Așteaptă-mă,
Sanda!… Vasile Fetescu
Revista
,,Luceafărul” – Botoșani și prietena noastră de litere, prof. Ana Dumitrescu,din
Iași, mi-au adus vestea care nu poate fi crezută, a murit încă un membru al Cenaclului literar la
distanță, pedagogul și scriitorul Vasile Fetescu, prietenul meu
de peste 60 de ani, cu
care am scris consultându-ne și publicând zeci și zeci de volume, esuri,
articole de ziar, în cuvinte de prietenie și omenie.
Dumnezeu cu el pentru
veșnică odihnă, îi dorește Ion N. Oprea și toți cei peste 200 de membri ai
cenaclului nostru care zilele acestea aniversaseră cel de-al X-lea volum colectiv
publicat pe o temă dată: “Dincoace… Dincolo…”, text la “Mica publicitate”
în “Ziarul de Iași”, 30 iulie 2016, zi de Doliu pentru înmormântarea
lui Vasile Fetescu.
Mânat de
căldurile prevestitore meteorologic, mi-am vizitat prietenul la Eternitatea,
Iași , mult mai timpuriu, pe răcoare, față de ora sorocită, 15:30, pentru
slujba religioasă.
Nu l-am mai
căutat și găsit pe banca noastră din Copou, în apropierea locuinței poetului.
I-am aflat cu trupul, nici acela la vedere, ci cu capacul sicriului pus, în Capela mortuară a cimitirului Eternitatea, după cum era anunțat, în racla frigorifică, cum niciodată el nu se îndepărta de noi, prietenii, cunoscuții. Ați înțeles, nu ne-am mai văzut la față, de acum câteva zile în urmă când îi dăruisem și-mi primise cu bucuria obișnuită, felicitându-mă, volumul “Trăiri, Eseuri pe verticală”, ed. PIM, Iași, despre care nu a reușit să-mi mai comunice opiniile.
I-am aflat cu trupul, nici acela la vedere, ci cu capacul sicriului pus, în Capela mortuară a cimitirului Eternitatea, după cum era anunțat, în racla frigorifică, cum niciodată el nu se îndepărta de noi, prietenii, cunoscuții. Ați înțeles, nu ne-am mai văzut la față, de acum câteva zile în urmă când îi dăruisem și-mi primise cu bucuria obișnuită, felicitându-mă, volumul “Trăiri, Eseuri pe verticală”, ed. PIM, Iași, despre care nu a reușit să-mi mai comunice opiniile.
Alături de
mine cu coroane și buchete de flori, lumânări fel de fel, foștii lui elevi,
absolvenți ai Școlii Normale de învățători și cei de la Liceul Negruzzi,
astăzi oameni maturi, cu părul alb sau lipsă, sosiți să-și ia rămas bun de la
profesorul și directorul lor.
Șoptit, noi
între de noi, i-am trecut în revista activitatea pedagogului, a scriitorului, a
poetului mai cu seamă, dar și cea gospodărească…
A
muncit mult și în ultimul timp, profesorul: în vara asta și–a reînoit garsoniera care-i găzduiește de
circa 30 de ani, soția, pe Sanda, garsoniera – cavoul, a zidit și construit și
în satul natal, la Nicșeni-Dorohoi, casă de piatră părinților săi, a făcut
călătorii pe căldură sau ploaie, pe zăpușeală, când la Dorohoi,
Nicșeni-Dorobanți, la Botoșani, la Vaslui, la fiică, ginere și nepoată, dar nu
i-a uitat nici pe urmașii fiului său, plecat și el, cu ani în urmă, acolo unde
i-i mama….
Nu l-am
văzut de ziua înmormântării la față pe profesorul, prietnul meu, prevăzător,
parcă, pregătise din timp fotografia sa, înrămată, unde, sub sticlă, scrisese:
“Așteaptă-mă, Sanda, sub cripta de piatră și marmoră a Casei noastre, în
Eternitate!, Vasile Fetescu, 12 aprilie 2016”
Tablou și
fotografie, de toate, pregătite de el pentru înmormântarea sa, 30 iulie 2016.
Ai
plecat pe ne veste “Dincolo…”
Adio!
Ion N. Oprea
Ion N. Oprea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu