Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț

O, Soare al Dreptăţii, ridică viața mea!

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț

O, Soare al Dreptăţii
Arată-mi raza Ta
Şi dintru nesimţire
Ridică viaţa mea!

Tu, Cel născut, cu trupul,
Ca om, la Betleem,
Călăuzeşte-mi pașii
Spre veşnicul Eden!

Înviorează, Doamne,
Pe cel slăbănogit
Uitând fărădelegea
Celui ce Ţi-a greşit!

Ridică-mi, Doamne, gândul
Din veacul trecător
Şi-mi potoleşte vântul
Scoțându-mă din „nor”!

Învaţă-mă să caut
Spre veşnicul senin
La care nu-i durere,
Nici scârbă, nici suspin!

Cu dragoste cerească
Aprinde-mă mereu,
Stăpâne Milostive
Şi Dumnezeul meu!

Pe tronul Sfintei Slave
Cu trupul azi sezând,
Arată, Doamne, milă
Spre cei de pe pământ!

(Sfântul Cuvios Ioan de la Neamț, Dor de pustie, dor de cer, Editura Trinitas, 1997, p. 46)

Paza sufletului. „Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine...”

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț

Singur lucrul meu din lume

Este mântuirea mea

Dacă eu nu văd de dânsa

Cine altul va vedea?

Trup și suflet dimpreună

De la Domnul mi s-a dat

Deci eu singur voi da seamă

Pentru cele ce-am lucrat.

Lucrul mântuirii mele

Este pentru veșnicie

Și nu este dat a-l face

Decât numai singur mie.

Hotărârea este dată;

«Trebuiește ca să mor!»

Nu știu când, poate chiar mâine

Sau în ceasul viitor.

După asta nu știu locul:

Poate unde dorm acum,

Poate unde stau afară

Sau în casă, ori pe drum.

Nu cunosc apoi nici chipul

Întru care voi muri:

Pocăit ori încă slugă

La păcat mă voi găsi?

Dacă nu mor fără veste

Boala mă va anunța;

Dar cu greutatea boalei

Voi putea a mă-ndrepta?

Mintea mea de mai lucrează

Dar cutremurul de munci,

Îi mai dă răgaz să cerce

Viața mea de pân-atunci?

Poate inima atuncea

Să se moaie de căință

Dar la cuget mă încurcă

Câte am pe conștiință.

Împrejurul meu atuncea

Frații mei vor sta plângând.

Alții vor să iscodească

Despre banii de comând!

De voi fi cumva cu stare

Ei vor folosi momentul

Să mă-ntrebe mai cu seamă

Dacă-i gata «Testamentul»!

Poate ei cu grija asta

Vor uita să dea de știre

La părintele Duhovnic

Pentru Sfânta spovedire!

Va veni și el la urmă

Să mă-ntrebe de păcate

Dar se leagă poate limba

și nici mintea nu mai poate.

Căci mai mult pe altă lume

Cugetarea mea va fi

și căința mea atuncea

Nu știu cum se va primi!

Arătări îngrozitoare

Ochii mei atunci văzând

Nici nu știu când iau în gură

Sfintele ce mi-or fi dând!

Ca să-mi fie moartea bună

Eu să pregătesc acum

A virtuților merinde

Să le am atunci pe drum!

Să-mi adun acum din vreme

Cele ce voi socoti

Că la ziua de pe urmă

Nu le pot agonisi.

Spovedirea cea curată

și cu duhul umilit

Cum și paza despre toate

Carii dau de poticnit.

Dacă Sfânta spovedire

Nu-i întreagă și curată

Vremea despărțirii noastre

Ne va fi înfricoșată!

Căci atunci amar ne vine

Când vedem a noastră stare

și de vămile cumplite

Nu avem nici o scăpare!

Frică mare ne cuprinde

Că nu știm, în veșnicie.

Muncă veșnică ne-așteaptă?

Ori nespusă veselie?

Deci să am mereu în minte

Că la urmă am să mor

și de trup se va desparte

Sufletul nemuritor!

Dacă clipa cea de-acuma

Ar fi clipa cea din urmă

Am nădejde de scăpare

Dacă viața mi se curmă?

Mă gândesc că după moarte

Trupul meu va fi sluțit

Nemișcat, fără simțire

Cu miros nesuferit!

La biserică ducându-l

Preoții cu rugăciune

Pogorâ-se-va în groapă

Să devie putrejune!

Pomenirea lui cu sunet

Va să piară de pe lume

și cu vremea pământenii

Vor uita de al meu nume.

Iată cum se trece slava

Trupului de pe pământ

De a căruia plăcere

Toată viața mă frământ.

Deci mereu să iau aminte

La tot pasul meu din viață

Căci atârnă mântuirea

Chiar de clipa cea de față!

O, prea milostive Doamne

Să nu lași până-n sfârșit

Să amân eu pocăința

Cel prea mult ticăloșit!

Pomenirea despre moarte

(Glasul trâmbiții de-apoi)

Neîncetat să mă trezească

Ca alarma la război!

Eu în lume las o dâră

Pe o carte tăinuită.

Care-mi face după moarte

Toată viața mea vădită.

Frică-mi este că la urmă

Scrise nu se vor afla

Faptele care în viață

A le face se cădea!

Iară relele de care

Se cădea a mă feri

Poate toată, vai de mine,

Cartea ceia vor mânji!

Azi când cuget vremea morții

Înainte mi s-arată

Cum atunci se va deschide

Pentru mine judecată!

Un arap, rânjind la stânga

Îmi citește o carte groasă

Întru care este toată

Fapta mea cea ticăloasă!

Iar la dreapta, stând de față

Îngerul cu chip scârbit

Dintr-o mică carte spune

Binele ce-am săvârșit!

Dacă este hotărâre

Ca să merg la fericire

Îngerii cu bucurie

Vor veni spre însoțire.

Iar de nu se află scrise

Fapte vrednice de milă

Demonii la întuneric

Mă vor stăpâni cu silă!

Vai de ticălosul suflet

Care-n iad se osândește

Chin mai mare este gândul

Că «în veci NU SE SFÂRȘEȘTE»!

Când va fi aproape vremea

Judecății viitoare

Vor fi semne mari în lună

și în stele și în soare.

Judecata va să vină

Ca un fur fără de veste

și fiind noi în păcate

Pocăință nu mai este!

Râu de foc va arde totul

Oamenii și împărații

Dobitoace, pești și păsări

Cu tot felul de stihii!

Glasul îngereștii trâmbiți

Va suna din patru «torți»

și pe trupul meu acesta

ÎI va ridica din morți!

Va chema din nou pe suflet

Din porunca lui Hristos

Ca să se împreuneze

Iar cu trupul cel de lut.

Sufletul atunci cu trupul

Nemurire va lua

Dar nu știu: pentru perzare,

Sau spre fericirea mea.

Dumnezeu cu Sfânta Cruce

Va veni atunci pe nori

Întru toată Slava Sfântă

Ca un drept judecător...

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul, „Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine...”. Opere complete, Editura Doxologia, 2011, Iași, pp. 85-88)

Sursa:

Pr. Alexandru Stanciulescu Barda