Cine eşti Tu, cine este Ea?

Cine eşti Tu, cine este Ea?

Îţi asculta tăcerea în lumina suspinelor înfăşurate.

Deşi nici un cuvânt nu se rostogolea, dialogul continua,

nici aprig, nici suav, nici viu, nici mort.

– Ard ca o lumânare fără terminaţie!

Cu simţurile decupezi peisajul,

delimitând terenul îngust în care te mişti.

Intuieşti distanţa dintre teama şi nerăbdarea

cu care aştepţi să te lovească.

Încet şi blând se micşorează acest spaţiu.

Topirea resemnată a lumânării tăcute pare a fi totul,

făcând uitate gestul aprinderii

şi para luminoasă

în care se zbat aceleaşi posibile întâmplări.

Oare ce s-ar întâmpla dacă şi astăzi, şi mâine,

am privi cum se topeşte lumânarea?

În faţă ni se-aşează lumânări calde, aurii, ce vor arde,

în urmă, şirul trist de lumânări

topite, reci, stinse – zilele de ieri.

Soarele apune, ziua se sfârşeşte, noaptea se destrămă,

omul uită, omul moare,

în jur doar o lumânare ce arde...

în tempera timpului rămâne tabloul dramatic

înconjurat de acelaşi pustiu, durerea primei lor lumini.

Cine eşti Tu, cine este Ea? Pot atinge cerul sau nimic nu e real?

Unde vor ajunge oare?

Spre locurile cândva ştiute, spre armonia avută,

spre visul din vis fără frontiere?

Sunetul valsului se aude şi noaptea-i nesfârşită

chiar şi atunci când pentru toţi pare să fie dimineaţă.

Doar universul rătăcit curge între ei...

Marele secret al timpului – nimeni nu ştie de unde vine,

cu toate că vine şi plecă!

Ea vine dintr-un timp sepia, un timp cu umbre

ce se desfac asemeni petalelor nufărului

ce-şi caută umbra după ce soarele le-a copt.

Prin timp multe teste ţi se relevă, trăirea unică

e în afară timpului şi spaţiului acesta.

Simţi mult mai mult, sfâşietor

– lumină, zâmbet, dor,

intensă durere prin razele amintirilor,

neputinţă în faţa destinului,

lacrima ce ştim că este şi va fi...

Ea este un copac astăzi, are nevoie de ploaia lui!

Îi asculta tăcerea, îi căuta urmele,

după lumina ei o va găsi.

Un copac întins până la cer şi-atât de jos

de-l poate mângâia cu palmele incandescente,

un copac prin care curge şi urcă seva vieţii.

Copacul e însăşi viaţa!

Mereu ea a visat că o să viseze un vis!

Mii de întrebări apar în iluzia Mayei,

reţii doar clipa ireversibilă – intersecţii de drumuri,

regăsiri, dorinţe, neputinţe. Amintiri şi iluzii...

Să nu îţi oboseşti sufletul! Mai departe de voinţa lui

nu ajungi, în tot ce faci este el, renunţi sau nu,

este tot sufletul acolo – ochiul ce se uită pe albia râului

ce curge, ochiul ce-aşteaptă să treacă râul...

Diferă râul de la om la om, diferă şi aşteptarea,

şi întâlnirea diferă, dar, în final,

toţi ajung, dincolo, la terminaţie.

Prin faţă ne trece timpul. Suntem drumuri, căutările sufletului.

La capătul lor ne-ntâlnim cu noi.

Drumul nu te-ntreabă când se va sfârşi.

Dacă i-ai atins capătul a fost doar o potecă, nu drumul.

Când suntem doar poveşti, suntem drumuri.

Avem nevoie de emoţii ce ne depăşesc,

doar atunci ne încercăm pe noi, descoperindu-ne,

când avem şi ce. Mereu căutăm un timp,

să-l şi găsim, iată un miracol!

Trecând prin visul Zeului se purifică, în palmă-i înfloresc

toate gândurile, chiar uitarea învie din cenuşă.

Nicio tainică uşă nu mai există.

Rămân frânturi-scântei ce se sting la lumina zilei.

Din Netimp o ştia. Deşi nu plouă, mâinile ei plâng

– să fie amintire, dor sau un gând?

Verde crud şi copt, şi mort, arată indicatoarele,

indiferent de unde te uiţi,

toate duc acolo... spre casă, spre tărâmul ştiut cândva.

De Irina Lucia Mihalca