De la Calul Troian la Internet

DEZINFORMAREA ŞI EUL

Mi se întâmplă adesea să ţin conferinţe despre dezinformare.

Am vorbit în nenumărate cluburi filantropice, precum şi în faţa Asociaţiei filosofilor creştini, la Saint-Cyr şi la Saint-Cyr au Mont-Dore, pentru jandarmi, marinari, ziarişti, poliţişti, aviatori, oameni politici şi chiar la Şcoala superioară de război (pe care nu mai trebuie s-o numim astfel, pentru că a fost re-botezată Colegiul interarme de apărare, ceea ce este deja un semn complice din ochi al dezinformatorului)..

Or, de cum trecem la etapa răspunsurilor la întrebări, întotdeauna se găseşte câte un şmecher - profesor sau colonel - care să se ridice şi să-mi spună:

- Foarte bine, domnule, ne-aţi convins. Dar cine ne dovedeşte că nu dezinformaţi şi dumneavoastră?

Râsete.

Întrebarea este paradoxala dar legitimă şi, de astă dată, am impresia că ar fi mai bine să răspund înainte de a începe. Prin urmare, voi povesti chiar de-acum ce anume m-a determinat să mă interesez de dezinformare.

Comandantul Coignet şi arma psihologică

A

În 1958, eram elev ofiţer la Şcoala Militară de Infanterie din Cherchell, iar programul nostru de trageri, curăţire a armamentului, marşuri nocturne şi trasee de luptă a fost întrerupt de un conferenţiar care ne-a făcut să râdem prezentându-ni-se astfel:

- Sunt comandantul Coignet, de la Şcoala aşa-zisă superioară de război. (încă se mai numea astfel.)

La care, a început să ne vorbească, pentru patru ore, despre arma psihologică.

Eram cam şapte sute şi cred că eu am fost singurul pe care l-a interesat expozeul comandantului. În ziua „liberării”, acea sărbătoare cu care se termină stagiile militare şi în timpul căreia totul e permis, şase sau opt dintre camarazii mei au adus pe scenă un obiect prelung pe care l-au prezentat ca fiind „arma psihologică” şi care nu avea psihologic decât numele. Eu, însă, fusesem fascinat de cocktailul compus din violuri la adresa mulţimilor, propagandă, psihanaliză, maoism şi tehnici publicitare 9

pe care ni-l propusese comandantul. S-ar putea ca toate acestea să fi fost încă incomplet digerate, poate că o anume naivitate mă îndemna să consider aceste metode aproape infailibile, dar sunt sigur că nu mă înşelam presimţind că era „ceva” la mijloc. Şi, la drept vorbind, trebuie să recunoaştem că de astă dată armata franceză nu mai rămăsese în urmă într-un război ci, dimpotrivă, era în avangarda unor cercetări abia schiţate, dar care aveau să-i ofere pe viitor nişte rezultate de răsunet mondial.

Pentru moment, încă nu ne aflam decât în faza de creare a Biroului 5 şi a Corpului de cadre al tineretului algerian, care nu au ajuns la rezultatele scontate.

Corpul de cadre al tineretului algerian pornea de la o idee sănătoasă: promovarea în Algeria a elitelor favorabile prezentei franceze. Aceasta ţinea simultan de Şantierele tineretului şi de conceptul de comisar politic, aventură în care am fost amestecat şi eu însumi. Nu pentru multă vreme. Căci, începând din luna iulie a anului 1958, acţiunea a fost sabotată la nivel guvernamental şi nu mi-a mai rămas decât o beretă cu panglici verzi, culoarea verde fiind judicios aleasă, întrucât este preferata musulmanilor.

Biroul 5, în ceea ce-l priveşte, avea misiunea de a manipula opinia algerienilor, dar era slab pregătit pentru aşa ceva, sau mai bine zis, opinia armatei era prea puţin pregătită ca să profite. De obicei, erau afectaţi paraşutişti care nu mai puteau sări, sau rezervişti ale căror opinii politice păreau îndoielnice: echivala cu a înscrie acţiunea într-un cerc vicios, din moment ce se împiedica obţinerea rezultatelor despre care se credea că n-aveau să apară.

Mi-l mai amintesc şi acum pe acel locotenent cu beretă roşie care venea să aducă discuri cu muzică berberă în satul meu de regrupare arabă. Populaţia, deşi binevoitoare faţă de noi, dispărea la primele mugete ale megafoanelor. M-am interesat care erau motivele acestei atitudini. Oamenii mei mi-au explicat, în eufemisme pudice, că acea muzică instrumentală surescita femeile într-un asemenea hal, încât nu-şi mai puteau (ace treburile. Am transmis mesajul, dar fără succes.

- N-au decât să asculte, mi-a răspuns locotenentul. Asta le deschide spiritul.

Începând din acel moment, am considerat că nu astfel trebuia să se mânuiască arma psihologică, dar în mintea mea şi-a făcut loc ideea că trebuia să fie posibilă manipularea spiritelor. In aceeaşi perioadă, am inventat cuvântul psihocratie care, în calitatea sa de neologism, nu spune mai puţin decât ceea ce urmăreşte să spună.

Roger Mucchielli şi subversiunea

Anii au trecut şi, spre 1972, interesându-mă de lumea învă-10

ţământului, am descoperit admirabila broşură a lui Mucchielli, Subversiunea.

Reluând noţiunea de „război al schimbului”, dragă lui Pierre Nord, Mucchielli, picior-negru*, fost comunist, fost ofiţer din D.B. 2, care şi-a pierdut un braţ în luptă, demonstrează că „concepţia clasică făcea din subversiune şi din războiul psihologic o maşină de război în perioadele de ostilitate şi se oprea la sfârşitul acestora”. În schimb, „războiul modern este în primul rând psihologic”, iar beligeranţii la curent cu ultimele noutăţi urmăresc să creeze în tabăra adversă o „revoluţie voluntaristă”: „Condiţiile socio-economice ale revoluţiei (...) nu devin [forţe] motrice ale revoluţiei decât dacă există o stare de spirit revoluţionară, o voinţă de luptă. Această «stare de spirit» este cea care face revoluţia, în afara cazului că intervine resemnarea, din cauza fricii sau a respectului. Prin urmare, se poate şi trebuie să se «lucreze» la nivel psihologic, să se învingă frica şi respectul, să se creeze agresivitatea unora şi complicitatea altora.” * în orig. pied-noir= (arg.) francez din Algeria (n. trad.).

Observaţi că această doctrină, exploatată din abundenţă de către comunişti timp de trei sferturi de secol, este în curs de a fi reluată de islamişti, din nou, cu anumite conivenţe occidentale.

„Importantă nu este realitatea vieţii”, consemnează Mucchielli, „ci ceea ce cred oamenii”, iar „Găsirea cuvintelor care au efect e mai importantă decât analizarea datelor obiective”.

Acţiunea subversivă urmăreşte trei scopuri:

- să demoralizeze naţiunea vizată şi să dezintegreze grupările care o constituie;

- să discrediteze autoritatea, precum şi pe apărătorii, funcţionarii şi notabilităţile sale;

- să neutralizeze masele pentru a împiedica orice intervenţie spontană generală în favoarea ordinii stabilite, în momentul ales pentru cucerirea non-violentă a puterii de către o mică minoritate.

Această neutralizare implică „să se impună tăcerea majorităţii, o tăcere care exprimă apatia, nu oprobiul la adresa elementelor turbulente”. „Nu este vorba în nici un caz de o «mobilizare a maselor populare» (...) ci, dimpotrivă, de imobilizarea acestora. Voluntarismul revoluţionar nu are nimic de-a face cu o rebeliune generală, iar «recursul la popor» nu este decât o formulă verbală de propagandă, valabilă atunci când poporul este ţinut la distantă.”

Demontând acţiunea agenţilor subversivi în cazul când aceştia rămân exteriori grupului vizat ca şi celui în care se integrează, Mucchielli arată că „nu e posibilă nici o manipulare fără cunoaşterea perfectă (intelectuală, psihologică şi empatică) a grupului care trebuie 11

subminat şi a membrilor săi. Aceasta, bineînţeles împreună cu priceperea şi stăpânirea tehnicilor de manipulare, permite să se asigure credibilitatea a ceea ce se doreşte să se dea de crezut”.

Pe scurt, şi într-un mod de-a dreptul genial, Mucchielli devenise conştient de o transformare radicală în arta războiului.

Dacă, de la începuturile timpurilor, arma psihologică nu a fost decât un accesoriu războinic folosit doar rareori şi cel mai adesea lăsat în magazie, secolul XX a cunoscut apariţia unui război esenţialmente psihologic, în care operaţiunile militare au devenit doar accesorii la care se recurge parcimonios ca la nişte anexe ale acţiunii principale. Astfel au fost, de exemplu, războaiele de decolonizare, precum şi războaiele de gherilă care i-au adus pe comunişti la putere în numeroase lari, printre care şi China. Numesc acest fenomen „paradoxul lui Mucchielli”.

Nu numai că Mucchielli mi-a deschis ochii asupra revoluţiei ruse care, într-un fel, îmi dăduse naştere, şi asupra a ceea ce se întâmpla în jurul meu (pe-atunci, mă aflam în Statele Unite, sfâşiate în două de Războiul din Vietnam şi de exploatarea sa politică), dar îmi şi propunea, fără s-o ştie, un subiect de roman care m-a urmărit câtva timp: l-aş fi putut intitula Aventurile unui psihocrat şi aş fi povestit în paginile lui cum eroul şi-a vândut sufletul dracului pentru a stăpâni sufletele altora.

Dacă am renunţat să-l scriu, am făcut-o din două motive, unul bun, celălalt rău. Pe de o parte, am descoperit că nu posedam suficiente date asupra tehnicilor de manipulare pentru a-mi îmbogăţi povestea într-un mod satisfăcător - şi, asupra acestui punct, nu mă înşelam. Pe de altă parte, îmi repugna să descriu medii sociale pe care nu le cunoşteam, cum ar fi, de exemplu, acela al presei, de unde mi se părea că proveneau cele mai grave manipulări: nu observam, ca un orb ce eram, că se întâmplau lucruri mult mai rele în cercurile într-al căror mijloc trăiam - şi anume, mediul universitar american.

O ocazie pierdută, aşadar, însă pe care aveam s-o regăsesc mai târziu.

Alexandre de Marenches şi dezinformarea

Succesul unui roman al meu intitulat Reîntoarcerea, publicat în 1979 şi a cărui acţiune se desfăşura în lumea informaţiilor, a făcut ca directorul Serviciului de documentare externă şi contraspionaj, alias S.D.E.C.E., sau „Sdeke”, cum îl numesc cu afecţiune unii, să mă cheme pentru a sta de vorbă.

Alexandre de Marenches, descoperitor al lui Sun Tî, era convins, între altele, de două lucruri foarte simple: în primul rând, că inamicul (adică, în acea perioadă, U.R.S.S.) purta un război psihologic cu noi, iar în al doilea rând, că unul dintre cele mai utile mijloace de apărare ar fi 12

constat în a dezvălui pentru Montajul, sub titlul Dezinformarea, armă de război, volum care a văzut lumina tiparului în 1986, alăturându-i pe Sun Ţî, Lenin, Ceahotin, Delmer, Nord, Bittman, Mucchielli, Claude Polin, Heller, Barron, Legris, Koestler, Borchgrave, Zinoviev şi Tyson. Desigur, anumite documente confidenţiale nu putuseră fi reproduse, dar am avut satisfacţia de a afla pas cu pas că antologia mea era folosită atât de serviciile de informaţii, cât şi de şcolile de ziaristică. Însuşi cuvântul dezinformare, necunoscut cu câţiva ani mai devreme, era citat toată ziua de mass-media şi se aglomerase în vocabularul omului de pe stradă. Îmi atinsesem scopul şi m-am putut întoarce pentru câţiva ani la ceea ce militarii ar fi numit „dragile mele studii”, adică viaţa de romancier.

Apoi, spre 1993, cererile de conferinţe s-au reluat din plin: municipalităţi, organizaţii de tineret, şcoli militare.

Nimic surprinzător în toate acestea. Avuseseră loc trei evenimente care schimbau complet datele dezinformării, iar cei care se preocupă de aceste chestiuni observaseră:

- căderea comunismului priva Occidentul de ţapul ispăşi tor căruia i se putuseră atribui odinioară toate operaţiunile de dezinformare, sau cel puţin toate reuşitele acestora;

- tehnicile de dezinformare erau de-acum cunoscute, scăpau de sub controlul statelor şi erau din ce în ce mai practicate de organisme private;

- imaginea, atotputernica imagine, triumfase definitiv asupra cuvântului, în domeniul comunicaţiilor şi al informaţiilor, deschizându-le dezinformatorilor perspective noi şi aparent nelimitate.

Această revoluţie în dezinformare o observaseră cercurile interesate. Ea mi-a trezit dorinţa de a preciza anumite idei, de a recapitula anumite fapte, de a proiecta anumite ipoteze.

Astfel a luat fiinţă această mică lucrare, care nu se pretinde a fi exhaustivă din nici un punct de vedere, însă ar putea să le provoace altor exegeţi dorinţa de a merge mai departe cu propriile lor investigaţii.

VLADIMIR VOLKOFF

TRATAT DE DEZINFORMARE

De la Calul Troian la Internet

Traducerea: MIHNEA COLUMBEANU