O
vindecare minunată făcută de Maica Domnului
Îmi scrieţi cu entuziasm cum vi s-a arătat Maica Domnului şi
cum v-aţi îndreptat acum pe calea de nădejdea credinţei. Fetiţa
dumneavoastră zăcea cu febră puternică. Aţi convocat un consiliu de
doctori. Aceştia au examinat-o pe fată şi s-au retras ca să se sfătuiască.
Dumneavoastră trăgeaţi cu urechea, înfiorată, la convorbirea lor. Unul
dintre ei a spus că ar fi salvator dacă bolnava ar transpira. Ceilalţi
considerau că este prea târziu. De deznădejde, vă frângeaţi mâinile şi
plângeaţi.
Deasupra patului copilei atârna icoana Sfintei Născătoare de
Dumnezeu. Până atunci priveaţi acea icoană mai mult ca pe o podoabă, decât ca
pe ceva de trebuinţă casei, însă în acel ceas al deznădejdii aţi îngenuncheat
dintr-o dată înaintea icoanei şi, cu glasul sugrumat de plâns, aţi strigat
către Născătoarea de Dumnezeu:
„O, Sfântă Maică a lui Dumnezeu, tu vezi durerea mea! Tu ştii, Mamă a mamelor,
cum e să ai un singur copil şi să îl pierzi. Şi tu L-ai văzut
pe singurul tău Copil pe cruce. Mă rog ţie, milostiveşte-te de mine,
păcătoasa, şi ajută-mi. Numai la tine nădăjduiesc acum. S-a terminat cu
nădejdea mea în oameni. Lumea întreagă nu poate să-mi ajute. Numai tu, tu,
scumpă Născătoare de Dumnezeu, poţi dacă vrei. Oare o singură mamă amărâtă ai
mângâiat tu? Mângâie-mă şi pe mine, o, Sfântă Precistă!”.
După îndelungă rugă şi suspinare, aţi privit la icoană - şi aţi
văzut lacrimi în ochii Născătoarei de Dumnezeu. La scurtă
vreme după aceea, v-aţi dus la fiica dumneavoastră şi, iată, era tot o apă
de transpiraţie! În dimineaţa următoare, s-a ridicat şi a mâncat şi, în
scurt timp, s-a însănătoşit deplin.
Mulţumiri Sfintei Născătoare de Dumnezeu! Mulţumiri şi
dumneavoastră pentru această înştiinţare. Credinţa noastră este întemeiată
pe experienţă, nu pe cugetările şi teoriile din capul propriu. Şi pentru
mine această trăire a dumneavoastră este deosebit de preţioasă.
(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la
întrebări ale lumii de astăzi, volumul 1, Editura Sophia, Bucureşti,
2002, pp. 134-135)
~o~
Minunea prin care Maica Domnului a cerut o cruce de lemn
Un paraclisier, cu numele Gheorghe, al bisericii celei din nou
zidită din Tikhvin, era un bărbat cu viaţă curată, cucernic şi
plăcut lui Dumnezeu. Acela, împlinindu-şi datoria după porunca primită, se
întorcea la biserică în ziua dinaintea Praznicului.
El fiind departe de biserică, cale de trei stadii în pustie, a
simţit un miros plăcut, de tămâie şi aromate mirositoare ‒ darul Sfântului
Duh, prin venirea sa de faţă, a umplut acel loc de mireasmă ‒, căci avea să se arate
aici însăşi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Pe când Gheorghe
mergea şi cugeta în sine de unde ar putea să vină, în acea pustie, o mireasmă atât
de plăcută, deodată a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu stând pe
o ramură de brad şi strălucind cu lumină negrăită, ţinând în mâna dreaptă
un toiag roşu, în care părea că se sprijină. Înaintea ei se afla un bărbat
luminos, îmbrăcat în haine arhiereşti, împodobit cu cărunteţe, care după chip
semăna a fi Sfântul Ierarh Nicolae.
Văzând paraclisierul acea minunată arătare, s-a
cuprins de frică şi spaimă şi a căzut la pământ ca un mort. Arhiereul cel ce
stătea înaintea Născătoarei de Dumnezeu, apropiindu-se de el, l-a atins și i-a zis: „Scoală-te,
nu te teme!”. Iar el, cu cutremur şi cu spaimă, s-a sculat în genunchi şi,
având mâinile la piept, privea la ceea ce se vedea.
Atunci Preacurata Fecioară
ce şedea pe ramură, i-a zis: „Omule, ducându-te la biserică, să spui
Preoţilor şi oamenilor să nu pună crucea de fier, pe care vor s-o pună pe
biserica mea, ci să pună o cruce de lemn; pentru că aşa am voit eu”.
Paraclisierul, luând puţină îndrăzneală, a zis, cu frică: „Doamnă şi Stăpâna
mea, nu mă vor crede pe mine”. La aceasta, arhiereul i-a răspuns: „Când
nu te vor crede, atunci va fi semn de încredinţare!”. După cuvântul
acesta, Preacurata Fecioară care s-a arătat și arhiereul cel ce stătea înaintea
ei s-au făcut nevăzuţi.
Atunci paraclisierul a înţeles că arătarea Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu este adevărată, iar arhiereul care s-a arătat
împreună cu ea este marele arhiereu făcător de minuni, Nicolae.
Îngenunchind încă o dată în locul acela, a înălţat rugăcini de mulţumire lui
Dumnezeu, pentru că s-a învrednicit de acea vedere preaslăvită.
Mergând la
biserică, a spus preoţilor şi oamenilor cele pe care le-a văzut şi auzit;
dar aceia nu l-au crezut, ci au poruncit lucrătorilor să pună pe biserică
crucea de fier. Când unul dintre acei lucrători, după porunca preoţilor, a
luat crucea de fier şi s-a suit cu ea pe biserică şi a început să o aşeze,
deodată s-a pornit un vânt tare cu vifor mare, iar pe omul cu crucea de fier,
apucându-l cineva nevăzut, ca şi cu mâinile, l-a pus pe pământ nevătămat,
ca şi cum s-ar fi coborât singur cu picioarele lui.
Atunci preoţii şi oamenii, văzând acea minune, s-au temut şi au
crezut cuvintele paraclisierului, preamărind pe Dumnezeu şi pe
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şi au fericit pe marele făcător de minuni
Nicolae. Apoi, îndată făcând o cruce de lemn, au pus-o pe biserică şi au
prăznuit cu bucurie ziua sfinţirii bisericii, împreună cu Praznicul
Adormirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Și se săvârșeau
atunci multe minuni, din acea Icoană făcătoare de minuni a Preacuratei Maicii
lui Dumnezeu, dându-se tămăduire celor cuprinşi de boli, dar nu numai atunci,
ci şi după aceea.
După sfinţirea bisericii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu din
Tikhvin, tot poporul s-a dus acolo unde plăcutul lui Dumnezeu,
paraclisierul Gheorghe, a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pe
făcătorul de minuni Nicolae, şi rugându-se, au zidit o casă de
rugăciuni în numele Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni; iar din
ramura aceea pe care a stat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, au făcut o Cruce
şi au pus-o în casa de rugăciuni, pentru închinare, poporului cel
binecredincios ce venea acolo.
Toate acestea s-au făcut pentru neuitata pomenire a celor de pe
urmă despre arătarea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi a Ierarhului
Nicolae. Multe minuni se făceau acolo, ca și în biserica Preasfintei Născătoarei de
Dumnezeu, spre slava Domnului şi spre folosul oamenilor celor credincioşi.
(Protosinghel Nicodim Măndiță, Minunile Maicii
Domnului, Editura Agapis, 2001, p. 393)
~o~
Bebelușul născut
prematur, salvat prin mijlocirea Sfintei Parascheva
30 Iulie 2016
După o sarcină foarte dificilă, fiul meu s-a născut prematur (8
luni). Ca şi cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, copilul s-a născut cu foarte
multe probleme: hipoxie (lipsă de oxigen), detresă respiratorie (din cauza
dezvoltării insuficiente a plămânilor), tahicardie, suflu sistolic.
Medicii erau foarte reticenţi în privinţa
şanselor de supravieţuire ale bebeluşului. Din cuvintele şi gesturile lor îmi
puteam da seama că erau neputincioşi. Grăitor în acest sens este îndemnul pe
care medicul neonatolog l-a adresat familiei mele de a se ruga pentru
mine şi pentru copil; situaţia era dramatică. Familie, medici ‒ eram cu toţii cuprinşi de disperare.
Dar Dumnezeu a vrut să-Şi arate din nou iubirea Sa nemărginită faţă de
oameni.
Mama mea, care are foarte mare evlavie la Cuvioasa Parascheva (în
familia noastră acest nume este o tradiţie, numele mamei şi al uneia dintre
surorile mele fiind Parascheva), a luat hăinuţele cumpărate din timp pentru
noul-născut şi a mers cu ele la Mitropolie. S-a rugat cu lacrimi la Cuvioasa
Parascheva, pentru însănătoşirea pruncului şi a pus hăinuţele pe racla cu moaştele
Sfintei. Apoi s-a grăbit cu ele la spital şi a îmbrăcat copilul muribund cu
ele. A treia zi de la naştere, copilul a început să-şi revină. Suntem recunoscători
pentru ajutorul dat nouă de Mântuitorul Hristos, Care pururea lucrează minuni
prin sfinţii Săi. (Gabriela R., 33 ani, Iaşi)
(Binefacerile Sfintei Cuvioase
Parascheva. Mărturii ale închinătorilor, Editura
Doxologia, Iași, 2011)
~O~
Gheronda, vremea aceasta este stăpânită mai ales de problematica
economică. Toţi vrem să înmulţim cumva veniturile familiei, iar când izbutim,
ne dăm seama din nou că nu ne ajung. Problemele de factură economică vor
rămâne, până la urmă, mereu fără dezlegare.
Arhimandritul Epifanie: Avem probleme economice
pentru că sântem nesătui. Dacă am fi mulţumiţi cu puţin, nu ar exista o astfel
de problemă. Lăcomia dă naştere unei situaţii economice fără de ieşire. Nu ne
ajung cele pe care le avem. Vrem tot mai multe. Ce altă rezolvare mai bună
poate fi pentru chestiunea economică, decât îndestularea cu puţin?
Cândva un vultur, spune povestea, a văzut plutind aproape de
cascada Niagara leşul unui animal. S-a aruncat asupra lui şi a început să
mănânce cu nesaţ. Pe măsură ce mânca, se apropia de căderea de apă. La un
moment dat, a băgat de seamă primejdia. A încercat să zboare… Apa era însă
îngheţată, ghearele îi îngheţaseră şi ele, devenind una cu mortăciunea.
Cascada l-a tras şi l-a înecat. Din lăcomie să mănânce ceva mai mult, şi-a
pierdut viaţa.
Vânăm sau urmărim să punem mâna, de regulă, pe ce ni se pare mai
mult. Însă Domnul nostru ne-a prevenit: „Vedeţi şi vă feriţi de lăcomie; că
viaţa cuiva nu stă în prisosul din avuţiile sale.” (Lc. 12:15) Viaţa omului nu
depinde de multe din cele ce sânt. Să învăţăm să ne mulţumim cu puţin, după
cuvântul Apostolului: „Ci având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea îndestulaţi
să fim.” (I Tim. 6:8)
Doar doi metri de pământ vor fi de trebuinţă la sfârşitul
fiecăruia dintre noi. Şi, chiar de ar fi cineva bogat, puternic şi frumos, ce
va câştiga mai mult de cei doi metri de pământ? În cel mai bun caz, îi vor face
un mormânt impunător. Acesta îi va fi câştigul!
Creştinismul nu numai că nu face pagubă economiei, ci, dimpotrivă,
oferă cea mai bună rezolvare. Dacă toţi oamenii ar asculta ce spune Apostolul
Pavel şi s’ar mărgini la cele de neapărată trebuinţă, fără să-şi dorească o
grămadă de lucruri prisositoare, nu ar mai fi probleme economice. Cea mai bună
rezolvare o dă cuvântul Scripturii. Să ne îndestulăm cu cele de neapărată
trebuinţă.
Astăzi vrem, dacă este cu putinţă, să avem casă cu piscină în
curte şi zeci de feluri de mâncăruri, atunci când se organizează câte o masă
festivă. De ce ne dorim astfel de lucruri? Această risipă de bani pentru
lucruri de prisos, în clipa când alţi oameni flămânzesc, este un mare păcat.
Însă mai este vorba şi de o risipă de timp, pe care l-am putea aloca pentru
ceva mai bun – cercetarea unor cărţi duhovniceşti, vizitarea unui om bolnav,
orice altceva plăcut lui Dumnezeu. Sânt atâtea lucruri pe care le-am putea
face, iar banii economisiţi (fireşte, prin evitarea unor risipe fără noimă) îi
vom da celor aflaţi în situaţia de a nu-şi putea acoperi nevoile elementare ale
vieţii.
Extras din Ahimandritul Epifanie Theodoropulos, Toata viaţa
noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, editura Predania, Bucureşti, 2010
Sursa:
Pr. Alexandru
Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu