TREPTE-N ADÂNC

Poezii din cartea doamnei

CLAUDIA VOICULESCU

intitulata

TREPTE-N ADÂNC

Fiului meu, Octavian-Gabriel

Copacul

Copacul acela

Pe care-mi scrijelisem semnul copilăriei

A fost tăiat ieri

Să fie stâlpul zidăriei

Pentru această casă...

Semnul meu de-atunci

Va fi hotar

Celor ce-au să treacă pragul

Aşteptărilor mele de-atunci

Cu aripi amurgite

De-atâtea ne-nţelese dorinţi,

De-atâtea poezii umilinţi

Mereu sub cruciadele învinse.

*

Şi liber de blestemul...

Alungă de la tine blestemul mai departe

Şi ţine-n mâini iubirea atâta de plăpândă

Doar ea-ţi va fi chezaşă sporindu-se-n dobândă

Şi singură va trece cu tine înspre moarte;

Stai lângă ea anume şi scald-o în privire,

Spre tine, ca-n lumină, să înflorească drept.

Şi nu umbri prosteşte zeiasca zămislire

Vecia ei se află numai la noi în piept.

Şi poate la-nviere vom fi izvoare sfinte

Şi-o albie – aceeaşi – ne va-nfrăţi pornirea

Şi liberi de blestemul din negrele cuvinte

Vom fi precum un cântec cum ne-a fost dat menirea.

Iubite, acuma ţi-e temerea-n zadar

Suntem turnaţi în focul aceluiaşi tipar…

*

Şi tu ai plecat, îngere?

Dragoste ciobită şi însângerată

Şi inima mea tot mai uscată

Ca o neputinţă, ca o înfrângere...

Iartă-mă! De ce-ai plecat, îngere?

Unde să mai plec, cui să mai spun?

Din ţărm străin nu pot să m-adun...

Vis prăfos, bazar de cuvinte...

Rugina se-aşează cuminte

Pe vechi iubiri fosforescente...

Eu, decupând din memorii recente

Felii de cuvânt, mărturii decente,

Din timpul renunţării sfâşiat

De gândul întors şi îngenuncheat

Uit, mă uit şi nu ştiu cine mai sunt...

1 septembrie 2011

*

Dacă de iubire nu am parte...

Nu-i cer clipei rare socoteală,

Că fuge-atât de repede, departe,

Pierdută într-o lume-atemporală,

Dacă de iubire nu am parte...

Plece, deci! Să nu mai dea năvală

Spre clipa mea străină şi de moarte

Ce-mi ţine sufletul ca-ntr-o dospeală

Şi torsul vis în versuri deşarte...

Doamne, întreb: sub marele zăvor,

De ce mi-ai strâns, fără să-mi dai de veste,

Aripa mea întinsă, de condor?

Să zbor, am vrut, pe-ale iubirii creste...

În schimb, mi-ai dat, atât de-nşelător,

Gândul că sunt Crăiasa din poveste...

9-10 dec. 2011

*

De ţară

Ţară!-aş vrea să fiu o pasăre măiastră

Să te slăvesc în cânturi nerostite

Din cerul meu – înaltul – izvodite,

Scumpa mea, să nu te simţi nicicând, sihastră!

Să văd cum din cuptoare se scot pite,

Cum florile râd în fiece fereastră,

Şi-n străchini e dulcea, galbena colastră,

Şi-albinele cu grijă stupărite...

Şi când va fi să cad pe dragul meu pământ

Să simt că moale îi va fi ţărâna,

Să-mi fie cald şi bine-n orice anotimp,

Paşnic contopită în tainic legământ!

O, şi aproape să-mi fie fântâna

Ca să-i aud izvorul veşnic peste timp...

20-21 ian. 2012

*

Când se-apropia...

O, tu vei şti vreodată cât de mult te-am iubit?...

Tainic, pe vecie, mă vroiam legată;

Totdeauna, ochiul meu în ochiul tău undit

Ca lumina să nu-i fie tulburată...

Tu nicicând nu vei şti că am ciocnit pahare

Cu moartea lângă mine, cu tine în gând,

De mi se limpezeau cuvintele neclare

Când sosea un înger din aripe bătând...

Tu nicicând n-ai să ştii cum te cat în grădină

Unde-ai sădit un măr şi un prun ca din mit,

Unde un şir de furnici nu se mai termină:

Duc poveri sub stratul de frunze ruginit...

Niciodată n-ai să ştii şi se face târziu,

Aşteptarea mea cu otravă se-nfruptă;

Parcă pe ţărmul straniu ne poartă-un bidiviu

Iar noi am uitat că armura ni-e ruptă...

1 febr. 2012

*

Aş vrea să nu mor de tot...

Aş vrea să nu mor de tot,

Doamne, dacă se poate!

Să-ţi fiu măcar un sabot,

Când umbli prin cetate,

Pâine sfinţită-n chivot,

Seminţe germinate...

Aş vrea să nu mor de tot,

Doamne, dacă se poate!

Sunet să fiu, de fagot,

Ori simplele bucate,

Ruga unui sacerdot

Sau apele curate...

Doamne, dacă se poate!

*

De unde vin, din ce secundă?

De unde vin, din ce secundă,

De-aduc cu mine toată larma?

Din lumea veche şi rotundă

Ce îmi citea în suflet karma?

Şi oglindirea-n care undă

S-a tot pierdut apoi în Parma?

De unde vin, din ce secundă,

De-aduc cu mine toată larma?

Cu a mea viaţă furibundă

Acuma timpul e-n cazarma

Acestei lumi de tot imundă

În care eu aud doar arma...

De unde vin, din ce secundă?

 *

Să mai visăm...

Aş vrea să dorm lângă un foc,

Să mă cuprind-un fel de vrajă;

Tu-ngândurat să stai de strajă

S-asculţi povestea din ghioc...

Poveşti minunate ţi-aş spune...

Ca din vis, ca din oglindă,

Să vină ca să ne cunune,

Îngerul dintr-o colindă...

Lângă foc să adormim cuminţi

Sub calda pleoapă de velinţi...

Noi să mai visăm candoare

În cea nouă-nveşmântare...

2 febr. 2012

*

Poate...

Poate mă vei căuta prin grădină

Sau poate prin odaie

Sau poate într-un cuvânt

Ca pe-un chip în oglinzi, tremurat, răsfrânt...

Poate mă vei căuta la fântână

De-unde scoteam, ca să bei, apă bună;

Sau poate, citind, lângă raftul de cărţi

Sau lângă măsuţa cu-atlase şi hărţi...

Poate mă vei vedea dereticând prin odaie,

Scoţând din lăzi sărbătoreştile straie

Pregătite să le punem pe noi

Atunci când fi-vom amândoi...

Poate mă vei găsi la icoana Fecioarei Maria

Rugându-mă să se oprească urgia

La gândul că nu vom fi împreună

Decât acolo, în tainica ţărână...

2 febr. 2012

 *

O pierdere spre soare-apune

Se macină, ca-ntr-un prăpăd,

Tot rostul casei... Şi eu văd

Cum toate-şi pierd din înţeles

Şi-n somn răzbate un eres

De parcă mama mea bătrână

Mai scoate apă din fântână

Răsad să ude prin grădină...

Târzia clipă se-nlumină

Când eu, cu umbra după mine,

Mă pierd în lanul de neghine...

Mă strigă mama şi eu cânt

Iar când mă-ntorc se face vânt;

Ea poart-o mantie de fum

Înmiresmată c-un parfum

De tufănele, de gutui, de prune

De pierdere spre soare-apune...

6-7 febr. 2012

*

În atriul meu drept...

Mă văd copil c-o fustă de refren,

Pe mama mea cu faţa-nlăcrimată

Când eu prin somn pândind o lume

În numele ei călătoream c-un tren

Să prind din urmă lumea emigrată...

Negreşit era o mare păcăleală

Ca şi cum dintr-o oglindă-nceţoşată

Se-arăta obrazul mamei – cel de fată –

Parcă trezit din dulce aţipeală...

Cu fusta din rochia mamei, la drum,

Mă pierdeam sau ea se pierdea ca-ntr-un fum;

Amintirile ei curgeau ruginitor

În atriul meu drept şi-n pulsul următor...

10 febr. 2012

*

Vom mai avea de cucerit?

Că vii, speram, să-mi dai sărut prelung,

Ca după-o despărţire dureroasă,

Că vii cu dorul tău de nibelung

Adăpostind iubirea într-o casă.

De-atâta dor, toţi pomii din grădină

Împovăraţi sub rodul lor de aur

L-au scuturat din greaua lui lumină

Stinsă de otrava unui laur.

Iar eu te-aştept în dorul meu zidit

Şi te aşteaptă-n sine şi ograda

Să-nflorească sub cerul limpezit

De nu ne-o apuca, străină, sfada...

Hai, iubite, va cădea zăpada...

Troieni-va dorul meu neţărmurit?

8-9 sept. 2012

*

Care şperaclu să deschidă uşa?

Cu ce şperaclu mai deschizi tu uşa

Să vezi azi bunii ce odinioară

Te aşteptau să vii în prag de seară

Ţinând, pe bancă, între ei, păpuşa?

Tu vii acum dintr-o lumină chioară

Ce parcă-i prăfuită de cenuşa

Unui parfum ce a topit brânduşa

În cântecul acela de vioară...

Şi nu mai ştii pe unde ai pierdut

Mâna tandreţei şi ochiul păzitor

Cu-ndemn al temerarului tău zbor

Fierbinte săgeată plămădită-n lut...

Paşii te poartă pe drumul de-nceput

La poarta care-a-nchis atâta dor...

6 oct. 2012

~o~

Claudia Ilie scrie o poezie a intuiţiei fulgurante, uneori atroce, (“şi eu tot mai apoi, ca un cap retezat“), dar cel mai adesea discrete, de o discreţie care estompează, deopotrivă, şi disperări şi entuziasme. Dotată cu un remarcabil simţ al ritmului, poeta struneşte admirabil materia verbală, nu prin constrângeri de sens, ci printr-o riguroasă transcendenţă muzicală. (…)

”Un zar aruncat la masa absolutului“, aşa îşi defineşte Claudia Ilie traiectoria sufletului său îndrăgostit de poezie. Este tulburător să remarci că în locul lacrimii pe care o bănuieşti grea de nefericirea lumii, poezia sa oferă paradoxul şi tragedia unui surâs. 

Există eroism, desigur, în această nobilă sublimare a suferinţei; se demonstrează încă o dată că poezia nu se poate naşte decât din dureri pe deasupra cărora, pasărea Phoenix a speranţei mereu ucisă şi înviată, are puterea să se ridice (…)

Din răni de astre şi cenuşi de ”îngeri dezertori“, versul Claudiei Ilie Voiculescu caută a reface sensul şi candoarea pierdută a lumii, sens şi candoare de care sufletul nostru post modern are atâta nevoie .

Poezia însăşi este “un zar aruncat la masa Absolutului“. E cea mai frumoasă definiţie. 

Cezar Baltag, 20 iunie 1993

Din prefaţa la volumul de poezii ”Dintr-o iubire“

Editura Signata – Timişoara, 2001