să faceţi nimic de prost gust, l‑a prevenit pe bătrânul Eguchi femeia de la han. Nu se cuvine să‑i vârâţi degetul în gură fetei ador­mite şi nici să încercaţi orice altceva de felul acesta."

Yasunari Kawabata,

Casa frumoaselor adormite

1

În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să‑mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară. Mi‑am adus aminte de Rosa Cabarcas, patroana unei case clandestine care obişnuia să‑şi încunoştinţeze clienţii statornici când avea vreo noutate disponibilă. Niciodată n‑am cedat acesteia sau oricărei alteia dintre multele‑i tentaţii obscene, dar ea nu credea în puritatea principiilor mele. Şi morala e o chestiune de timp, spunea, cu un zâmbet răutăcios, ai să vezi. Avea cu câţiva ani mai puţin decât mine şi nu mai ştiam nimic despre ea de atâta amar de vreme, că s‑ar fi putut prea bine să fi murit. Însă la primul apel i‑am recunoscut vocea la telefon şi i‑am slobozit fără nici un preambul:

— Astăzi, da.

Ea suspină: Ah, sărmanul meu învăţat, te faci nevăzut preţ de douăzeci de ani şi dai semne de viaţă numai ca să ceri imposibilul. Îşi recăpătă îndată stăpânirea de sine proprie meseriei şi‑mi oferi o jumă­tate de duzină de opţiuni îmbietoare, dar e drept că nici una neprihănită. Am refuzat‑o, stăruind că trebuia să fie fecioară şi chiar pentru noaptea aceea. Ea m‑a întrebat alarmată: Ce anume vrei să‑ţi dove­deşti? Nimic, i‑am răspuns, enervat că pusese dege­tul pe rană, ştiu prea bine ce pot şi ce nu pot. Ea spuse impasibilă că învăţaţii le ştiu pe toate, dar nu chiar pe toate: singurele Fecioare care au mai rămas pe lume sunteţi voi, cei născuţi în august. De ce nu mi‑ai dat comanda mai devreme? Inspiraţia vine pe nepusă masă, i‑am răspuns. Dar poate că aşteaptă, spuse ea, veşnic mai înţeleaptă decât oricare bărbat, şi‑mi ceru măcar două zile să cerceteze temeinic piaţa. I‑am replicat cât se poate de serios că, pentru o asemenea treabă, la vârsta mea fiecare ceas înseamnă un an. Atunci nu‑i cu putinţă, zise ea fără urmă de îndoială, dar, în sfârşit, aşa‑i mai emoţionant, ce naiba, te sun într‑o oră.

Nu trebuie s‑o spun, fiindcă se vede de la o poştă: sunt urât, timid şi anacronic. Însă muncindu‑mă atâta să nu fiu aşa, am ajuns să simulez tocmai contrariul. Până în ziua de astăzi, când m‑am hotărât să povestesc cum sunt, din proprie voinţă şi nesilit de nimeni, chiar de‑ar fi numai ca să‑mi uşurez cugetul. Am început cu telefonul neobişnuit dat Rosei Cabarcas pentru că, văzut cu ochii de astăzi, acela a fost începutul unei noi vieţi, la o vârstă la care majo­ritatea muritorilor sunt morţi.

Locuiesc într‑o casă colonială pe trotuarul înso­rit dinspre parcul San Nicolás, unde mi‑am petrecut toate zilele vieţii fără femeie şi fără avere, unde au trăit şi au murit părinţii şi unde mi‑am propus să mor singur, în acelaşi pat în care m‑am născut şi într‑o zi pe care mi‑o doream îndepărtată şi fără suferinţă. Tata a cumpărat‑o la sfârşitul secolului al XIX‑lea, când a fost scoasă la mezat, a închiriat parterul pentru prăvălii de lux companiei unor italieni şi şi‑a păstrat etajul ca să trăiască aici fericit cu fata unuia dintre ei, Florina de Dios Cargamantos, remarcabilă inter­pretă a lui Mozart, poliglotă şi admiratoare a lui Garibaldi, femeia cea mai frumoasă şi mai talentată din câte au existat vreodată în oraş: mama mea.

Cuprinsul casei e încăpător şi luminos, cu ghir­lande de stuc şi pardoseală în carouri din mozaic flo­rentin şi cu patru uşi de sticlă ce dau într‑un balcon prelung, unde mama se aşeza în serile de martie să cânte arii de dragoste cu verişoarele ei italience. De aici se vede parcul San Nicolás cu catedrala şi statuia lui Cristofor Columb şi, mai departe, magaziile de pe cheiul portului şi necuprinsul ori­zont al marelui fluviu Magdalena la douăzeci de leghe de la vărsare. Singurul neajuns al casei este că soarele bate treptat dintr‑o fereastră într‑alta pe măsură ce se scurge ziua şi trebuie să le închizi pe toate ca să încerci să‑ţi faci siesta în penumbra fierbinte. Când am rămas singur, la treizeci şi doi de ani, m‑am mutat în odaia care fusese dormitorul părinţilor, am deschis o uşă de trecere spre bibliotecă şi am început să scot la licitaţie tot ce nu‑mi mai era de trebuinţă pentru trai, adică, până la urmă, aproape tot, în afară de cărţi şi de pianolă.

Vreme de patruzeci de ani am fost făcător de ştiri la El Diario de La Paz; munca mea consta în a transpune şi completa în proză autohtonă ştirile din lume pe care le prindeam din zbor din spaţiul side­ral pe unde scurte sau prin codul Morse. Astăzi mă întreţin, de bine, de rău, cu pensia de pe urma acelei îndeletniciri acum dispărute; mă întreţin şi mai anevoie cu aceea de profesor de gramatică spaniolă şi de latină, aproape deloc cu articolul din fiecare duminică pe care l‑am scris fără întrerupere de peste o jumătate de veac şi absolut deloc cu cronicile muzicale şi teatrale pe care mi le publică El Diario pe gratis în nenumăratele ocazii când vin interpreţi de vază. N‑am făcut niciodată altceva în afara scrisu­lui, însă n‑am vocaţie şi nici har de povestitor, ignor cu desăvârşire normele compoziţiei dramatice şi dacă m‑am angajat la treaba asta e numai pentru că am încredere în înţelepciunea ce se desprinde din multele lecturi pe care le‑am făcut în viaţă. Spus fără ocolişuri, sunt un nevolnic fără nici un merit şi fără strălucire, care n‑ar fi avut nimic de lăsat moştenire urmaşilor, dacă n‑ar fi fost faptele pe care mă pre­gătesc să le depăn cum voi putea în această poveste a marii mele iubiri.

În ziua în care am împlinit nouăzeci de ani, m‑am deşteptat, ca de obicei, la cinci dimineaţa. Singura mea obligaţie, fiind vineri, era să scriu articolul cu semnă­tura mea care se publică duminica în El Diario de La Paz. Simptomele din zori fuseseră cum nu se poate mai propice ca să nu fiu fericit: de cum s‑a crăpat de ziuă, au început să mă doară toate oasele, fundul îmi ardea şi s‑au pornit tunete prevestitoare de furtună, după trei luni de secetă. M‑am spălat în timp ce se făcea cafeaua, mi‑am servit o ceaşcă mare îndulcită cu miere de albine şi însoţită de două turte de tapioca şi mi‑am pus salopeta de doc pe care o port în casă.

Tema articolului din ziua aceea se referea, de bună seamă, la cei nouăzeci de ani pe care‑i împlineam. Niciodată nu m‑am gândit la vârstă ca la o crăpătură de pe tavan prin care plouă şi care îţi arată cât ţi‑a mai rămas de trăit. De mic copil am auzit spunându‑se că, atunci când moare un om, păduchii ce i s‑au strâns în claia de păr încep să mişune înspăimântaţi pe pernă, spre ruşinea familiei. Asta m‑a impresionat într‑atât că m‑am lăsat tuns chilug pentru a merge la şcoală, iar rarele şuviţe ce mi‑au mai rămas mi le spăl şi astăzi cu săpun de rufe. Ceea ce înseamnă, îmi spun acum, că de mic copil mi s‑a dezvoltat mai tare simţul ruşinii sociale decât cel al morţii.

De luni de zile plănuisem ca articolul meu ani­versar să nu fie obişnuita lamentaţie pentru anii scurşi, ci tocmai dimpotrivă: o glorificare a bătrâneţii. Am început întrebându‑mă când am realizat că sunt bătrân şi cred că asta se întâmplase cu foarte puţin timp în urmă. La patruzeci şi doi de ani, mă dusesem la doctor din pricina unei dureri de spate care mă stânjenea la respirat. El n‑a luat‑o în seamă: e o durere firească la vârsta dumneavoastră, mi‑a zis.

— În cazul acesta, i‑am răspuns, ce nu e firesc este vârsta mea.

Doctorul mi‑a zâmbit compătimitor. Văd că sunteţi un filosof, mi‑a spus. A fost prima oară când m‑am gândit la vârsta mea în termeni de bătrâneţe, dar nu peste mult am şi uitat‑o. M‑am deprins să mă trezesc în fiecare zi cu altă durere ce‑şi tot schimba locul şi felul pe măsură ce anii treceau. Uneori părea ca o gheară a morţii şi a doua zi dispărea. Cam pe atunci am auzit spunându‑se că primul semn de bătrâneţe e când începi să semeni cu tatăl tău. Trebuie să fiu, pesemne, condamnat la tinereţe eternă, mi‑a trecut prin cap, fiindcă profilul meu cabalin nu va semăna în veci nici cu cel de vajnic locuitor din Caraibe, cum a fost tata, şi nici cu cel roman impe­rial al mamei. Adevărul e că primele schimbări sunt atât de lente, că abia dacă se zăresc şi te vezi mai departe de dinlăuntru ca întotdeauna, dar ceilalţi le remarcă de dinafară.

În cea de a cincea decadă, începusem să‑mi ima­ginez ce însemna bătrâneţea, când am constatat cele dintâi goluri ale memoriei. Îmi căutam prin toată casa ochelarii, până descopeream că îi aveam pe nas, sau mă băgăm cu ei sub duş, sau mi‑i puneam pe cei de citit fără să mi‑i scot pe cei de distanţă. Într‑o zi am luat micul dejun de două ori, pentru că am uitat şi am învăţat să recunosc îngrijorarea prietenilor când nu îndrăzneau să‑mi atragă atenţia că le po­vesteam aceeaşi anecdotă pe care le‑o spusesem săptămâna trecută. Pe vremea aceea aveam în minte un pomelnic cu chipuri cunoscute şi altul cu numele fiecăruia, dar, în momentul când trebuia să salut, nu izbuteam să fac să coincidă chipurile şi numele.

Vârsta mea sexuală nu m‑a preocupat niciodată, pentru că puterile mele nu depindeau atât de mine, cât de ele, şi ele ştiau cum s‑o facă şi de ce anume atunci când voiau. Astăzi râd de băieţii de optzeci de ani care se duc la doctor îngroziţi de obsesiile astea, fără să ştie că la nouăzeci e şi mai rău, dar nu mai contează: sunt riscurile de a fi în viaţă. În schimb, e o binecuvântare a vieţii că memoria bătrânilor slă­beşte pentru lucrurile care nu sunt esenţiale, dar că rareori dă greş pentru cele care ne interesează cu ade­vărat. Cicero a ilustrat aceasta dintr‑o trăsătură de condei: „Nu‑i pe lume bătrân care să uite unde şi‑a ascuns comoara".

Cu reflecţiile astea, şi multe altele, terminasem o primă ciornă a articolului când soarele de august izbucni printre migdalii din parc, iar vasul poştal de pe fluviu, care întârziase o săptămână din pricina secetei, a intrat şuierând în canalul portului. Mi‑am zis: iată cum vin cei nouăzeci de ani ai mei. Nu voi şti niciodată de ce, nici nu încerc să aflu, dar ima­ginea aceea cutremurătoare a fost imboldul care m‑a făcut să‑i dau telefon Rosei Cabarcas ca să mă ajute să‑mi cinstesc aniversarea cu o noapte liber­tină. De ani de zile făcusem pace bună cu trupul meu, dedicându‑mă recitirii capricioase a clasicilor mei şi programelor mele particulare de muzică cultă, însă dorinţa din ziua aceea a fost atât de năval­nică, încât mi s‑a părut un dar de la Dumnezeu. După ce am vorbit la telefon, n‑am mai putut scrie. Mi‑am atârnat hamacul într‑un ungher al biblio­tecii, unde în cursul dimineţii nu bate soarele, şi m‑am trântit, cu o piatră pe suflet din pricina zbu­ciumului aşteptării.

Fusesem un copil răsfăţat, cu o mamă înzestrată cu multiple virtuţi, răpusă de oftică la cincizeci de ani, şi cu un tată formalist căruia nu i s‑a cunoscut niciodată vreun pas greşit şi care a fost găsit în zori mort în patul lui de văduv, în ziua când s‑a semnat tratatul de la Neerlandia, punându‑se astfel capăt Războiului de O Mie de Zile şi multor alte războaie civile din secolul trecut. Pacea a schimbat oraşul într‑un sens neprevăzut şi nedorit. O mulţime de femei libere înţesară până la delir vechile cârciumi de pe Strada Mare, care s‑a numit mai târziu Drumul Abello şi acum e Paseo Colón, în oraşul acesta drag mie, atât de apreciat de locuitorii lui, dar şi de străini, datorită omeniei celor de aici şi limpezimii luminii sale.

Niciodată nu m‑am culcat cu vreo femeie fără s‑o plătesc, şi pe puţinele care nu erau de meserie le‑am convins prin argumente ori cu de‑a sila să primească bani chiar de‑ar fi să‑i arunce la gunoi. Cam pe la douăzeci de ani, am început să ţin un cata­stif cu numele, vârsta, locul şi câteva însemnări privi­toare la împrejurările şi la felul în care se petrece totul. Până la cincizeci de ani, ajunsesem la cinci sute paisprezece femei cu care o făcusem cel puţin o dată. Am încetat să mai notez când trupul nu mai răzbea cu atâtea şi puteam ţine socoteala fără catastif. Îmi aveam propria etică. Niciodată n‑am făcut amor în grup ori în locuri publice, nici n‑am împărtăşit secrete şi nici n‑am povestit vreo aventură a trupu­lui sau a sufletului, căci de tânăr am luat aminte că nici una nu rămâne nepedepsită.

Singura legătură ciudată a fost cea pe care am păstrat‑o ani în şir cu credincioasa mea Damiana.

Era aproape o copilă, cu trăsături indiene, voinică şi sălbatică, zgârcită la vorbă, dar hotărâtă, care umbla desculţă, ca să nu mă deranjeze pe când scriam. 

Îmi amintesc că stăteam şi citeam Mândra andaluză în hamacul din pridvor şi am văzut‑o din întâmplare aplecată peste albie, cu o fustă atât de scurtă, că lăsa descoperite rotunjimile‑i ispititoare. 

Pradă unei înflă­cărări nestăvilite, i‑am ridicat‑o la spate, i‑am coborât chiloţii până la genunchi şi am pătruns‑o altminteri. „Vai, domnule, spuse ea cu un geamăt lugubru, locul ăsta nu‑i făcut pentru intrat, ci pen­tru ieşit." Un tremur puternic îi străbătu trupul, dar rămase neclintită. Umilit fiindcă o umilisem, am vrut să‑i plătesc dublu faţă de preţul celor mai scumpe de pe vremea aceea, dar n‑a acceptat nici un gologan şi‑am fost nevoit să‑i măresc simbria socotind o împreunare pe lună, veşnic pe când spăla rufele şi veşnic pe la spate.

 

Mi‑a trecut uneori prin cap că însemnările acelea referitoare la culcat ar fi un temei straşnic pentru o relatare a rătăcirilor vieţii mele, şi titlul mi‑a picat din cer: Povestea târfelor mele triste. Viaţa mea socială, în schimb, era lipsită de interes: orfan de tată şi de mamă, burlac fără viitor, ziarist mediocru de şase ori finalist la Jocurile Florale din Cartagena de Indias şi favorit al caricaturiştilor datorită urâţe­niei mele exemplare. Pe scurt: o viaţă ratată care începuse prost din după‑amiaza în care mama m‑a dus de mână, la nouăsprezece ani, să vedem dacă reuşeam să public în El Diario de La Paz o cronică a vieţii liceului scrisă de mine la orele de spaniolă şi de retorică. S‑a publicat duminica următoare cu o prezentare dătătoare de speranţă a directorului. Au trecut anii şi, când am aflat că mama plătise publi­carea cronicii şi a următoarelor şapte, era prea târziu să‑mi mai fie ruşine, căci coloana mea săptămânală zbura cu propriile aripi şi, pe deasupra, mai eram şi făcător de ştiri, şi critic muzical.

De când mi‑am luat bacalaureatul cu diplomă de merit am început să predau ore de spaniolă şi de latină la trei licee de stat în acelaşi timp. Am fost un profesor slab, fără pregătirea necesară, fără vocaţie şi fără nici o milă faţă de acei bieţi copii pentru care venitul la şcoală era singurul mijloc de a scăpa de tirania părinţilor. 

N‑am putut face nimic altceva pentru ei decât să‑i ţin sub teroarea riglei mele de lemn ca să se procopsească de la mine măcar cu poemul favorit: „Acestea, Fabrio, ah, durere, ce‑acum le vezi, câmpii‑n singurătate, deal sumbru, fost‑au odat' Italica faimoasă". Abia la bătrâneţe am aflat, din întâmplare, porecla caraghioasă pe care mi‑au dat‑o elevii pe ascuns: „Profesorul Deal Sumbru".

Asta e tot ce mi‑a dăruit viaţa şi n‑am făcut nimic să obţin mai mult. Prânzeam singur într‑o pauză şi la şase după‑amiaza ajungeam la redacţia ziarului să captez semnalele din spaţiul sideral. La unsprezece noaptea, când se închidea ediţia, înce­pea viaţa mea adevărată. Dormeam în Cartierul Chinezesc de două sau trei ori pe săptămână şi în tovărăşii atât de diferite, că în două rânduri am fost încununat drept clientul anului. După cina în apropiata cafenea Roma, alegeam orice bordel la întâmplare şi mă strecuram pe ascuns pe poarta curţii din spate. O făceam pentru plăcerea mea, dar până la urmă şi din raţiuni profesionale, graţie limbariţei grangurilor din viaţa politică ce le dezvăluiau secretele de stat amantelor de o noapte, fără să se gândească defel că opinia publică îi auzea prin pereţii de carton. Pe calea asta, de bună seamă, am descoperit şi că burlăcia mea fără leac era pusă pe seama unei pederastii nocturne pe care mi‑o satisfăceam cu copiii orfani de pe Strada Crimei. Am avut norocul să uit aşa ceva, între alte motive întemeiate şi pentru că am aflat şi vorbele bune ce se spuneau despre mine şi le‑am apreciat la justa lor valoare.

N‑am avut niciodată prieteni la cataramă, şi puţinii care s‑au apropiat de mine sunt acum la New York. Vreau să spun că sunt morţi, căci acolo presupun eu că se duc sufletele rătăcitoare ca să nu se confrunte cu adevărul vieţii lor trecute. De când m‑am pensionat, am puţine de făcut, doar să‑mi duc articolele la ziar vinerea după‑amiaza sau diverse obli­gaţii de oarecare însemnătate: concerte la Belle Arte, expoziţii de pictură la Centrul Artistic, al cărui membru fondator sunt; câte o conferinţă patriotică la Societatea de îmbunătăţiri pentru Populaţie sau un eveniment de seamă precum stagiunea în care s‑a produs artista Fábregas la Teatrul Apolo. În tine­reţe, mă duceam la sălile de cinema în aer liber unde, la fel de bine, ne putea lua prin surprindere o eclipsă de lună sau o dublă pneumonie din pricina unei averse răzleţe. Însă, mai mult decât filmele, mă inte­resau păsărelele de noapte care se culcau pe cât costa biletul de intrare sau pe gratis, ori pe datorie. Fiindcă cinematograful nu e genul meu. Cultul obscen al lui Shirley Temple a fost picătura care a făcut să se verse paharul.

Singurele mele călătorii au fost cele patru la Jocurile Florale de la Cartagena de Indias, înainte de a împlini treizeci de ani, şi una într‑o noapte cumplită cu şalupa cu motor, fiind invitat de Sacramento Montiel la inaugurarea unui bordel al său la Santa Marta. În privinţa vieţii mele casnice, nu sunt lacom din fire şi am gusturi simple. De când Damiana a îmbătrânit şi nu s‑a mai gătit la mine acasă, unica mea mâncare regulată a fost tortilla cu cartofi la cafeneaua Roma, după ce se închidea ziarul.

Astfel încât, în ajunul zilei când împlineam nouăzeci de ani, am rămas nemâncat şi n‑am putut să mă concentrez să citesc în aşteptarea veştilor de la Rosa Cabarcas. Greierii ţârâiau din răsputeri în zăpuşeala de la ora două, şi iureşul soarelui prin ferestrele deschise m‑a silit să schimb în trei rânduri locul hamacului. Întotdeauna mi s‑a părut că în zilele mele de naştere soarele dogorea cel mai tare din tot anul şi învăţasem să‑l suport, dar starea sufletească din ziua aceea nu m‑a lăsat să‑i ţin piept. La patru, am încercat să mă liniştesc cu cele şase suite pentru violoncel de Johann Sebastian Bach, în versiunea definitivă a lui don Pablo Casáls. Le con­sider tot ce poate fi mai înţelept din toată muzica, dar, în loc să mă calmeze, ca de obicei, m‑au lăsat într‑o stare de deprimare cumplită. Am adormit la a doua, care mi se pare puţin cam molatică, şi în vis am amestecat tânguirea violoncelului cu aceea a unui vapor trist care a ridicat ancora. Aproape imediat m‑a trezit telefonul, şi vocea ruginită a Rosei Cabarcas m‑a redat vieţii. 

Prost să fii, noroc să ai, mi‑a zis. Am găsit o puicuţă mai grozavă decât cea pe care o doreai tu, dar are un cusur: abia dacă merge pe paisprezece ani. Nu‑mi pasă dacă trebuie să schimb scutece, i‑am răspuns în glumă, fără să‑i înţeleg motivele. Nu‑i vorba de tine, mi‑a spus ea, dar cine o să ispăşească pentru mine cei trei ani de închisoare? Nimeni n‑avea să ispăşească nimic şi în nici un caz ea, bineînţeles. 

Îşi recruta fetele dintre minorele care vindeau în prăvălia ei, pe care le iniţia şi le exploata până treceau la viaţa şi mai grea de târfe cu diplomă, în bordelul faimos ţinut de Eufemia La Negra.  

Nu plătise niciodată vreo amendă, fiindcă grădina ei era o Arcadie pentru autorităţile din partea locului, de la guvernator până la cel mai mărunt slujbaş de primărie, şi era de neînchipuit că pe patroană n‑ar ţine‑o puterile să încalce legea după bunul ei plac. 

Astfel că scrupulele ei de ultim moment n‑aveau, pesemne, alt scop decât să profite cât mai mult de favorurile pe care le făcea: cu atât mai scumpe, cu cât meritau o pedeapsă mai mare. Diferendul s‑a aplanat o dată cu adăugarea sumei de doi pesos pentru servicii şi ne‑am înţeles ca la zece noaptea eu să fiu la ea acasă cu cinci pesos, bani gheaţă şi plătiţi dinainte. Nici un minut mai devreme, căci copila trebuia să le dea de mâncare fraţilor mai mici şi apoi să‑i culce şi să se mai îngrijească şi de maică‑sa, beteagă din pricina reumatismului.

Mai erau patru ceasuri. Pe măsură ce se scurgeau, pieptul mi se umplea de o spumă acră ce nu mă lăsa nicicum să respir. M‑am străduit zadarnic să‑mi amăgesc timpul cu îmbrăcatul. Nimic nou, de bună seamă, dacă până şi Damiana spune că mă îmbrac cu ritualul unui episcop. M‑am tăiat cu briciul de bărbierit, am fost nevoit să aştept până se răceşte apa de la duş, încălzită prea tare de soarele ce bătea în ţevi, şi simplul efort de a mă şterge cu prosopul m‑a făcut să năduşesc iar. M‑am îmbrăcat potrivit norocului din noaptea aceea: costumul de in alb, cămaşa cu dungi albastre cu guler scrobit cu pap, cravata de mătase chine­zească, ghetele văcsuite cu ţincvais şi ceasul de aur cu coroniţă, cu lanţul prins la butoniera reverului. La sfârşit, mi‑am îndoit înăuntru manşetele pantalonilor, să nu se vadă că sunt cu o şchioapă mai scund.

Am faima de zgârcit, pentru că nimeni nu‑şi poate închipui că sunt chiar aşa de sărac locuind unde locuiesc, şi adevărul e că o noapte ca aceea era cu mult peste mijloacele mele. Din cutia cu economii de sub pat am scos doi pesos pentru plata camerei, patru pentru madamă, trei pentru copilă şi cinci de rezervă, pentru masa mea de seară şi alte cheltuieli mărunte. Aşadar, cei paisprezece pesos pe care mi‑i dă ziarul pentru o lună de articole dumini­cale. I‑am ascuns într‑un buzunar secret de la betelie şi m‑am parfumat cu pulverizatorul cu apă de colonie marca Lanman & Kemp‑Barclay & Comp. Atunci am simţit gheara panicii şi, la primul dangăt de la opt, am coborât pe bâjbâite scările în beznă, năduşind de spaimă, şi am ieşit în noaptea străluci­toare a ajunului zilei mele.

Se răcorise. Grupuri de bărbaţi singuri discutau ţipând în gura mare despre fotbal pe Paseo Colón, printre taximetriştii opriţi în şir pe mijlocul străzii. O orchestră de alămuri cânta un vals languros pe aleea străjuită de salcâmi înfloriţi. Una dintre târfuliţele sărmane care‑şi vânează clienţii în văzul lumii pe Strada Notarilor mi‑a cerut, ca întotdeauna, o ţigară şi i‑am răspuns ca întotdeauna: De când m‑am lăsat de fumat, se împlinesc azi treizeci şi trei de ani, două luni şi şaptesprezece zile. Trecând prin dreptul Firului de Aur m‑am privit în vitrinele iluminate şi nu m‑am văzut aşa cum mă simţeam, ci mai bătrân şi mai prost îmbrăcat.

Cu puţin înainte de zece, am luat un taxi şi i‑am cerut şoferului să mă ducă la Cimitirul Universal, pentru a nu se şti unde mergeam de fapt. S‑a uitat la mine amuzat prin oglindă şi mi‑a spus: Nu mă speriaţi, domnule învăţat, să dea Dumnezeu să rămân mai departe la fel de viu ca dumneavoastră! Am coborât împreună în faţa cimitirului, fiindcă el n‑avea să‑mi dea restul, şi am fost nevoiţi să schimbăm la „Mormântul", o bodegă amărâtă unde îşi plâng morţii beţivanii din zori. Când ne‑am încheiat socotelile, şoferul mi‑a spus cât se poate de serios: Fiţi cu băgare de seamă, domnule, că acum casa Rosei Cabarcas nu mai e nici pe departe cum a fost. N‑am putut să nu‑i mulţumesc, convins, ca toată lumea, că nu există nici un secret sub soare pentru şoferii de pe Paseo Colón.

Am intrat într‑un cartier de oameni săraci ce n‑avea nimic comun cu acela pe care îl cunoscusem pe timpul meu.

 Erau aceleaşi străzi largi cu nisip fierbinte, case cu uşile deschise, pereţi din scânduri negeluite, acoperişuri din frunze de palmier şi curţi cu pietriş. Dar oamenii de acolo îşi pierduseră tihna. În majoritatea caselor se ţineau petrecerile obişnuite de vinerea seara, al căror vacarm te făceau să te cutre­muri. Oricine putea intra pentru cincizeci de cen­time la petrecerea care‑i plăcea mai mult, dar putea foarte bine şi să danseze pe gratis în curte. Eu mergeam de zor, dornic să mă înghită pământul cu hainele mele de filfizon cu tot, însă nimeni nu m‑a luat în seamă, în afară de un mulatru slăbănog care moţăia aşezat în poarta unei case.

— Salut, şefu', mi‑a strigat vesel nevoie mare, futai plăcut!

Ce puteam face altceva decât să‑i mulţumesc? Am fost silit să mă opresc în trei rânduri să‑mi trag sufle­tul înainte de a ajunge în vârful ultimei coaste. De acolo am văzut uriaşa lună de aramă ce se înălţa la orizont şi, din senin, o urgenţă a pântecelui m‑a făcut să mă tem pentru soarta mea, dar nu m‑a ţinut mult. La capătul străzii, acolo unde cartierul se prefăcea într‑o pădurice de pomi fructiferi, am intrat în pră­vălia Rosei Cabarcas.

Nu părea aceeaşi. Fusese madama cea mai dis­cretă şi tocmai de aceea şi cea mai cunoscută. O femeie voinică, pe care voiam s‑o facem sergent de pompieri, punându‑i pe cap o cunună, atât pen­tru corpolenţa ei, cât şi pentru eficienţa cu care stingea focul bărbaţilor din cartier. Dar singură­tatea îi împuţinase trupul, îi zbârcise pielea şi‑i ascuţise vocea cu atâta măiestrie, că părea o copilă bătrână. De pe vremuri nu‑i mai rămâneau acum decât dinţii perfecţi, cu unul pe care şi‑l îmbrăcase în aur din cochetărie. Ţinea doliu strict pentru băr­batul ei, mort după cincizeci de ani de viaţă împre­ună, şi adăugase un soi de bonetă neagră la moartea singurului fiu care o ajuta în afacerile ei dubioase. Doar ochii diafani şi cruzi îi străluceau, plini de viaţă, şi, privindu‑i, mi‑am dat seama că nu‑şi schimbase firea.

Prăvălia avea un bec slab în tavan şi mai nimic de vânzare prin dulapuri, care nici măcar nu slujeau drept paravan unui comerţ în gura mare strigat şi cunoscut de toată lumea, dar pe care nimeni nu voia să‑l recunoască. Rosa Cabarcas tocmai servea un client când am intrat pe vârfuri. Nu ştiu dacă nu m‑a recunoscut într‑adevăr sau s‑a prefăcut doar, ca să păstreze aparenţele. M‑am aşezat pe scaunul de aştep­tare până avea să fie liberă şi am încercat să o recom­pun în memorie aşa cum fusese. Nu doar o singură dată, pe când amândoi eram încă zdraveni, mă lecuise de spaime şi ea. Cred că mi‑a citit gândurile, fiindcă s‑a întors spre mine şi m‑a cercetat cu o privire îngrijorător de scrutătoare. Nu trece timpul pentru tine, oftă cu tristeţe. Eu am vrut s‑o măgulesc: pentru tine trece, dar spre bine. Serios, mi‑a zis ea, chiar ţi s‑a mai înviorat puţin faţa de cal mort. Poate fiindcă mi‑am schimbat ieslea, i‑am răspuns ştren­găreşte. S‑a însufleţit. Din câte mi‑amintesc, aveai o sculă de condamnat la galere. Cum o duce? M‑am eschivat: Tot ce s‑a schimbat de când nu ne‑am mai văzut e că uneori îmi arde fundul. Diagnos­ticul ei nu s‑a lăsat aşteptat: Pentru că nu‑l foloseşti. Îl am numai pentru ce l‑a făcut Domnul, i‑am răspuns, dar mă ardea într‑adevăr de multă vreme şi întotdeauna pe lună plină. Rosa a scoto­cit prin sertarele vraişte şi a desfăcut o sticluţă cu o pomadă verde ce mirosea a tinctură de arnică. Să‑i spui copilei să ţi‑o ungă cu degeţelul ei aşa, şi şi‑a învârtit arătătorul cu o elocvenţă neruşinată. I‑am răspuns că, slavă Domnului, eram încă în stare să mă descurc fără unsori de vraci. Ea mi‑a zis batjocoritor: Vai, maestre, îţi cer iertăciune! Şi a trecut la subiect.

Copila e în cameră de la ora zece, mi‑a spus; e frumoasă, curată şi bine crescută, 

dar moartă de frică, pentru că o prietenă de‑ale ei, care fugise cu un stivuitor din Gayra, sângerase preţ de două cea­suri până a murit. 

Dar, mă rog, a încuviinţat Rosa, se înţelege, căci cei din Gayra au faima de a mul­ţumi şi măgăriţele. Şi şi‑a reluat şirul: Sărmănica, pe deasupra mai trebuie să muncească şi cât e ziulica de lungă cosând nasturi într‑o fabrică. Nu mi s‑a părut c‑ar fi o îndeletnicire chiar atât de grea. Aşa cred bărbaţii, mi‑a replicat ea, dar e mai cumplită decât să spargi piatră. În afară de asta, mi‑a mai mărturisit că i‑a dat copilei o licoare cu bromură şi valeriană şi că acum era adormită. 

Mi‑a fost teamă că mila era alt şiretlic pentru a mări preţul, însă nu, a zis ea, cuvântul meu e cuvânt. Cu nişte reguli stricte: fiecare lucru plătit aparte, cu bani peşin şi în avans. Aşa a şi fost.

Am urmat‑o prin curte, înduioşat de chipul ei ofilit şi de mersul anevoios, cu picioarele umflate în ciorapii de bumbac grosolan. Luna plină prindea să ajungă în mijlocul cerului şi lumea se vedea parcă scufundată în apă verde. Aproape de prăvălie, se afla un şopron acoperit cu frunze de palmier pentru chefurile slujbaşilor de la primărie, cu o mulţime de taburete din piele şi de hamacuri atârnate de furci. În curtea din spate, unde începea păduricea de pomi fructiferi, era o galerie cu şase cămăruţe de chirpici netencuite, cu plase de sârmă împotriva ţânţarilor la ferestre. Singura ocupată era în penumbră, iar Toña La Negra cinta la radio un cântec de dragoste neferi­cită. Rosa Cabarcas a răsuflat adânc: Boleroul e viaţa. Eu eram de aceeaşi părere, dar până astăzi nu m‑am încumetat s‑o scriu. Ea împinse uşa, intră o clipă şi ieşi îndată. E tot adormită, spuse. Ai face bine s‑o laşi să se odihnească atât cât simte nevoia, noaptea ta e mai lungă decât a ei. Eu eram zăpăcit: Ce crezi că tre­buie să fac? Ştii tu ce să faci, mi‑a răspuns ea cu o blândeţe deplasată, nu degeaba eşti învăţat. S‑a întors cu spatele şi m‑a lăsat singur cu spaima mea.

N‑aveam scăpare. Am intrat în cămăruţă cu inima bătându‑mi nebuneşte şi am văzut‑o pe copila ador­mită, goală şi neajutorată în uriaşul pat închiriat, aşa cum o făcuse maică‑sa. Zăcea pe o parte, cu faţa spre uşă, luminată din tavan de un bec puternic ce scotea în evidenţă toate amănuntele. M‑am aşezat s‑o con­templu de pe marginea patului, subjugat de vraja celor cinci simţuri.

Era oacheşă şi caldă. O supuseseră la un regim de igienă şi înfrumuseţare ce n‑a neglijat nici puful care‑i mijea la pubis. Îi ondulaseră părul şi avea la unghiile de la mâini şi de la picioare un lac natural, dar pielea de culoarea melasei se vedea aspră şi julită. Sânii de curând iviţi păreau încă de băieţel, dar se simţeau împinşi de o energie secretă, gata să se dezlănţuie. Partea cea mai frumoasă a trupului ei erau picioarele mari cu care, de bună seamă, păşea tainic, cu degete lungi şi sensibile ca alte mâini. Era umedă de o sudoare fosforescentă, în pofida ventilatorului, iar căldura devenea insuportabilă pe măsură ce noaptea înainta.

Era cu neputinţă să‑ţi imaginezi cum arăta în realitate faţa vopsită grosolan, sub stratul dens de pudră de orez cu două pete de fard pe obraji, cu gene false, sprâncenele şi pleoapele parcă date cu negru de fum şi buzele mărite cu ruj ca ciocolata. Însă far­durile nu reuşeau să‑i ascundă trăsăturile: nasul mândru, sprâncenele împreunate, buzele îmbietoare. Mi‑am zis: un tăuraş fraged gata de luptă.

La unsprezece, m‑am dus, ca de obicei, la baie, unde se aflau, pe un scaun, hainele‑i de fată nevoiaşă, împăturite cu grijă de bogătană: o rochie de stambă imprimată cu fluturi, nişte chiloţi galbeni de barchet şi sandale de sfoară de agavă. Peste haine era o bră­ţară ieftină şi un lănţişor foarte fin cu un medalion cu Fecioara. Pe poliţa chiuvetei, o poşetă cu un ruj, o cutiuţă de farduri, o cheie şi nişte monede mărunte. Totul atât de ieftin şi de uzat, că nu mi‑am putut imagina pe nimeni atât de sărac ca ea.

M‑am dezbrăcat şi mi‑am aranjat hainele cum am putut mai bine pe umeraş, ca să nu şifonez mătasea cămăşii şi dunga pantalonilor de in. Am urinat în closetul cu lanţ, aşezat precum m‑a învăţat de mic copil Florina de Dios, pentru a nu stropi marginea vasului şi, chiar şi acum, lăsând modestia la o parte, cu un şuvoi năvalnic şi neîntrerupt, de mânz sălbatic. Înainte de a ieşi, m‑am apropiat de oglinda chiuvetei. Calul care m‑a privit de acolo nu era mort, ci lugubru şi avea o guşă ca un papă, pleoapele umflate, iar coama care fusese odinioară chica mea de muzician era acum rărită.

— La naiba – i‑am zis – ce pot să fac dacă nu‑ţi sunt pe plac?

Străduindu‑mă să n‑o trezesc, m‑am aşezat gol pe pat şi am cercetat‑o puţin câte puţin, căci vederea mi se deprinsese cu amăgirile luminii roşiatice. Mi‑am plimbat vârful arătătorului de‑a lungul grumazului năduşit şi toată fiinţa i s‑a înfiorat lăuntric, precum un acord de harfă, întorcându‑se spre mine cu un for­năit ce m‑a învăluit în aburul răsuflării ei acrişoare. Am strâns‑o de nas cu degetul mare şi arătătorul, şi ea s‑a scuturat, şi‑a ferit capul şi mi‑a întors spatele fără să se trezească. Am încercat să‑i desfac picioarele cu genunchiul, îmboldit de o ispită neprevăzută. La primele două tentative s‑a împotrivit cu pulpele încordate. I‑am cântat la ureche: „Patul Delgadinei de îngeri e străjuit". S‑a destins puţin. Un curent fierbinte mi‑a urcat prin vene şi lenta mea vietate ieşită la pensie se trezi din somnul ei prelung.

Delgadina, sufletul meu, am implorat‑o cu jind. Delgadina. Ea scoase un geamăt sumbru, scăpă din­tre coapsele mele, îmi întoarse spatele şi se strânse ca un melc în căsuţa lui. Licoarea cu valeriană a fost pesemne la fel de eficace pentru mine ca şi pentru ea, fiindcă nici ea, nici altcineva n‑a păţit nimic. Dar nu mi‑a păsat. M‑am întrebat la ce bun s‑o deştept, aşa umilit şi trist cum mă simţeam şi rece ca un chefal.

Limpezi, necruţătoare, răsunară atunci clopo­tele vestind miezul nopţii şi începură zorii zilei de 29 august, ziua martiriului Sfântului Ioan Botezătorul. O fiinţă omenească plângea în hohote pe stradă şi nimeni n‑o lua în seamă. M‑am rugat pentru ea, dacă avea nevoie de aşa ceva, dar şi pentru mine, în chip de mulţumire pentru darurile primite. „Nimeni să nu se amăgească la gândul că va dura ce‑şi doreşte mai mult decât tot ce‑a fost."[1] Copila gemu prin somn şi m‑am rugat şi pentru ea: „Căci toate‑s sor­tite să treacă pe astă lume". Apoi am stins radioul şi lumina, să dorm.

M‑am trezit în revărsatul zilei, fără să‑mi amin­tesc unde mă aflam. Copila dormea mai departe cu spatele la mine, ghemuită ca un făt. Am avut senzaţia neclară că o simţisem sculându‑se în beznă şi că auzisem apa trasă la baie, dar se putea prea bine să fi visat. A fost ceva nou pentru mine. Nu cu­noşteam vicleşugurile seducţiei şi veşnic îmi ale­sesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai curând luându‑mă după preţ decât după farmecele lor, şi făcusem dragoste fără dragoste, pe jumătate îmbră­caţi, de cele mai multe ori, şi întotdeauna pe întu­neric, pentru a ne închipui că suntem mai buni. În noaptea aceea am descoperit plăcerea de necrezut de a contempla trupul unei femei adormite fără îmbol‑direa dorinţei sau opreliştile pudorii.

M‑am sculat la cinci, îngrijorat din pricina arti­colului meu duminical care trebuia să fie pe masa redacţiei înainte de douăsprezece. Mi‑am uşurat pântecele punctual, încă stăpânit de ceea ce răscolea în mine luna plină şi, când am tras apa, am simţit că necazurile mele din trecut au pierit şi ele, scurgându‑se în canal. Când m‑am întors în cameră, proaspăt şi îmbrăcat, copila dormea cu faţa în sus în lumina împăciuitoare a răsăritului, de‑a curmezişul pe pat, cu braţele desfăcute în cruce şi stăpână absolută a fecioriei sale. Domnul să ţi‑o păstreze, i‑am zis. I‑am pus pe pernă toţi banii şi mi‑am luat rămas‑bun pen­tru totdeauna cu o sărutare pe frunte. Casa, ca orice bordel în zori, era tot ce poate fi mai aproape de paradis. Am ieşit pe poarta dinspre pădurice să nu întâlnesc pe nimeni. Am început să simt, în bătaia soarelui dogoritor din stradă, povara celor nouăzeci de ani, şi să socotesc minut cu minut clipele nopţilor pe care le mai aveam până va fi să mor.

---

[1] Strofă din celebrul poem filosofic spaniol Versuri de Jorge Manrique la moartea părintelui său

Montaj de Ben Todica cu ilustratii oferite de Google.