CE ANUME NU E DEZINFORMAREA
VLADIMIR VOLKOFF
Toată arta
războiului se bazează pe înşelătorie.
Sun Tî
Toată arta
politicii este aceea de a face să se creadă. Machiavelli
Omul e
clădit astfel încât acţiunile îi fac o impresie mai puternică decât adevărul. Erasmus
Spuneţi-le
ceea ce vor să audă. Lenin
Avertisment
asupra informaţiei Un fapt nu este o informaţie. Un fapt nu devine informaţie
decât atunci când un informator informează un informat. „Plouă” nu este o
informaţie atâta timp cât, de exemplu, nu v-am telefonat pentru a vă informa că
plouă. Militarii au motive întemeiate să facă deosebirea între informaţie, care
este culeasă în stare brută, şi informaţii, care sunt trecute printr-o selecţie
cu minimum trei factori: evaluarea sursei, evaluarea informaţiei, coroborarea
informaţiei Această triplă selecţie le conferă informaţiilor militare simulacru
de obiectivitate: ofiţerul de la Biroul 2 m-a când v-am anunţat că ploua; încă
nu i-am dat nici o indicaţi falsă; de altfel, e luna octombrie, deci este
firesc să plouă; în plus, vecinul meu declară şi el că plouă. Ofiţerul de la
Biroul 2 a conchis, pe bună dreptate, că există ipoteze temeinice pentru a se
putea miza pe realitatea ploii. Însă, chiar presupunând că nu obţin nici un
avantaj din a vă transmite elemente false asupra condiţiilor atmosferici orice
informaţie presupune prezenţa a trei variabile în care nu se poate avea
absolută încredere: - informatorul. Poate că sunt un pesimist înnăscut, care
tinde să descopere că plouă atunci când burniţează, sau mi se pare că e
probabil să plouă şi nu m-am deranjat să mă uit pe fereastră? Poate că nu văd
foarte bine şi am confundat stropii de la un furtun cu ploaia trimisă de bunul
Dumnezeu? Poate am găsit că era mai simplu să vă spun „plouă”, fiindcă mă
gândeam că „va ploua”, sau constatasem că „a plouat”? - mijlocul de comunicare.
Dacă v-am telefonat, s-ar ca aparatul să fi hârâit, şi dumneavoastră să fi
auzit prost: am spus pulovăr sau ouă, nu „plouă”. Dacă v-am scris, am o
caligrafie atât de detestabilă încât s-ar putea ca dumneavoastră să fi citit
„plouă” în loc de plasă, plană, plină, prună sau chiar glumă ori haină. -
informatul. Poate că sunteţi atât de optimist, încât veţi exclama: „Mereu
exagerează; sunt sigur că se va face frumos”. Sau, dimpotrivă, vă veţi
nelinişti pentru mine şi-mi veţi trimite o umbrelă, un impermeabil, o
canadiană, când eu crezusem doar că ploua fiindcă eram trist? Am putea continua
astfel la nesfârşit Ruşii relatează povestea acelui tată analfabet al cărui fiu
plecase în armată. Fitil îi trimite o scrisoare: „Dragă tată, o duc destul de
bine, sper că e bine şi la voi, trimite-mi rogu-te o rublă”. Tatăl îi cere unui
trecător grăbit şi prost dispus să-i citească scrisoarea, iar omul vorbeşte
atât de răguşit, încât tatălui i se pare că aude: „Tată, mă distrez bine, nu mă
doare pe mine de voi, trimite-mi repede băutură”. „Ba n-am să-i trimit nimic”,
răspunde tatăl, „dacă-mi scrie pe tonul ăsta”. Trece o lună. Soseşte încă o
scrisoare. Tatăl îi cere ajutorul altui trecător, dar greşeşte hârtia şi i-o dă
tot pe cea veche. Trecătorul tocmai aflase că primise o decoraţie şi că soţia
lui născuse gemeni. Citeşte entuziasmat epistola, astfel încât tatăl înţelege:
„Dragă tăticule, mor după tine, mi-e dor de voi, toată ziua mă rog s-o duceţi bine,
dacă nu te superi, te rog să-mi trimiţi o copeică, două”. „Aha!” face tatăl.
„Aşa, vezi. A învăţat să se poarte. Am să-i trimit două ruble cu poşta
următoare.” Se mai cunoaşte, în India, povestea acelui maharadjah din ţara
orbilor care nu ştia ce este un elefant. A trimis sase orbi în junglă, cu
poruncă să-i descrie animalul. Orbii au pipăit un elefant şi s-au întors cu
descrieri contradictorii. „Elefantul”, a spus unul, „e lung şi mlădios ca un
şarpe”. „Nu-i adevărat”, a protestat altul, „e lat şi moale ca o foaie de
cort”. „Ba greşeşti”, a făcut al treilea, „e ascuţit şi lucios ca un dinte
uriaş”. „Vă bateţi joc de noi”, s-a supărat al patrulea, „e gros şi aspru ca un
trunchi de copac”. „Ba e uriaş ca un munte”, l-a contrazis al cincilea. „E
subţire şi răsucit ca un colăcel de frânghie”, a încheiat ultimul, care nu-i
apucase decât coada. Toate acestea ilustrează trei idei importante: -
informaţia nu conţine niciodată adevărul sută la sută. Pe lot parcursul se
strecoară erori, chiar dacă nici un membru al lanţului informativ, de la
informator la informat, nu are intenţii rele; - orice s-ar crede, nu numai că
în materie de informare nu există obiectivitate, dar orice pretenţie de
obiectivitate trebuie să fie tratată cu suspiciune. Este preferabil să-i ascultăm
pe de o parte pe guelfi, iar pe de altă parte pe ghibelini, decât să trimitem
la faţa locului un observator aşa-zis imparţial, care va simpatiza de la bun
început cu unii sau va fi plătit mai bine de ceilalţi; - este firesc ca fiecare
martor să aibă propria sa impresie asupra evenimentului la care a asistat. Dacă
impresiile se potrivesc prea bine unele cu altele, e ceva suspect la mijloc. Din
partea mea, contradicţiile dintre cei patru Evanghelist! sunt cele care mă fac
să cred în veridicitatea lor, iar Biserica are perfectă dreptate să ne prezinte
versiuni parţial divergente despre ceea ce estimează ea că ar fi adevărul.
Obiectivitatea nu poate exista - cu atât mai mult - decât în informaţia de
ordin ştiinţific, unde aceeaşi experienţă realizată de mai mulţi
experimentatori conduce întotdeauna la aceleaşi rezultate. Ipotezele savanţilor
sunt obiective în măsura în care se confirmă prin fapte, iar faptele lor sunt
indiscutabile în sensul că oricare observator s-ar putea substitui cu cel care
a cules datele perceptibile ce le alcătuiesc, date perceptibile constituite în
general prin coincidenţa dintre un metru şi ceea ce măsoară acesta (admiţând o
marjă de eroare). În tot ceea ce are legătură cu opinia publică, ne aflăm în
mod clar departe de o asemenea rigoare, iar diversele criterii de obiectivitate
pe care ni le propun mijloacele de informare „A zis-o cutare, care e un om
cinstit”, „Vedeţi cu proprii ochi imaginea televizata”, „Este părerea
majorităţii” - nu sunt destinate să ne asigure. Noţiunea de dezinformare Se
observă că informaţia este în sine o marfă denaturata. Nu va lipsi tentaţia de
a o denatura şi mai mult. Ca să nu mai vorbim de vanitatea sau de interesele
care ne fac, mai mult sau mai puţin conştient, să modificăm adevărul în mii de
împrejurări din viaţa noastră particulară. Să fim conştienţi însă că, pentru
oricine are ocazia de a manipula opinia publică, este foarte ispititoare
alunecarea de la adevărul aproximativ la minciuna sfruntată, trecând prin toate
stadiile intermediare. Se prezintă mai multe cazuri: - dorinţa de a obţine o
anumită atitudine din partea opiniei publice, pentru a îndeplini o anumită
acţiune; - dorinţa de a vinde un produs, când un proverb rus spune: „fără
înşelăciune, nimic nu se vinde”; - dorinţa de a convinge publicul cu privire la
superioritatea unei anumite cauze, a unui anumit partid, a unui anumit
candidat: în cazul de faţă, nu mai contează că e o cauză justă, că partidul
este respectabil, sau candidatul e cel mai bun; se folosesc toate mijloacele
pentru a li se asigura succesul şi, astfel, uneori se ajunge la a pune minciuna
în slujba adevărului, dacă este o minciună la care publicul e mai receptiv,
ceea ce furnizează o scuză comodă pentru conştiinţele scrupuloase. În această
ultimă situaţie, se întâmplă adesea să se accentueze intenţionat contrastele,
de exemplu, pentru ca albul să pară curat ca zăpada, negrul e prezentat ca
diavolul în persoană. Sub aceste auspicii, intrăm în domeniul unei dezinformări
care nu mai este spontană, ci deliberată. Se impun aici câteva remarci
preliminare. * * * Să observăm că termenul a apărut pentru prima oara in limba
rusă (dezinformaţiâ), după al Doilea Război Mondial, cu rolul de a desemna
practicile exclusiv capitaliste care urmăreau aservirea maselor populare. E
semnificativ faptul că, în acest caz, sovieticii atribuind aceste practici unor
adversari care încă nu le descoperiseră, cuvântul însuşi slujeşte deja cauza.
Apoi, termenul a trecut în limba engleză (disinformatioii). Chambers Twentieth
Century Dictionary, publicat la Londra, în 1972, îl defineşte imparţial ca:
deliberate leakage oftnis-leading Information („scurgere deliberată de
informaţii care induc în eroare”). În Franţa a apărut în anul 1974, încărcat de
semnificaţii politice intens orientate: ignorance oii le public est tenu d'un
probleme dfextreme gravite (cf la folie nucleaire). Cela signifie cgalement ne
pas sufBsament eclairer Yopinion sur des ques-tions importantes (ignoranţa în
care e ţinut publicul cu privire la o problemă extrem de gravă, de ex. nebunia
nucleară. Mai înseamnă de asemenea o insuficienţă de lămurire a opiniei publice
asupra unor chestiuni importante - Grand, Pamard, Riveran, Les NouveauxMots
dans le vent, Larousse). Graţie cuvântului desinformation, s-a lansat deja o
anumită dezinformare. Cuvântul serveşte cauza, la fel ca în Uniunea Sovietică.
