Marin Moraru
a murit duminică, 21 august, la vârsta de 79 de ani, la Spitalul Elias. Actorul
era internat din 10 august și se lupta cu oboală necruțătoare. Pe lângă filme
și teatru, marele actor a jucat și în telenovele, timp de șase ani. După ce a
terminat și acest capitoldin viața sa, în 2013, Moraru a apărut tot mai puțin
în viața publică.Nu mai voia să joace. Era descumpănit și nu mai simțea că-și
găsește locul lângă cei prea grăbiți și ocupați. Anul trecut era distins
cu Premiul de Excelenţă la cea de-a 14-a ediţie a Festivalului Internaţional de
Film Transilvania, ocazie cu care a și dat un interviu exclusiv pentru cei de la
Adevărul, în care a povestit de ce refuză să mai joace în producțiile
noi."Nu mai vreau să joc teatru. N-am cu cine, n-am de ce şi n-am ce.
Ce scenariu să joc, cu cine? Cu cei care nu stau la repetiţii că au televiziuni
şi alte şuşe? De ce să fac eu lucrul ăsta? Am un singur ficat. Aţi văzut cum se
întâmplă acum o repetiţie cu zece actori în distribuţie? Numai regizorul,
sufleurul şi doar un actor sunt înscenă, iar sulfeurul dă replica celorlalţi
care lipsesc... Păi în secunda aia îi omor pe toţi! Decât să ajung la puşcărie
mai bine nu mă duc", a declarat Marin Moraru, vădit supărat și nemulțumit
de starea actuală a teatrului românesc.
Nici filmele
nu-i făceau cu ochiul, iar asta din cauza limbajului prea libertin, a
cuvintelor urâte folosite la tot pasul: "Cu beep-uri d-astea de nu te mai
saturi de ele. „’te-n gură, ‘te-n nară, ‘te-n suflet” şi alte lumânări... Asta
este oribil, aşa ceva nu se poate! Ei cred că sunt „reali”, că sunt normali, că
asta-i realitatea. Cum pot eu să mă duc să fac aşa ceva? Cum pot eu să deschid
gura să zic „’te-n nară”? Spune-mi şi mie. Toate filmele româneşti fără asta nu
există.
D-asta nu mă
duc la film. Nu se poate aşa ceva....
„Nu-mi
doresc nimic de ziua mea, nici măcar sănătate!
În ziua în
care a împlinit 79 de ani, în 31 ianuarie 2016, Marin Moraru a ales să nu
sărbătorească în niciun fel. A fost sunat și felicitat de colegii actori, însă
nu a serbat cu nimeni. Nu-mi doresc nimic de ziua mea, nici măcar sănătate!
Dacă este, este, dacă nu, asta e! M-au felicitat colegii de breaslă, dar nu-mi
serbez ziua cu nimeni. Nu mai joc în niciun spectacol. Sunt la pensie şi mă
bucur de acest lucru”, a declarat marele actor pentru ziarul ring.ro chiar în
ziua aniversării.
Moraru,
Beligan și Dinică, pe scenă în "Take, Ianke și Cadîr"
Din 21
august, toți cei trei mari actori care au jucat ani de-a rândul în rolurile lui
Take (Marin Moraru), Ianke (Radu Beligan) și Cadîr (Gheorghe Dinică) au părăsit
această lume. Dinică a murit în 10 noiembrie 2009, Radu Beligan a decedat anul
acesta, în 20 iulie, iar ultimul a fost Marin Moraru, 21 august 2016.
http://www.click.ro/
Marin Moraru alături de Radu Beligan şi Gheorghe Dinică
Când ne mor actorii, moare o parte
din noi
,,Take, Ianke și Cadîr” s-au reunit
aseară, în Ceruri. Am detestat mereu metafora ultra-banalizată folosită la
moartea marilor actori, cea cu Dumnezeu care-și face trupă de teatru, dar în
acest moment chiar am nevoie să mi-i imaginez pe toți trei acolo Sus. Râzând cu
poftă.
Aseară am
aflat că a murit Marin Moraru. Un actor care mi-a fost mereu extraordinar și
inexplicabil de drag. Spun ,,inexplicabil” fiindcă țin minte
cum mă fascina jocul lui actoricesc încă de la o vârstă prea mică să îi înțeleg
cu adevărat profunzimile. Îmi transmitea ceva, chiar și dincolo de cuvinte, cum
numai Robin Williams, un alt actor dispărut în mod tragic, mai reușise să o facă.
Cred că și de asta trecerea lui Moraru în lumea celor drepți m-a impresionat
atât de tare.
De fapt nu…
mint. M-a impresionat sinuciderea lui Williams, m-a durut moartea minunatului
Marin Moraru, am suferit și când Gheorghe Dinică s-a dus, dar realitatea e că o
bucățică din mine s-a stins, la propriu, odată cu fiecare mare actor care mi-a
atins inima și apoi s-a dus dintre noi. Am simțit, inevitabil, că odată cu
actorii care nu mai sunt se duc și momentele pe care le-am trăit prin ei, se
duc vârstele noastre, se duce timpul pe care îl mai avem. Trecerile lor
sunt borne care anticipează propriile noastre treceri și, oricât de straniu ar
suna, eu una nu am avut niciodată o senzație mai pregnantă și mai
sfâșietoare de trecere a timpului decât atunci când a murit un actor pe
care l-am iubit.
În dimineața
asta, am citit un articol scris de o actriță-bloggeriță – care-mi place de
altfel foarte mult – în care ea combătea acea afirmație oarecum clișeistică pe
care lumea o vehiculează la moartea actorilor mari: ,,Nu se mai nasc
alții la fel”. Încerca să explice, cu argumente, faptul că vechea
generație a avut alte șanse, alte oportunități, altă expunere în fața
publicului, iar cei tineri nu beneficiază de ele și au nevoie să fie
descoperiți de marea masă pentru a putea deveni la fel de iubiți.
Sunt de
acord cu ea într-un fel și departe de mine gândul de a mă lamenta că după
Dinică, Beligan și Moraru nu mai vine nimeni. Într-adevăr, există foarte mulți
actori tineri foarte buni, la ale căror piese mă duc cu plăcere, însă relația
unui public cu actorii lui este mult mai nuanțată de-atât și merge dincolo de
cât talent, forță interpretativă și spirit inovator zace într-un artist.
Pe cei din
generația lui Moraru eu i-am prins deja la o vârstă înaintată, deci nu se poate
vorbi despre nostalgii ale vremurilor „de aur”. Mi-au atins însă
inima mult mai mult decât ar putea s-o facă cei din prezent pentru că au fost
primul meu contact cu teatrul de calitate, cu relația magică ce se leagă într-o
sală de teatru între actorul din lumina reflectoarelor și omul din
fotoliu, cu umorul unei epoci în care actul de a râde implica un efort un pic
mai subtil din partea celui de pe scenă, cu niște vremuri în care tot ce era
dulce avea și puțină amărăciune în miezul său.
Pentru mine,
Dem Rădulescu, Marin Moraru, Dinică, Beligan și toți cei din generația lor
rămân ,,bornele kilometrice” ale descoperirilor mele în
materie de suflet, de râs, de plâns, de emoție. Aveam 5 ani când părinții mei
m-au dus la prima piesă de teatru, cu Mitică Popescu, și îmi amintesc că nu
m-am clintit două ore din scaun, vrăjită de ceea ce se întâmpla pe scenă. Am
descoperit acest univers odată cu generația de actori pe care
România îi numește ,,moștri sacri” și care au început să se tot ducă, unul câte
unul, într-o nefericită cadență. Niciun artist tânăr, oricât de talentat,
nu-mi va putea șterge prin performanțele lui aceste amintiri și repere
sufletești.
Nu e o
competiție, e un fapt, iar oamenii care spun, cu amărăciune, că nu se va mai
naște al doilea Dinică sau Beligan nu o spun încercând să arunce cu noroi în
tinerii actori. Chiar nu cred asta. Inconștient sau poate subconștient,
încearcă să spună că nu se va mai naște niciodată tinerețea lor. Că, odată cu
acești oameni, se duc și niște bucăți din ei, pe care nimeni nu le va mai putea
aduce înapoi, oricât de magistral și-ar spune rolul pe o scenă.
Să compari
generația veche de actori cu cea nouă și să te aștepți la un „câștigător” este
ca și cum ai spune că nu trebuie să suferi la moartea unui prieten drag fiindcă
există mulți prieteni noi pe care ți-i poți face și care ar putea fi chiar mai
spirituali și mai interesanți decât cel care s-a dus. Sufletul nu
funcționează așa. Inima nu tranșează astfel. Da, viața merge înainte și
probabil că vor exista mulți actori tineri care vor ajunge să ocupe un loc în
sufletul meu – unii îl au deja – dar asta nu înseamnă că nu am dreptul să mă
doară absența lui Moraru, Dinică și a tuturor celor care m-au învățat să iubesc
arta actorului. Cum spuneam, nu e o competiție.
Am văzut
piese mult mai complexe și memorabile decât ,,Take, Ianke și Cadîr”,
însă puține mi-au rămas întipărite în suflet atât de tare. Ceea ce voi prețui
mereu este emoția aflată undeva la intersecția dintre jocul lui Moraru,
Beligan și Dinică, poantele cu subînțeles și faptul că generația mea, generația
părinților și a bunicilor mei puteau râde împreună la aceleași glume. Că, preț
de o clipă, puteam avea cu toții exact aceleași referințe, fără ca vreunii
dintre noi să aibă nevoie de explicații suplimentare sau de ,,note
de subsol”. Asta îmi va rămâne pentru totdeauna în suflet.
În
amintirile mele cu Moraru, Dinică, Beligan și toți actorii minunați care s-au
dus se contopesc piesele lor de teatru, amintirile oamenilor cu care m-am dus
la acele piese și cu care am împărțit un hohot de râs din tot sufletul, glumele
la care am râs și a doua zi sau nodul în gât cu care am ieșit din sala de
teatru, momentul febril al statului la coada de bilete, înaintea erei online,
sau amintirea întâlnirilor pe treptele din față ale Teatrului Național.
În
amintirile cu ei supraviețuiesc și bunicii mei care nu mai sunt printre noi, și
anii pe care nu-i voi mai trăi niciodată, și Revelioanele în care eu eram atât
de mică și familia noastră era atât de mare, cu tot cu oamenii care s-au dus
demult. Despre asta e vorba, de fapt, când ne mor actorii. Ne iau cu ei
iluzia nemuririi și învăluie amintirile care ne-au rămas într-un abur de
amărăciune.
Take: Aștept…
Ianke: Ce aștepți?
Take: Moartea…
Ianke: Ce vorbești? Așa o vizită
plăcută aștepți tu? Așteapt-o tu și pentru mine…
Take: Aș aștepta-o eu și pentru
tine dacă s-ar putea. Dar nu se poate, măi frate Ianke! Asta trebuie să ți-o
aștepți singur!
Ianke: Singur! Ei, ce vrei?
Take: Tot trebuie să vie odată!
Ianke: Să vie? Cine să vie?
Take: Ei, cine? Moartea!
Ianke: Dă-o dracului de moarte! Tot
la ea te gândești? Am să stric de tot banca asta, că numai ea-i de vină! Cum să
nu te gândești la moarte dacă stai la tren?
Take: Vine!
Ianke: Cine?
Take: Trenul!
Ianke: Ei bun! Nu-i nimic. El vine
și trece și te lasă în pace… măcar de-ar face și moartea ca trenul!”.
(Scenă din ,,Take, Ianke și Cadîr”, de Victor Ion
Popa)
Aseară,
s-a dus și Take. Marin Moraru s-a dus și el. A venit trenul pe care-l aștepta
demult, pe o bancă dintr-un decor de mucava, pe scena Teatrului Național.
http://finesociety.ro/cand-ne-mor-actorii-moare-o-parte-din-noi/
S-au
cunoscut de abia când intrau în anii tinereții și s-au îndrăgostit la prima
vedere.
S-au căsătorit în 1964, într-o zi de 29 februarie. Data specială din
calendar le-a adus noroc și nu i-a făcut să-și sărbătorească dragostea doar o
dată la patru ani. Lucia, pe atunci cu numele de familie Popescu, era încă
elevă de liceu când i-a spus "Da" celui care avea să devină unul
dintre cei mai mari actori români de teatru și film.
Într-un
interviu acordat videofil.ro, în urmă cu câțiva ani, femeia din spatele lui
Marin Moraru a dat câteva declarații cu privire la deceniile petrecute alături
de actor: "Când stai lângă un actor, indiferent că este un actor foarte
mare, de fapt, lângă orice fel de artist, trebuie să accepți unele provocări pe
care ți le dă această calitate de soție a unei personalități. Pentru că, mai
ales actorii, au și ei trăirile lor. În perioada de realizare a unui rol sunt
mai nervoși sau au momente de angoasă, dar înțelegerea contează foarte mult.
Noi n-am avut probleme majore în căsnicia noastră, ne-am căsătorit foarte
tineri, eu eram încă la liceu".
Marin Moraru, un actor "cu suflet de copil"
Pe lângă
dragoste, pe cei doi, deveniți un adevărat exemplu de statornicie și iubire,
i-au mai legat o prietenie adevărată și profundă și o înțelegere dincolo de
cuvinte. Au existat și cumpene, ca în orice mariaj, dar au trecut peste toate
și au respectat cu sfințenie zicala "până când moartea ne va
despărți". Tot soția marelui actor spunea la vremea interviului: "Au
fost momente mai dificile în viata, e foarte adevărat. Însă, câteodată, și el
își dă seama că, poate, a fost mai nervos și îi pare rău. El are un suflet de
copil, niciodată n-ar putea să gândeasca rău despre cei din jur și, mai ales,
față de cei care-i sunt foarte apropiați. Și eu zic că, dacă am trait atîția
ani împreună, nu i-am trăit dintr-un anumit motiv, pentru că actorii până în
zilele noastre nu au câștigat mare lucru."
Doamna
Moraru a lucrat pentru mulți ani ca realizator și redactor muzical la Radio
România Actualități. Marin Moraru nu a avut copii, dar alături de soție a a
călătorit mult, a construit o casă mare și a iubit pisicile.
Teodora Ștefanov
http://www.click.ro/news/national/povestea-de-dragoste-dintre-marin-moraru-si-sotia-lui-52-de-ani-de-iubire
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu