joi, 25 august 2016

Poezii de Lidia Grosu







ÎNĂLŢARE


Icoană a modestiei, sincerităţii, curajului de origine adamică, Majestatea Sa Regina Ana a României va rămâne Coroana de Aur a Istoriei Regalităţii Româneşti şi o notorietate marcată nu atât de sângele albastru ce-i curgea prin vene şi de care nu ţinea seamă, ci, în primul rând, de NOBLEŢEA-i sufletească ce  nu i-a lipsit şi pe care a păstrat-o de-a lungul vieţii cu semnul creştinătăţii, darul din partea lui Dumnezeu pentru alesele însuşiri  fiindu-i longevitatea şi discernământul de care s-a bucurat până în ultima clipă...
Dumnezeu să o odihnească cu drepţii şi fie-i ţărâna uşoară şi numele-i veşnic viu.
Cu mare drag îi dedic acest acrostih



Recapitulez regala  modestie:
E fagurele unei împliniri divine...
Generic al creştinătăţii,
Inofensiv la palma dură a destinului,
Nobleţea sufletească o veghează...
Ana... Majestatea Sa, Regină-a României...
Amară filă de exil, peregrinare,
Neordinar pictate de lumini stelare,
A încăput într-o cerească înălţare. Dar...ne doare...





ŢARA MEA

Mi-eşti uimitor de dragă, Ţara mea,
Şi timp de-o viaţă merg spre tine, iată,
Cu-n paşaport român deschis ca poarta
Să-ncap cu toată Basarabia.
Tu ai putea să ne eviţi…Nu-ţi cer prea mult –
Doar foc şi pară-n suflet unitar
Ce-a fost înjunghiat şi răstignit
Pe-un inventat, umilitor hotar
Între-ale noastre lacrimi de pe Prut
Zidit, în miezul nopţii, peste-o zi,
Ce ne-a costat un inuman tribut –
De-a a exista, a rezista, a nu muri-n
Pofida unor triburi de rataţi,
Ce-au promovat noiane de minciuni…
Sălbătăciţi numai la gândul c-am fi fraţi,
Ne-au pângărit tot dragul din străbuni!
Un odios şi nemaiauzit blestem –
Imperii peste-un neam mereu căznit
Să sufere, când pietrele mai gem
Că-avem istorie, un grai, că n-am murit….
…Mă zbat să mă destăinui cât doresc
Să-ţi cad azi la picioare, să te mângâi,
Să te dezmierd şi, demn, să te iubesc
Ca numele tău mare să-mi încingă
şi gândurile, şi inima mea…
Eşti ROMÂNIA – de la munte pân-la mare,
În Bucovina, Herţa, Basarabia
Dorită şi visată cu ardoare.
...Mi-eşti uimitor de dragă, Ţara mea,
Şi timp de-o viaţă merg spre tine, iată,
Cu-n paşaport român deschis ca poarta
Spre ale tale unduiri de stea.





UNIREA

Între tăcere și absurd revoltă sunt,
Fior de tricolor și duh de ȚARĂ,
Bătut umilitor cu-al minții cnut
Că n-am putea fi cei de-odinioară...
...Azi e-o chemare Ștefan Voievod
Și Frunte-i Cuza-Vodă în Cetate...
Credința și iubirea lor e rod
Al sângelui frăției fără moarte.
Nimic mai valoros! Nu o poți vinde!
Să apelăm discursul ROMÂNISM
Din vechi hrisoave... Și să ținem minte:
Istoria-i UNIRE –cât cuprinzi!
Ea ne-a lipsit... Prin trunchiuri de cuvinte
Și calc rusesc răzbate foc și pară
E visul care niciodată minte:
Suntem români și ne dorim o ȚARĂ!





DE ŢARĂ PORT O CRUCE

De Ţară port o cruce şi mă doare
În braţul drept şi stâng ce nu-mi ajung
Să sprijine-a luminilor splendoare
Rănită-n visul cu ecou prelung...

De flacără şi floare-mi este  crezul,
Şi nu cumva, ci cu un dor mereu
De florile de tei de Eminescu
Enigmă pentru lut. Şi corifeu
Al gândului, ce n-a uitat să-ncline
De zare,  în tot  pasu-i românesc,
O pană – spre  recepţiile latine
Cu energiile de tron regesc.

În umbra lui se mai ascund mişeii
Şi spume fac la gură într-un glas...
Când hangeru-şi împlântă în milenii
El, bumerang, se roagă de-al lor ceas.

De Ţară port o cruce şi mă doare
Balada Eminescului din ea
Coboară azi pigmeii din „SCRISOARE”
Căci nu pot strălucirea să i-o ia

Ochi daltonişti  se-aprind de o lumină
Multicoloră-n freamăt de vioară
Şi grâul se separă de neghină,
Căci Mâine Eminescu-i duh de Ţară.





RĂSCUMPĂRARE

Sunt vrăjitor şi cânt acest poem
Cu fibrele sonore-ale fiinţei
Şi depăn stările mereu pe-un ghem
De bucurie sau de suferinţă.
Poet sau ba... Sunt formă a luminii
Un chip de-artist din pară plămădit
Ce neagă-ncoronările rutinei
Şi-nalţă-al muzicii tărâm neprihănit
Sunt raza-n care defilează scutul
Independenţei şi-al trăirilor de neam
Pe pod de flori sub care-,n valsuri, Prutul
E ochiul blând ce-l arde pe duşman
Sunt trei culori pe-un infinit albastru
al românismului de-un pro-european
nedumerire sunt la un dezastru
Născocit de un imperiu infernal
Sunt luptă pentru limpezime-n gând,
Sunt rodul miriştii ce a păstrat sămânţa
Îmi este dat să sufăr, dar nu plâng:
Răscumpăr naţionala conştiinţă.





PRIMULUI PARLAMENT

Deputaţilor din Primul Parlament, care au semnat actul
de independenţă al R.M.şi care au rămas în continuare fideli idealurilor naţionale româneşti.


Prin primul Parlament renaşte Ţara
Ce-n suflet ne-a fost dor nelimitat,
Spre care nu putea să se strecoare
Vreun rătăcit, - fiind deconspirat

Pe propriii fiori de ani-restrişte
Refugiaţi în calendare dure,
Testau de rezistenţă noua pistă
A românismului îndurerat de ura

Procomunistă... Cu nebuna-i-rea privire
Vrăjitorii haine inventa
Pentru a-i frânge duhul mântuirii
Şi aripile-i a le reteza.


El, Primul Parlament, sunt toţi acei
Ce ne-au încurajat mărturisirea
Tăcerii, care explora scântei
Şi para din mai vechea reunire.

El ne-a marcat c-un salt spre rezidirea
Încrederii că ne putem salva
De molima ce ne-ataca-nfrăţirea
Şi glasul sângelui cu sârma-l înghimpa.

Şi-n “Glasul naţiunii” se-aşternea,
Prin alfabet latin, limbă română
Şi Basarabia cuprinsă se lăsa
De valul răsplătirilor divine.

Purificaţi de zorii tricolori,
Cu toate doinele-alarmate din hrisoave
Azi mai răsună-n coruri de viori
Al lor semnal: NU-I TIMP PENTRU ZĂBAVĂ!





AL DEŞTEPTĂRII GLAS ETERN

Grăbit de toată lumea –  nu ştiu unde –
Azi secolul strănută un infern…
Cu toate nazurile,-acesta, în derută,
Ambiţia şi-o-mbracă-n frac modern.

Cu infectant de orgoliu amărât,
De piept se ia cu însuşi Dumnezeu.
Mascat cu chip de om, a răstignit
Credinţa pe-al său moft în apogeu

…O lecţie, de mulţi ani cunoscută,
Dar neasimilată – e-un tribut
Plătit cu libertatea ce se-ncruntă
La repetatul rol de nou-născut.


Grăbit de toată lumea – nu ştiu unde –
Un secol se tratează de infern
Şi-n el, cu toate tâmplele cărunte,
Răsună-al deşteptării glas etern





DE FRAUDE PROTEJAT, BEZMETICUL DOR...

Şi dacă în ochii mei
Loc şi-ar face mirarea
Ce ar tulbura
adâncul
bezmetic
din aşteptae,

Şi dacă, de piatră,
Cariera din inimă
Seismului i-ar ceda,
Iar năvala sângelui
Monument
trăirii
i-ar înălţa,

Şi dacă frustrarea liniştii mele
Clopot s-ar face,
Trezind,
din baierele sufletului,
amuţitele cosmice vibraţii,

Şi dacă dureri decarbonatate
Ar oscila între aici
Şi acolo-ul fără de moarte
Pentru a injecta adevăr
Unei ziceri rostite cu artă,

Caută-mă petală de suspin,
În ale simţurilor,
Incendiare de o viaţă,
zori,
ce a ştiut să protejeze
de fraude bezmeticul dor.





NU AM TIMP PENTRU URĂ

Mă guvernează-ngemănarea
cu tâlcurile divine,
ce-i vor cere socoteală
gândului ce-mi aparţine-n exclusivitate
despre acel care-aş putea să fiu
nu mă-ndoiesc;
se îndoieşte-n mine teama
care-ar profita de-al ei curaj
pentru-a se pomeni,-n pofida
timpului încrâncenat,
(dar contează mult mijloacele!)
mai puţin aproape de mânia oamenilor slabi
cu sufletul de zgură
ochiului meu, dar te implor!
de somnolenţa pasului,
silit ca să greşească,
nu-m vorbi,
e marele rost al nimicului –
nu am timp pentru ură...





NEVREDNIC DE URMAT

Despre Vinerea Patimilor
Să-mi vorbiţi ori de câte ori va fi luni:
Trebuie să existe o rânduială a gândurilor
„luminate”
La început de săptămână supravegheate...

Un fel de operaţiune-tip Barbarossa
(Dar transmisă nu prin străbuni),
efort şi hrană a celui ce este
doar ochi şi urechi, vorbindu-ţi mieros
şi-apoi strecurând
prin sita interpretării
orice răspuns
pentru a găsi acul de cojoc necesar,
la nevinovăţia...
Doamne, atât de demodată
Şi atât de denaturată
Prin hrana unora,
de toate zilele, răutate
ce te aşteaptă...
pentru a te arunca
pe treapta cea mai de jos,
bulversată.

Am să încerc, Dumnezeul meu,
Spre sfânta Duminică să mă ridic,
Ca genunchii tălpile să le motiveze
a simţi mai aproape ţânţarul
şi a-i proteja transformarea în armăsar...
I l-aş dărui semănătorului de discordii
Cu o porţie de basamac
Pentru a-i dezlega limba celui aflat
În stare de ebrietate
Cu gândul treazului din el, antipatic,
Care habar nu are
De Vinerea Patimilor... de lumină,
Ba nici de focul de sub ţărâne...

Eu?Inculpat?
Cu pârâtul în anonimat?
Doamne, în vicioasele cercuri
s-a stins lumina în ziua de miercuri
Iar joi, decizii bătute-dezbătute
Se mai zbăt între minciună şi virtute...
Vinerea Patimilor... Ea, decisiva,
Devine-al fiinţei tale transplant,
de sâmbătă,
cu-al scrisului viu
În care arzi cu dorinţa în verb de-a trăi...

Îţi mai aminteşti de acel ignorant?
Necroză a sufletismului, e o compătimire
Pentru deşertul, fără de cântec,
Ce îl conţine...





SIMPLU DE TOT...

Când mă voi coace gând bun
de peţit gratitudini,
am să te-aştept
în tensiuni de gală,
să mă vânezi.
în pădurile de incertitudini,
deloc senzuală, spirala unui urcuş
o voi administra lasciv, emerit,
încolăcindu-mă şoaptă
de idei suspectate de cosmopolit,
cu mici, invincibile,
doze de artă
la ceasul
aniversar
al făgăduinţei
voi apela convalescenţa unui impuls
afectat de  dezastrul irevocabil,
cu bună conştiinţă,
al rapsodiei din suflet
ce ne-a avut  de calitate produs
inventat
de formule
ce nu ne încap
îmi antrenez bunăvoinţa
pendul echilibrat,
ce-ar vrea să mai bată.
simplu de tot să recunoşti în el
al iubirii de altă dată curant...





ÎN MINE M-ASCUND DE TĂCERE

în mine m-ascund de tăcere
ca să pot înviora
răsunetul original al cuvintelor.

uneori, strâns cu uşa,
un continuu delir al unor potcoviţi
se maschează cu o evlavie
a cailor morţi
care, de altfel, nu mai suferă...

doar... potcoavele lor
ce strigă mereu:
„Restituţi-ni-i pe adevăraţii stăpâni!”

...ah, această tăcere!
m-ascund în ea de falsul înnebunit
ca să pot descifra o temere:
am murit? nu am murit?

Â



ÎN(DEMN)  REFUGIAT

voi anula banala percheziţie
a gândurilor din această zi
şi soare mult emoţiei voi imprima.

rază de lumină,
te voi ascunde în tăcerea mea,
şi bucuria o voi proclama mireasă,
iar în calitatea mea de naşă
a îndemnului continuu de a o provoca,
pe filele de-album ale memoriei
chipul ţi l-aş contacta..

banal ar fi
să depăşesc decenţa artistismului...
dincolo de el,
rămân doar două roluri nedistribuite –
pentru el şi ea – cele de iubit... iubită...

ar fi să se producă dezinteresat...
posibil, inventarea armoniei
le-ar tortura chemările interioare
şi ar peţi tot bunul dintr-un rău de mare
cu toată nebunia fericirii –
de-a fi în el amară decupare.





TRATAT DE ÎMPĂCARE

Un nouraş zglobiu
Îmi pune la încercare emoţia:
se ia la harţă cu-o rază de soare...

De după dealul derutei,
obosit,
curcubeul răsare,
semnând un tratat... color,
de-mpăcare...

Sufletul meu,
receptiv la nuanţele vii,
vă dăruieşte  poetica lui exaltare
scrisă cu pana speranţei
pe o...disperare.





SANCTUAR

liberă de orice prejudicii,
poezia mea e-o inspirată tăcere...
atinge-o, mângâi-o
cu-auzul, cu văzul...
cu simţurile şi inima ta!

Limbaj al Lui Dumnezeu,
mă retrag în acest milostiv sanctuar
şi mă consacru elocinţei
instinctului de autoapărare
când trecerea spre infinit
barată mi-e de vreun neanunţat gerar.

neauzit, adâncimea freamătă
în milioane de trăiri
de care, vă asigur: toate sunt valoare
atunci când te descoperi
literă pe pagini din Shakespeare
sau poate chiar colac de...mântuire – pentru unii...

deloc o întâmplare:
devin ce eşti, devii ce sunt...
tăcerea mea strigată o aştern
întindere de inimă pentr-un pumnal
care-,n contact cu-n gând ascuns,
devine floare...

Templu-al poeziei,
intru în tăcerea mea desculţ şi dezbrăcat:
de zorile ce nu apun, în ea rebotezat,
devin cel mai bogat...





ÎN SCRISUL DE APOI, MAMA...

Petală cu petală,
Te-admir într-un buchet
De ani,
ce-s o spirală
C-un magic alfabet
Al descifrării tainei
De dincolo de noi...
Eşti, parcă,-o ploaie,
mamă,
Ce cade în şuvoi
Vlăstarii ca să-i spele
În zăpuşeala-ncinsă
A multelor şi rele
Într-o necuviinţă...
E viaţa fără moarte?
În scrisul de apoi
Eşti văzul ce ne-mparte
Lumina sa vioi.





POLIFONIE
Poetului

O respiraţie a mugurilor teiei,
O sevă pentru a ilumina,
Prin floarea ei,
suratele-crâmpeie
De îndumnezeire
şi-a elitiza
Cuvântul din tăcerea lor sublimă,
Puţin îţi pare...
Şi te trec fiori
Când ele însele devin epinefrina
Prin care Dumnezeu,
Cuvântător,
Atinge-albastrul sângelui – ne-moarte
Şi-n toate venele deschide câte-o poartă
Spre-a inimii grădină-nfloritoare
Şi... niciun păs, ci –aripi şi-nălţare!





PRINŢ AL PRIVIRII

Ochii tăi luminoşi prind un cer
Pe odihnele florii sculptate
De-un surâs, acostat de mister,
Ce străbate în miez de răscoaptă
Vrajă –
a tot ce-i iubire
şi-anotimp cu aluri de colore
vise,
trăite-n neştire
Ce trezesc noi tic-tacuri din oră...

Ar fi ea mândrul timp ce nu moare?
Tot ce-i viaţă,-i mereu veşnicie...
Decolteul pudorii tresare:
Tocmai el este prinţul privirii...





DIN TALPĂ, RĂUL…

De la dragoste până la… dezbinare –
un singur pas
cu stângul croșetat, în delir,
pe-un impas.
Și-,n suprimare, încerc să mă conving
Că binele-i totul din toate pe-un ring
Al inimii… Cap de nesupunere,
Într-o mereu înălțare,
Fără frică și ale ei o mie de picioare
Că aș putea să n-o mai înving...
Contest ideea că prostia din născare
Leac nu mai are...
Dar am și o justificare:
În noi zace medicul, - Trebuie de salvat...
Doar o redeșteptare ar dezrădăcina,
din talpă, răul care ne are...





E TOT CE POATE FI...

Esenţă este viaţa – cu-al ei rod...
“Unde să mergi?...” “Cu cine să-l împarţi?...”
Gândul-lumină, ritmic scris pe cord,
E parcă-un tot ce nu poţi să-l desparţi.
Numai culoare, darul e divin.
Indiferent la încercări, testează cnutul...
Apropiat, testamentar, de însuşi lutul,
Sindrom e-al luminişului deplin.
Nu, nu forţat!se recunoaşte-n spor:
Imunitate are la înfrângeri!
Tot ce e viaţă,-i curgere de zori...
Cu tot cu ale umbrelor atingeri,
O pistă e... Şi-un start pentru-n nou zbor...





PĂRINTELE MEU

Părintele meu din ne-moarte,
Izvor de necaz şi suspin,
Se-aşterne pe file de carte
Cu-aceiaşi, mereu, ochi senini.

Mă-ndrumă pe căi neştiute
De nimeni vreodată sfidate
Şi simt cum mă dor nişte cute,
De inima lui fulgerate,

Cu sensuri ce-n sens nu încap
Când obosesc să mai caut
Un adevăr esculap
Ce m-ar trata plin de flaut.

Şi-atunci când mai cred în deşarte
Iluzii, el nu se revoltă:
Din visele roz îmi împarte
Credinţa cu-albastra ei boltă.

Părintele meu din ne-moarte,
Cuvânt dintr-o divinate,
Se-aşterne sub mâna mea dreaptă
Suflare de latinitate





AM SĂ-ŢI SCRIU…

Am să-ţi scriu de suflet mare:
Norii îi voi destrăma...
Dăruire şi splendoare,
Rând cu rând, te voi picta...
Eşti o rară bonomie,
Eşti... inimă de român,
Ardere ce-o simt cum, vie,
Sânge curge-n verb divin...
Ilustrată de albăstrimea
Măreţiei seculare,
Odă eşti – în profunzime –
Naţional-răsunătoare,
Asistând zbor de cocoare
în continuă-nălţare...





DE DRAG...

De drag un cântec viu răsună,
De zbor îmi zice o vioară
Si-mi mângâi clipele pe-o strună
De bucurie-aniversară.

Mai răsfoiesc o amintire,
Un zar arunc şi încă unul...
Fiinţa-mi toată-i răzvrătire:...
Păşesc.Şi pasu-mi e tribunul

Acelor zile neuitate
Pe-o pagina de reverie
În care noi – soră şi frate –
Trăiam povestea nemuririi.

...Să nu fim trişti. E-o jucărie
Pe care o gândim mereu
Întocmai cum a fost să fie:
Copil şi tu... Copil şi eu...

De nerostire,-n zile mari,
Ai gândului ce ne adună,
Sunt cele dragi... „Să-mi cânţi, cobzar,”
De ele – acum şi-ntotdeauna!



De Lidia GROSU










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu