Poezii de Lidia Grosu

ÎNĂLŢARE

Icoană a modestiei, sincerităţii, curajului de origine adamică, Majestatea Sa Regina Ana a României va rămâne Coroana de Aur a Istoriei Regalităţii Româneşti şi o notorietate marcată nu atât de sângele albastru ce-i curgea prin vene şi de care nu ţinea seamă, ci, în primul rând, de NOBLEŢEA-i sufletească ce  nu i-a lipsit şi pe care a păstrat-o de-a lungul vieţii cu semnul creştinătăţii, darul din partea lui Dumnezeu pentru alesele însuşiri  fiindu-i longevitatea şi discernământul de care s-a bucurat până în ultima clipă...

Dumnezeu să o odihnească cu drepţii şi fie-i ţărâna uşoară şi numele-i veşnic viu.

Cu mare drag îi dedic acest acrostih

Recapitulez regala  modestie:

E fagurele unei împliniri divine...

Generic al creştinătăţii,

Inofensiv la palma dură a destinului,

Nobleţea sufletească o veghează...

Ana... Majestatea Sa, Regină-a României...

Amară filă de exil, peregrinare,

Neordinar pictate de lumini stelare,

A încăput într-o cerească înălţare. Dar...ne doare...

ŢARA MEA

Mi-eşti uimitor de dragă, Ţara mea,

Şi timp de-o viaţă merg spre tine, iată,

Cu-n paşaport român deschis ca poarta

Să-ncap cu toată Basarabia.

Tu ai putea să ne eviţi…Nu-ţi cer prea mult –

Doar foc şi pară-n suflet unitar

Ce-a fost înjunghiat şi răstignit

Pe-un inventat, umilitor hotar

Între-ale noastre lacrimi de pe Prut

Zidit, în miezul nopţii, peste-o zi,

Ce ne-a costat un inuman tribut –

De-a a exista, a rezista, a nu muri-n

Pofida unor triburi de rataţi,

Ce-au promovat noiane de minciuni…

Sălbătăciţi numai la gândul c-am fi fraţi,

Ne-au pângărit tot dragul din străbuni!

Un odios şi nemaiauzit blestem –

Imperii peste-un neam mereu căznit

Să sufere, când pietrele mai gem

Că-avem istorie, un grai, că n-am murit….

…Mă zbat să mă destăinui cât doresc

Să-ţi cad azi la picioare, să te mângâi,

Să te dezmierd şi, demn, să te iubesc

Ca numele tău mare să-mi încingă

şi gândurile, şi inima mea…

Eşti ROMÂNIA – de la munte pân-la mare,

În Bucovina, Herţa, Basarabia

Dorită şi visată cu ardoare.

...Mi-eşti uimitor de dragă, Ţara mea,

Şi timp de-o viaţă merg spre tine, iată,

Cu-n paşaport român deschis ca poarta

Spre ale tale unduiri de stea.

UNIREA

Între tăcere și absurd revoltă sunt,

Fior de tricolor și duh de ȚARĂ,

Bătut umilitor cu-al minții cnut

Că n-am putea fi cei de-odinioară...

...Azi e-o chemare Ștefan Voievod

Și Frunte-i Cuza-Vodă în Cetate...

Credința și iubirea lor e rod

Al sângelui frăției fără moarte.

Nimic mai valoros! Nu o poți vinde!

Să apelăm discursul ROMÂNISM

Din vechi hrisoave... Și să ținem minte:

Istoria-i UNIRE –cât cuprinzi!

Ea ne-a lipsit... Prin trunchiuri de cuvinte

Și calc rusesc răzbate foc și pară

E visul care niciodată minte:

Suntem români și ne dorim o ȚARĂ!

DE ŢARĂ PORT O CRUCE

De Ţară port o cruce şi mă doare

În braţul drept şi stâng ce nu-mi ajung

Să sprijine-a luminilor splendoare

Rănită-n visul cu ecou prelung...

De flacără şi floare-mi este  crezul,

Şi nu cumva, ci cu un dor mereu

De florile de tei de Eminescu

Enigmă pentru lut. Şi corifeu

Al gândului, ce n-a uitat să-ncline

De zare,  în tot  pasu-i românesc,

O pană – spre  recepţiile latine

Cu energiile de tron regesc.

În umbra lui se mai ascund mişeii

Şi spume fac la gură într-un glas...

Când hangeru-şi împlântă în milenii

El, bumerang, se roagă de-al lor ceas.

De Ţară port o cruce şi mă doare

Balada Eminescului din ea

Coboară azi pigmeii din „SCRISOARE”

Căci nu pot strălucirea să i-o ia

Ochi daltonişti  se-aprind de o lumină

Multicoloră-n freamăt de vioară

Şi grâul se separă de neghină,

Căci Mâine Eminescu-i duh de Ţară.

RĂSCUMPĂRARE

Sunt vrăjitor şi cânt acest poem

Cu fibrele sonore-ale fiinţei

Şi depăn stările mereu pe-un ghem

De bucurie sau de suferinţă.

Poet sau ba... Sunt formă a luminii

Un chip de-artist din pară plămădit

Ce neagă-ncoronările rutinei

Şi-nalţă-al muzicii tărâm neprihănit

Sunt raza-n care defilează scutul

Independenţei şi-al trăirilor de neam

Pe pod de flori sub care-,n valsuri, Prutul

E ochiul blând ce-l arde pe duşman

Sunt trei culori pe-un infinit albastru

al românismului de-un pro-european

nedumerire sunt la un dezastru

Născocit de un imperiu infernal

Sunt luptă pentru limpezime-n gând,

Sunt rodul miriştii ce a păstrat sămânţa

Îmi este dat să sufăr, dar nu plâng:

Răscumpăr naţionala conştiinţă.

PRIMULUI PARLAMENT

Deputaţilor din Primul Parlament, care au semnat actul

de independenţă al R.M.şi care au rămas în continuare fideli idealurilor naţionale româneşti.

Prin primul Parlament renaşte Ţara

Ce-n suflet ne-a fost dor nelimitat,

Spre care nu putea să se strecoare

Vreun rătăcit, - fiind deconspirat

Pe propriii fiori de ani-restrişte

Refugiaţi în calendare dure,

Testau de rezistenţă noua pistă

A românismului îndurerat de ura

Procomunistă... Cu nebuna-i-rea privire

Vrăjitorii haine inventa

Pentru a-i frânge duhul mântuirii

Şi aripile-i a le reteza.

El, Primul Parlament, sunt toţi acei

Ce ne-au încurajat mărturisirea

Tăcerii, care explora scântei

Şi para din mai vechea reunire.

El ne-a marcat c-un salt spre rezidirea

Încrederii că ne putem salva

De molima ce ne-ataca-nfrăţirea

Şi glasul sângelui cu sârma-l înghimpa.

Şi-n “Glasul naţiunii” se-aşternea,

Prin alfabet latin, limbă română

Şi Basarabia cuprinsă se lăsa

De valul răsplătirilor divine.

Purificaţi de zorii tricolori,

Cu toate doinele-alarmate din hrisoave

Azi mai răsună-n coruri de viori

Al lor semnal: NU-I TIMP PENTRU ZĂBAVĂ!

AL DEŞTEPTĂRII GLAS ETERN

Grăbit de toată lumea –  nu ştiu unde –

Azi secolul strănută un infern…

Cu toate nazurile,-acesta, în derută,

Ambiţia şi-o-mbracă-n frac modern.

Cu infectant de orgoliu amărât,

De piept se ia cu însuşi Dumnezeu.

Mascat cu chip de om, a răstignit

Credinţa pe-al său moft în apogeu

…O lecţie, de mulţi ani cunoscută,

Dar neasimilată – e-un tribut

Plătit cu libertatea ce se-ncruntă

La repetatul rol de nou-născut.

Grăbit de toată lumea – nu ştiu unde –

Un secol se tratează de infern

Şi-n el, cu toate tâmplele cărunte,

Răsună-al deşteptării glas etern

DE FRAUDE PROTEJAT, BEZMETICUL DOR...

Şi dacă în ochii mei

Loc şi-ar face mirarea

Ce ar tulbura

adâncul

bezmetic

din aşteptae,

Şi dacă, de piatră,

Cariera din inimă

Seismului i-ar ceda,

Iar năvala sângelui

Monument

trăirii

i-ar înălţa,

Şi dacă frustrarea liniştii mele

Clopot s-ar face,

Trezind,

din baierele sufletului,

amuţitele cosmice vibraţii,

Şi dacă dureri decarbonatate

Ar oscila între aici

Şi acolo-ul fără de moarte

Pentru a injecta adevăr

Unei ziceri rostite cu artă,

Caută-mă petală de suspin,

În ale simţurilor,

Incendiare de o viaţă,

zori,

ce a ştiut să protejeze

de fraude bezmeticul dor.

NU AM TIMP PENTRU URĂ

Mă guvernează-ngemănarea

cu tâlcurile divine,

ce-i vor cere socoteală

gândului ce-mi aparţine-n exclusivitate

despre acel care-aş putea să fiu

nu mă-ndoiesc;

se îndoieşte-n mine teama

care-ar profita de-al ei curaj

pentru-a se pomeni,-n pofida

timpului încrâncenat,

(dar contează mult mijloacele!)

mai puţin aproape de mânia oamenilor slabi

cu sufletul de zgură

ochiului meu, dar te implor!

de somnolenţa pasului,

silit ca să greşească,

nu-m vorbi,

e marele rost al nimicului –

nu am timp pentru ură...

NEVREDNIC DE URMAT

Despre Vinerea Patimilor

Să-mi vorbiţi ori de câte ori va fi luni:

Trebuie să existe o rânduială a gândurilor

„luminate”

La început de săptămână supravegheate...

Un fel de operaţiune-tip Barbarossa

(Dar transmisă nu prin străbuni),

efort şi hrană a celui ce este

doar ochi şi urechi, vorbindu-ţi mieros

şi-apoi strecurând

prin sita interpretării

orice răspuns

pentru a găsi acul de cojoc necesar,

la nevinovăţia...

Doamne, atât de demodată

Şi atât de denaturată

Prin hrana unora,

de toate zilele, răutate

ce te aşteaptă...

pentru a te arunca

pe treapta cea mai de jos,

bulversată.

Am să încerc, Dumnezeul meu,

Spre sfânta Duminică să mă ridic,

Ca genunchii tălpile să le motiveze

a simţi mai aproape ţânţarul

şi a-i proteja transformarea în armăsar...

I l-aş dărui semănătorului de discordii

Cu o porţie de basamac

Pentru a-i dezlega limba celui aflat

În stare de ebrietate

Cu gândul treazului din el, antipatic,

Care habar nu are

De Vinerea Patimilor... de lumină,

Ba nici de focul de sub ţărâne...

Eu?Inculpat?

Cu pârâtul în anonimat?

Doamne, în vicioasele cercuri

s-a stins lumina în ziua de miercuri

Iar joi, decizii bătute-dezbătute

Se mai zbăt între minciună şi virtute...

Vinerea Patimilor... Ea, decisiva,

Devine-al fiinţei tale transplant,

de sâmbătă,

cu-al scrisului viu

În care arzi cu dorinţa în verb de-a trăi...

Îţi mai aminteşti de acel ignorant?

Necroză a sufletismului, e o compătimire

Pentru deşertul, fără de cântec,

Ce îl conţine...

SIMPLU DE TOT...

Când mă voi coace gând bun

de peţit gratitudini,

am să te-aştept

în tensiuni de gală,

să mă vânezi.

în pădurile de incertitudini,

deloc senzuală, spirala unui urcuş

o voi administra lasciv, emerit,

încolăcindu-mă şoaptă

de idei suspectate de cosmopolit,

cu mici, invincibile,

doze de artă

la ceasul

aniversar

al făgăduinţei

voi apela convalescenţa unui impuls

afectat de  dezastrul irevocabil,

cu bună conştiinţă,

al rapsodiei din suflet

ce ne-a avut  de calitate produs

inventat

de formule

ce nu ne încap

îmi antrenez bunăvoinţa

pendul echilibrat,

ce-ar vrea să mai bată.

simplu de tot să recunoşti în el

al iubirii de altă dată curant...

ÎN MINE M-ASCUND DE TĂCERE

în mine m-ascund de tăcere

ca să pot înviora

răsunetul original al cuvintelor.

uneori, strâns cu uşa,

un continuu delir al unor potcoviţi

se maschează cu o evlavie

a cailor morţi

care, de altfel, nu mai suferă...

doar... potcoavele lor

ce strigă mereu:

„Restituţi-ni-i pe adevăraţii stăpâni!”

...ah, această tăcere!

m-ascund în ea de falsul înnebunit

ca să pot descifra o temere:

am murit? nu am murit?

Â

ÎN(DEMN)  REFUGIAT

voi anula banala percheziţie

a gândurilor din această zi

şi soare mult emoţiei voi imprima.

rază de lumină,

te voi ascunde în tăcerea mea,

şi bucuria o voi proclama mireasă,

iar în calitatea mea de naşă

a îndemnului continuu de a o provoca,

pe filele de-album ale memoriei

chipul ţi l-aş contacta..

banal ar fi

să depăşesc decenţa artistismului...

dincolo de el,

rămân doar două roluri nedistribuite –

pentru el şi ea – cele de iubit... iubită...

ar fi să se producă dezinteresat...

posibil, inventarea armoniei

le-ar tortura chemările interioare

şi ar peţi tot bunul dintr-un rău de mare

cu toată nebunia fericirii –

de-a fi în el amară decupare.

TRATAT DE ÎMPĂCARE

Un nouraş zglobiu

Îmi pune la încercare emoţia:

se ia la harţă cu-o rază de soare...

De după dealul derutei,

obosit,

curcubeul răsare,

semnând un tratat... color,

de-mpăcare...

Sufletul meu,

receptiv la nuanţele vii,

vă dăruieşte  poetica lui exaltare

scrisă cu pana speranţei

pe o...disperare.

SANCTUAR

liberă de orice prejudicii,

poezia mea e-o inspirată tăcere...

atinge-o, mângâi-o

cu-auzul, cu văzul...

cu simţurile şi inima ta!

Limbaj al Lui Dumnezeu,

mă retrag în acest milostiv sanctuar

şi mă consacru elocinţei

instinctului de autoapărare

când trecerea spre infinit

barată mi-e de vreun neanunţat gerar.

neauzit, adâncimea freamătă

în milioane de trăiri

de care, vă asigur: toate sunt valoare

atunci când te descoperi

literă pe pagini din Shakespeare

sau poate chiar colac de...mântuire – pentru unii...

deloc o întâmplare:

devin ce eşti, devii ce sunt...

tăcerea mea strigată o aştern

întindere de inimă pentr-un pumnal

care-,n contact cu-n gând ascuns,

devine floare...

Templu-al poeziei,

intru în tăcerea mea desculţ şi dezbrăcat:

de zorile ce nu apun, în ea rebotezat,

devin cel mai bogat...

ÎN SCRISUL DE APOI, MAMA...

Petală cu petală,

Te-admir într-un buchet

De ani,

ce-s o spirală

C-un magic alfabet

Al descifrării tainei

De dincolo de noi...

Eşti, parcă,-o ploaie,

mamă,

Ce cade în şuvoi

Vlăstarii ca să-i spele

În zăpuşeala-ncinsă

A multelor şi rele

Într-o necuviinţă...

E viaţa fără moarte?

În scrisul de apoi

Eşti văzul ce ne-mparte

Lumina sa vioi.

POLIFONIE

Poetului

O respiraţie a mugurilor teiei,

O sevă pentru a ilumina,

Prin floarea ei,

suratele-crâmpeie

De îndumnezeire

şi-a elitiza

Cuvântul din tăcerea lor sublimă,

Puţin îţi pare...

Şi te trec fiori

Când ele însele devin epinefrina

Prin care Dumnezeu,

Cuvântător,

Atinge-albastrul sângelui – ne-moarte

Şi-n toate venele deschide câte-o poartă

Spre-a inimii grădină-nfloritoare

Şi... niciun păs, ci –aripi şi-nălţare!

PRINŢ AL PRIVIRII

Ochii tăi luminoşi prind un cer

Pe odihnele florii sculptate

De-un surâs, acostat de mister,

Ce străbate în miez de răscoaptă

Vrajă –

a tot ce-i iubire

şi-anotimp cu aluri de colore

vise,

trăite-n neştire

Ce trezesc noi tic-tacuri din oră...

Ar fi ea mândrul timp ce nu moare?

Tot ce-i viaţă,-i mereu veşnicie...

Decolteul pudorii tresare:

Tocmai el este prinţul privirii...

DIN TALPĂ, RĂUL…

De la dragoste până la… dezbinare –

un singur pas

cu stângul croșetat, în delir,

pe-un impas.

Și-,n suprimare, încerc să mă conving

Că binele-i totul din toate pe-un ring

Al inimii… Cap de nesupunere,

Într-o mereu înălțare,

Fără frică și ale ei o mie de picioare

Că aș putea să n-o mai înving...

Contest ideea că prostia din născare

Leac nu mai are...

Dar am și o justificare:

În noi zace medicul, - Trebuie de salvat...

Doar o redeșteptare ar dezrădăcina,

din talpă, răul care ne are...

E TOT CE POATE FI...

Esenţă este viaţa – cu-al ei rod...

“Unde să mergi?...” “Cu cine să-l împarţi?...”

Gândul-lumină, ritmic scris pe cord,

E parcă-un tot ce nu poţi să-l desparţi.

Numai culoare, darul e divin.

Indiferent la încercări, testează cnutul...

Apropiat, testamentar, de însuşi lutul,

Sindrom e-al luminişului deplin.

Nu, nu forţat!se recunoaşte-n spor:

Imunitate are la înfrângeri!

Tot ce e viaţă,-i curgere de zori...

Cu tot cu ale umbrelor atingeri,

O pistă e... Şi-un start pentru-n nou zbor...

PĂRINTELE MEU

Părintele meu din ne-moarte,

Izvor de necaz şi suspin,

Se-aşterne pe file de carte

Cu-aceiaşi, mereu, ochi senini.

Mă-ndrumă pe căi neştiute

De nimeni vreodată sfidate

Şi simt cum mă dor nişte cute,

De inima lui fulgerate,

Cu sensuri ce-n sens nu încap

Când obosesc să mai caut

Un adevăr esculap

Ce m-ar trata plin de flaut.

Şi-atunci când mai cred în deşarte

Iluzii, el nu se revoltă:

Din visele roz îmi împarte

Credinţa cu-albastra ei boltă.

Părintele meu din ne-moarte,

Cuvânt dintr-o divinate,

Se-aşterne sub mâna mea dreaptă

Suflare de latinitate

AM SĂ-ŢI SCRIU…

Am să-ţi scriu de suflet mare:

Norii îi voi destrăma...

Dăruire şi splendoare,

Rând cu rând, te voi picta...

Eşti o rară bonomie,

Eşti... inimă de român,

Ardere ce-o simt cum, vie,

Sânge curge-n verb divin...

Ilustrată de albăstrimea

Măreţiei seculare,

Odă eşti – în profunzime –

Naţional-răsunătoare,

Asistând zbor de cocoare

în continuă-nălţare...

DE DRAG...

De drag un cântec viu răsună,

De zbor îmi zice o vioară

Si-mi mângâi clipele pe-o strună

De bucurie-aniversară.

Mai răsfoiesc o amintire,

Un zar arunc şi încă unul...

Fiinţa-mi toată-i răzvrătire:...

Păşesc.Şi pasu-mi e tribunul

Acelor zile neuitate

Pe-o pagina de reverie

În care noi – soră şi frate –

Trăiam povestea nemuririi.

...Să nu fim trişti. E-o jucărie

Pe care o gândim mereu

Întocmai cum a fost să fie:

Copil şi tu... Copil şi eu...

De nerostire,-n zile mari,

Ai gândului ce ne adună,

Sunt cele dragi... „Să-mi cânţi, cobzar,”

De ele – acum şi-ntotdeauna!

De Lidia GROSU