Următoarea reeditare a dicţionarului Grand Robert a conţinut definiţia de mai
jos, mai potrivită: utilisation des techniques de l'information, notamment de
Yinformation de masse, pourinduire en erreur, cacherou travestir les faits
(„utilizare a tehnicilor de informare, în special de informare în masă, pentru
a induce în eroare, a ascunde sau a traversti faptele”). Pe scurt, la ora
actuală, cuvântul „dezinformare” a devenit absolut banal şi face obiectul unui
anumit număr de definiţii diverse, dar convergente. Îmi amintesc un prânz din
1982 în cursul căruia, dacă nu greşesc, regretatul profesor Pierre
Debray-Ritzen, domnul Jean Ferre şi cu mine, am elaborat, de la un fel de
mâncare la altul, punct cu punct, următoarea definiţie: „Tehnică permiţând
furnizarea de informaţii generale eronate unor terţi, determinându-i să comită
acte colective sau să difuzeze judecăţi dorite de dezinformatori.” Continui să
consider corectă definiţia, dar voi propune puţin mai încolo o alta, care mi se
pare că acoperă mai complet aspectele esenţiale ale acestei tehnici ce
reprezintă de asemenea şi o filosofie. * * * Se remarcă faptul că termenul
desinformation este inexact compus. Prefixul de, de-, des-, des- indică, în
limba franceză, „înlăturarea, separarea, privarea” (Robert), nu înşelătoria. Se
„dezbracă”, „dezorganizează”, „degresează”, adică se elimină îmbrăcămintea,
organizarea, grăsimea. Or, a „dezinforma” nu înseamnă „a lipsi de informaţii”,
ci „a furniza informaţii falsificate”. Ar fi fost mai potrivit să se vorbească
despre mesinformation, ca în «mesalliance» („mezalianţă**), «mesestime»
(„insultă”), «mesintelligence» („inteligenţă nefastă”), sau de dysinformation,
ca în «dyslexie” Cdislexie”) sau «dyspepsie» („dispepsie”). Din păcate,
cuvântul desinformation a intrat în limbă şi degeaba am încerca să-l mai
schimbăm. * * * De asemenea, se observă că noţiunea de dezinformare se pretează
la o anumită formă de paranoia. Mai ales în perioada când KG.B.-ul era
principalul corifeu în materie, era uşor să se remarce peste tot
dezinformatori, la fel cum unii văd oriunde evrei, francmasoni sau iezuiţi -
pardon, am rămas în urmă: membri ai organizaţiei religioase Opus Dei. Concepte
ca „Urechile duşmane vă ascultă” sau „Ochiul Moscovei vă priveşte” duc cu toată
uşurinţa la deranjamente psihologice. Ce-ar fi dacă ne-am imagina că inamicul
nu se mulţumeşte doar să vadă şi să audă, ci şi şuşoteşte şi îmbrobodeşte. Ne
impunem să nu cădem în această cursă. Comentariile pe care le-am făcut asupra
caracterului aleatoriu al informaţiei, chiar şi al celei mai bine intenţionate,
ar trebui să ne fie de ajutor. Nu trebuie ca, mai ales, cunoaşterea
dezinformării să devină o dezinformare de gradul doi. * * * În sfârşit, să
remarcăm că „dezinformarea” se poate înţelege într-un sens foarte larg sau
foarte restrâns. Unii merg până la a o echivala cu „minciuna” sau cu „orice
informaţie falsă”. Alţii o limitează mai strict. În măsura în care ideea de
„influenţare a opiniei” îi este inerentă, ea se apropie de trei tehnici de care
vom încerca să o diferenţiem, pentru a defini domeniul care îi e specific.
Propaganda Cuvântul propagandă apare pentru prima oară în 1689. Provine din
expresia latină congregatio de propaganda fidey „congregaţie de propagare a
credinţei”. Termenul presupune, evident, transmiterea unei informaţii către un
public, informaţie care trebuie să fie salutară pentru acesta şi care nu e
percepută de informator ca mincinoasă, ci, dimpotrivă, ca expresie a singurului
adevăr existent. Totuşi, sensul termenului s-a alterat rapid. Începând din
1972, este definit ca „acţiunea exercitată asupra opiniei pentru a o determina
să aibă anumite idei politice şi sociale, a dori şi a susţine o politică, un
guvern, un reprezentant”. În secolul XX, dicţionarul Grand Robert îi asociază
expresii peiorative: „spălare de creier”, „cacealmale”, „minciuni”, citând
declaraţia expeditivă: „Asta-i propagandă!” care înseamnă, evident: „Nu-i
adevărat”. Cât de departe suntem de evanghelizarea pe care o desemnase cuvântul
iniţial! Motivul este acela că, între timp, a apărut noţiunea de informaţie
răspândită cu intenţia de a manipula opinia publică, ceea ce trezeşte bănuieli
în orice minte lucidă. Aceste bănuieli nu sunt neapărat justificate. Un
candidat care proclamă fără reţinere, de la tribuna sa: „Votaţi-mă pe mine, eu
sunt omul care vă trebuie”, nu este neapărat un mincinos. S-ar putea chiar să
fie într-adevăr „omul care ne trebuie”. O doctrină în care credem şi pe care ne
străduim s-o propagăm nu e falsă prin definiţie. Faptul că anumite propagande
sunt mincinoase nu înseamnă că toate ar fi astfel. Şi chiar atunci când mint,
ceea ce se întâmplă adesea, principala deosebire dintre ele şi dezinformare
este aceea că propagandele se prezintă cu faţa descoperită. Propaganda poate fi
roşie sau brună, pacifistă sau războinică, rasistă sau antirasistă, poate lăuda
umanitatea unui Hitler sau mărinimia unui Lenin, poate spune ceea ce vrea să
spună, nu are „intenţii ascunse”. Chiar şi când foloseşte ca mijloace
neadevărurile, o face în slujba unui scop asupra căruia nu are nimic de ascuns.
Acest lucru este valabil pentru propagandele de opoziţie, dar şi pentru
diversele propagande guvernamentale. A predica adorarea Fiihrerului nu înseamnă
altceva decât a predica adorarea Fiihrerului, iar în acest scop nu există alt
mijloc decât acela de a predica adorarea Fiihrerului. Atunci când, în pline
campanii de epurare şi foamete, Stalin declara, fără ruşine dacă nu şi fără
umor: „Viata a devenit mai fericită, viata a devenit mai veselă”, el voia să
dea de crezut, sau să simuleze credinţa că tirania bolşevicilor aducea
fericirea. O trăsătură majoră a propagandei este aceea că simulează încercarea
de a ne convinge inteligenţa, dar în realitate, când îşi atinge eficacitatea
maximă, se adresează celor mai iraţionale facultăţi ale noastre. „Ţintiţi
viscerele”, spunea Hitler. Drapelele, făcliile, defilările, saluturile
distinctive şi scandările ritmice Sieg! Heil! Siegl Heil! ale nazismului aveau
scopul de a priva individul de spiritul său critic şi a-l aduce nu de la
doctrină la comportament, ci de la comportament la doctrină. Ceea ce se aplică
propagandelor pozitive se aplică şi propagandei negative, căci propaganda are
în comun cu calvinismul faptul că se bazează pe noţiunea predestinării duble,
nu a celei simple: conform lui Calvin, anumiţi oameni sunt predestinaţi
mântuirii, iar alţii, damnării; conform propagandiştilor, dacă o cauză sau un
om sunt eminamente pozitive, celelalte trebuie să fie eminamente negative, iar
idolatria binelui presupus se multiplică prin respingerea răului postulat Acest
lucru este analizat foarte clar de către George Orwell, în 1984. Cele „două
minute de ură” impuse zilnic cetăţenilor Oceaniei constă în a recupera
instinctele agresive ale poporului care îl va iubi cu atât mai mult pe Big
Brother, cu cât îl va detesta mai tare pe Emmanuel Goldstein. Orwell făcea
aluzie la propaganda lui Stalin îndreptată contra lui Troţky, dar procedeul
este acelaşi şi atunci când Convenţionalii reclamă exterminarea Vendeenilor, când
sans-eulottes-n latră „Aristocraţii, la felinar!”, când Voltaire propovăduieşte
„Să strivim infamia”, când Gambetta proclamă „Clericalismul, iată duşmanul”,
când Lenin cheamă la nimicirea „burjuilor” sau când naziştii îi aţâţă pe
„arieni” contra jidanilor”. Or, în toate aceste situaţii, proiectul e patentat,
mărturisit, proclamat Se „anunţă culoarea”. În concluzie: propaganda, chiar
înşelătoare, nu este dezinformare. Publicitatea La fel ca propaganda,
publicitatea (mai demult, i se spunea „reclama”; acum se vorbeşte despre
publicitate etc.) transmite către un public pe cât de numeros posibil un mesaj
a cărui realitate sau falsitate nu constituie interesul esenţial şi al cărui
scop nu este acela de a informa, ci de a influenţa. Reputaţia publicităţii o egalează
pe aceea a propagandei. Dicţionarul Grand Robert o defineşte ca: „faptul de a
exercita o acţiune psihologică asupra publicului, în scopuri comerciale” şi
citează în acest sens termenii: «battage, bourrage (de crane), Uun-tam»
(„tapaj, pisălogeală, tam-tam”). „Cea mai eficace publicitate este aceea
americană, care mizează pe reflexele condiţionate”, a scris Malraux. Aceasta
înseamnă să recunoaştem că publicitatea, la fel ca propaganda, se adresează mai
mult subconştientului decât conştiinţei. „Perşii spală mai alb” poate trece
uneori drept un argument, deşi nici agenţia de publicitate care a inventat sloganul
şi nici, probabil, fabricanţii detergentului Perşii, ba poate, după toate
probabilităţile, nici chiar cumpărătorii acestui detergent nu aed cu adevărat
că produsul va albi complet rufele, iar formula nu reţine atenţia decât pentru
că e vizualizată şi uşor inexactă (ar fi trebuit să se spună „spală mai curat”,
dar n-ar li avut impact). În schimb, un afiş reprezentând o maşină şi o femeie
îmbrăcată sumar, una lângă alta, nu emite nici cea mai mică pretenţie de
argumentare, din moment ce fata nu e de vânzare pe lângă maşină. Ea nu e
prezentă decât pentru a excita concupiscenţa cumpărătorului masculin sau
exhibiţionismul cumpărătoarei feminine şi pentru a ne determina să confundăm
apetenţa pe care ne-o inspiră spontan femeia cu cea pe care o vom resimţi, prin
ricoşeu, pentru maşină. Publicitatea modernă merge şi mai departe cu
exploatarea iraţionalului. Practic, se poate concepe că spectacolul simultan cu
maşina şi femeia face ca în spiritul viitorului cumpărător să se nască o idee
vagă, ca aceasta: „Dacă aş avea maşina asta, toate femeile frumoase ar alerga
după mine”. De asemenea, unele sloganuri a căror formă eliptică le face toată
frumuseţea -'de (templu, „Surâdeţi Gibbs” - mai păstrează o minimă semnificaţie
- „pasta de dinţi Gibbs îmi va crea un surâs mai strălucitor” - dar nu există
practic nimic raţional în formule care conţin cuvinte imaginare: „Cu Carrefour,
pozitivez”, sau, şi mai mult, „E Morgan după mine”. Acest accent pus
intenţionat pe iraţional apropie publicitatea de propagandă, cu precizarea că
nu este la fel de „calvinistă”: întotdeauna, publicitatea nu face decât elogiul
unui produs; abia dacă îndrăzneşte să folosească unele aluzii negative la
produsele concurente, pentru că în realitate nu are decât un singur scop:
vânzarea, iar în acest domeniu, spre deosebire de cel politic, atragerea unei
atenţii chiar şi ostile asupra riva-lilor ar putea provoca o catastrofă
comercială. În rest, de câtva timp şi mai ales sub influenţa americană,
specializarea comercială a publicităţii tinde să dispară. Un candidat la
preşedinţia republicii poate fi lansat „ca o pastă de dinţi”. Se combină
dinainte costumele, dicţiunea, gesticulaţia, fără a mai vorbi de afişe şi
sloganuri, în funcţie de presupusele preferinţe ale publicului. Propaganda, cel
puţin, simula intenţia de a convinge; publicitatea nu caută decât să seducă.
Intre timp, oricât de dezinformatoare ar fi atunci când ne face să credem că un
anume candidat va fi cel mai bun preşedinte posibil pentru că poartă cravate pe
gustul nostru, ea merge şi drept la ţintă, la fel ca propaganda: „Cumpăraţi X”
sau „Votaţi Y”, cu toate rafinamentele care s-ar dori introduse, nu au altă
semnificaţie decât „Votaţi Y” sau „Cumpăraţi X”. În concluzie: publicitatea,
chiar şi mincinoasă, nu este dezinformare. Intoxicarea Intoxicarea (nu demult,
unora li se părea foarte şmecher să-i spună «rintoxe») este cunoscută din
dicţionarul Robert mai ales cu sensul de „otrăvire”, dar ţine şi de domeniul
neologismelor: „Acţiune insidioasă asupra spiritelor, tinzând să acrediteze
anumite opinii, să demoralizeze, să deruteze.” „Insidioasă”, „tinzând să”,
„anumite”... Minimum ce se poate spune e că această definiţie nu sclipeşte prin
limpezime. Avem impresia că autorul ei nu ştie prea bine despre ce vorbeşte.
Dacă nu ne înşelăm; neologismul semantic „intoxicare” este de origine militară.
In excelenta lucrare consacrată acestui subiect, colonelul Andre Brouillard,
alias Pierre Nord, maestru în materie, constata (în 1971) că „termenul de
«intoxicare» face furori în zilele noastre. Sa strecurat peste tot; nu numai în
rapoartele militare şi în procesele verbale, ci şi în depeşele diplomatice şi
în manifestele politice. L-am găsit chiar şi într-un roman de dragoste: infamul
seducător o intoxica pe femeie.” Pentru a clarifica ideile şi a readuce
lucrurile la proporţii corecte, Brouillard precizează: „Nu ar fi greu să
deturnăm cuvântul «intoxicare» de la sensul său propriu-zis, pentru a-l transforma
într-un sinonim al vicleşugului de război, al subterfugiului diplomatic, al
mistificării, diversiunii, trădării, minciunii şi altor «trucuri». Îl vom
aplica utilizării acestor procedee necinstite, dar rezervându-l planurilor
superioare: - al tacticii generale, adică al folosirii combinate a armelor de
către militarii de pe teren, în luptă; - al strategiei, al desfăşurării
generale a războiului; - şi al politicii interne şi în special externe.” Iată o
definiţie foarte clară. Intoxicarea vizează adversarul. Constă în a-i furniza
informaţii eronate, care îl vor face să ia decizii dezavantajoase pentru el şi
favorabile pentru noi. În actul patru din Cyrano de Bergerac, în timpul
asediului de la Arras, comandantul taberei, Contele de Guiche, îi face semne cu
eşarfa unui „om ce fuge”, şi explică: „Fugaru-i spaniol. Un fals spion.
Ne-aduce servicii mari. E-un sol prin care orice ştire ce-aş vrea, o pot
transmite la inamic... Şi modul acesta îmi permite să intervin în multe decizii
ce-ar lua.” Cyrano răspunde, indignat: „E-un ticălos!” Dar de Guiche nu se
jenează: „E foarte comod.” Nici nu s-ar putea defini mai clar intoxicarea.
Pierre Nord mai prezintă multe alte exemple despre acest procedeu necinstit”,
dar eficient. Cel mai concludent mi se pare următorul. Suntem în 1943, iar
Aliaţii, care au debarcat deja în Africa de Nord, pregătesc invazia Siciliei.
Trebuie să-i facă pe germani să creadă că acţiunea se va îndrepta spre Sardinia
şi Pelopones şi să le creeze această impresie destul de repede pentru a avea timp
să degajeze Sicilia înainte de jumătatea lunii iulie. Un moment, Aliaţii au
cochetat cu ideea de a-şi înştiinţa adversarii că aveau să atace într-adevăr
Sicilia, sperând ca aceştia să ia informaţiile drept materiale de intoxicare:
ar fi fost o intoxicare la pătrat Dar au renunţat la această stratagemă,
considerată prea puţin realistă: dimpotrivă, le-au furnizat germanilor
asigurarea că debarcarea urma să aibă loc în Sardinia şi Grecia, dar într-un
mod deosebit de subtil. Cadavrul unui englez, preluat dintr-o morgă, botezat
Martin şi avansat la gradul de comandant de puşcaşi marini, a fost abandonat pe
mare, în largul portului Huelva. De ce Huelva? Pentru că acolo opera un agent
german conştiincios, iar curenţii marini din partea locului erau favorabili.
„Legenda” lui Martin a fost pusă la punct până în cele mai mici detalii: avea
la el scrisorile unui tată ursuz, ale unei logodnice fandosite, bilete la
teatru, note de plată de la bar. În treacăt fie zis, am cunoscut-o bine pe
franţuzoaica a cărei misiune fusese aceea de a ţine în buzunare şi a freca
sistematic toate aceste hârtii, pentru a le crea patina pe care era firesc s-o
aibă. Martin a fost îmbrăcat de Gieves, croitorul Marinei Regale, şi a trebuit
să i se dezgheţe picioarele la un radiator electric, pentru a fi încălţat cu
pantofii. Credeţi cumva că ofiţerul de legătura Martin purta asupra lui
planurile secrete ale invaziei? Nici pomeneală. Numai scrisori ale unor
comandanţi superiori către alţi comandanţi superiori, ceea ce nu avea de ce să
surprindă, din moment ce fusese detaşat temporar pe lângă ei ca expert în
debarcări. Comandanţii superiori discutau nimicuri, pe un ton familiar, nu
făceau decât aluzii vagi la planul de operaţiuni pe care toţi îl cunoşteau pe
de rost, îşi împărtăşeau grijile, glumeau pe seama americanilor... „Printre
rândurile acestor «broderii», un german perspicace trebuie să întrezărească
drama greacă şi sardă. Ceea ce s-a şi întâmplat. Hitler, avertizat, a ordonat
să se instaleze câmpuri de mine şi baterii de coastă în Pelopones, a trimis în
mare grabă a XI-a Panzerdivision, a fortificat Sardinia şi Corsica şi a retras
din idlia a XI-a flotilă de torpiloare pentru a o expedia în Marea Egee. La
data de 10 iulie, Aliaţii au debarcat în Sicilia fără să tragă nici un foc de
armă. Bravo pentru intoxicare, dar putem vorbi, în acest context, i i * spre
dezinformare ? În sensul larg al cuvântului, da, fără îndoială, dar dacă
dezinformare n-ar însemna altceva decât intoxicare, de ce ne-am mai complica
folosind un sinonim? Pentru mine, diferenţa dintre intoxicare şi dezinformare
constă în faptul că prima vizează un stat-major, un grup restrâns de factori de
decizie, eventual un comandant suprem, câtă vreme dezinformarea se adresează
opiniei publice. E de la sine înţeles că intoxicarea nu e rezervată domeniului
militar: un partid politic, o bancă, un fabricant, poate profita de pe urma
intoxicării concurenţilor, dar scopul va fi întotdeauna acela de determina una
sau mai multe persoane, nu o colectivitate, să comită greşeli. În concluzie:
intoxicarea, înşelătoare prin definiţie, nu este una şi aceeaşi cu
dezinformarea. Prin urmare, ce e dezinformarea? Sunt de părere că dezinformarea
presupune trei elemente: - o manipulare a opiniei publice, altfel ar fi
intoxicare; - mijloace deturnate, altfel ar fi propagandă; - scopuri politice,
interne sau externe, altfel ar fi publicitate. Propun, deci, următoarea
definiţie, care ne va servi drept reper pe tot parcursul acestui studiu. Vom
vedea că elemente care o compun ne vor permite să ne restrângem şi, în
continuare, să ne aprofundam domeniul de cercetare. Dezinformarea este o
manipulare a opiniei publice, în scopuri politice, folosind informaţii tratate
cu mijloace deturnate.
Traducerea: MIHNEA COLUMBEANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu