Piesă de teatru

Ana Cristina Popescu - Indragostiti de poezie

  Gratitudine 
   de ANA CRISTINA POPESCU

Personajele: Dragostea, Nădejdea, Credința, Iertarea, Pacea, Curăția inimii, Sfințenia, Privegherea, Prietenia, Milostenia, Răbdarea, Ascultarea, Blândețea, Smerenia, Modestia, Adevărul, Dreptatea, Perfecțiunea, Hărnicia, Cumpătarea, Înțelepciunea, Responsbilitatea, Castitatea, Stăpânirea de sine, Desăvârșirea, Binele, Curajul, Justiția, Recunoștința, Fericirea, Bucuria, Invidia, Zgârcenia, Minciuna, Mândria, Lenea, Mânia, Clevetirea, Tristețea, Slava deșartă, Lăcomia, Deznădejdea, Răul, Ura, Tentația, Cerșetorul, X, Y, Z, Femeia ce curăță mere, Bărbatul cu sticla. 

 
Actul I 

Decorul: În dreapta, o masă mare în jurul căreia se află douăzeci și patru de scaune. Pe masă sunt fructe, nectar, flori și dosare pline de file scrise. În stânga, o altă masă, puțin mai mică, încărcată cu dosare, pâine și carne, în jurul căreia se află treisprezece scaune. Într-un colț este un dulap. Aproape de masa cea mare se pot observa încă șapte scaune. În fața celor două mese este spațiu liber pentru alte scene. 
Personajele: Dragostea, Nădejdea, Credința, Iertarea, Pacea, Curăția inimii, Sfințenia, Privegherea, Prietenia, Milostenia, Răbdarea, Ascultarea, Blândețea, Smerenia, Modestia, Adevărul, Dreptatea, Perfecțiunea, Hărnicia, Cumpătarea, Înțelepciunea, Responsbilitatea, Castitatea, Stăpânirea de sine, Desăvârșirea, Binele, Curajul, Justiția, Fericirea, Bucuria, Recunoștința, Invidia, Zgârcenia, Minciuna, Mândria, Lenea, Mânia, Clevetirea, Tristețea, Slava deșartă, Lăcomia, Deznădejdea, Răul, Ura, Tentația, X, Y, Z, Femeia ce curăță mere, Bărbatul cu sticla. 

 

Scena I 

(La masa din partea dreaptă stau Dragostea, Nădejdea, Credința, Iertarea, Pacea, Curăția inimii, Sfințenia, Privegherea, Milostenia, Răbdarea, Blândețea, Smerenia, Adevărul, Dreptatea, Perfecțiunea, Cumpătarea, Înțelepciunea, Castitatea, Stăpânirea de sine, Desăvârșirea, Binele, Curajul, Justiția și Tentația. La masa din partea stângă se află Invidia, Zgârcenia, Minciuna, Mândria, Lenea, Mânia, Clevetirea, Tristețea, Slava deșartă, Lăcomia, Deznădejdea, Răul, Ura. Prietenia, Ascultarea, Hărnicia, Modestia, Responsbilitatea, Fericirea și Bucuria sunt în sală printre spectatori. Recunoștința este legată și ascunsă în dulap. De la masa din partea stângă se aude un cântec de sunete de pahare.) 

 

Tristețea: Niciodată nu găsesc sunetul perfect. Am visat că-l pot afla în cristal. 
Lăcomia: Căutând sunetul perfect te-ai înecat în tristețe și ai uitat să aduni nectarul din roua florilor. 
Tristețea: Ce să fac cu el? Cum vine așa se duce. Soarele-i cunoaște leacul. 
Lăcomia: Eu nu mă satur niciodată. E așa de dulce! 
Tristețea: Ești lacomă! 
Lăcomia (sorbind dintr-un pahar nectar): Nu mă mai satur niciodată! 
Tristețea: Nu înțelege nimic. Sunetul perfect e totul. (Bate în pahare cu un cuțit.) 
Minciuna (Se adresează Tristeții.): Încetează! Nu mai pot să gândesc! Mincinoșii au cea mai bună memorie. Îți dai seama ce s-ar întâmpla, dacă am încurca poveștile între ele? Și tu mă deranjezi cu sunetul tău perfect. 
(De la masa din dreapta se aude un glas.) 
Perfecțiunea: M-a strigat cineva? Eu sunt Perfecțiunea! 
Tristețea: Perfecțiunea? 
Minciuna: Minciuni! Nu există perfecțiune!. 
Dreptatea: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte.“ (Facere 1, 31) 
Răul (Râde.): Consideri corect ce s-a întâmplat prin neascultare? 
Ura (Râde.): „... erau bune foarte.“ (Facere 1, 31) 
Blândețea: Să lăsăm ura și răutatea! 
Ura: Se pare că Blândețea ne-a pus pe un pomelnic, ca să mângâie dreptatea. 
Mânia: De ajuns. Pierdeți timpul. Ați uitat pentru ce ne aflăm aici? 
Mândria: Să arătăm că suntem mai presus decât virtuțile. 
Mânia: Să câștigăm războiul, Mândrie! 
Mândria: Să arătăm că noi suntem mai puternici, Mânie! 
Tristețea: Eu sunt aici în căutarea sunetului perfect. (Bate într-un pahar.) Acum se aude mai bine. 
Mânia: Ești cel mai slab viciu! 
Deznădejdea: Nu te mai lua de tristețe! Fără ea nimeni nu poate să ajungă la mine. Tristețea e calea spre deznădejde. 
Nădejdea (ridicând o filă de pe masă): „Cel care speră fără temei deznădăjduieşte fără temei.“ (Seneca) 
Deznădejdea: (râzând) Nădejdea citește gândurile filosofilor! 
Credința: Nădejdea și credința te ajută să treci munții. 
Tristețea: Dar sunetul? Eu mi-am pierdut credința că o să-l găsesc. 
Credința: Pentru că n-ai simțit dragostea. 
Tristețea: Ce este dragostea? 
Dragostea: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuvinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.“ (I Corinteni 13, v. 4 – 8 )“. 
Tristețea: E atât de complicată. 
Dragostea: Când vei înțelege cântecul dragostei, vei afla sunetul perfect. 
Tristețea: Să cred totul, să rabd și să fiu fericită? 
Mânia: Să culegi luna de pe cer, iar cel pentru care faci acest lucru să o primească ca pe-o floare ofilită și tu să taci și să alergi după soare? (Râde.) Ce sadică e dragostea asta! „nu se aprinde de mânie“ 
Răul: „nu gândește răul“ 
Dragostea: Trebuie să o descoperi treptat. (Caută într-un dosar o filă, pe urmă citește.) 
„- Te rog… îmblânzeşte-mă! zise apoi. 
- Bucuros aş vrea! răspunse micul prinţ - numai că nu prea am timp. Am de căutat prieteni şi o mulţime de lucruri de cunoscut. 
- Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim! zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă! 
- Ce trebuie să fac? zise micul prinţ. 
- Trebuie să ai foarte multă răbdare! răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. [...] Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine. 
A doua zi, micul prinţ veni din nou. 
- Mult mai frumos era, dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră… zise vulpea. Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiază, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. [...] 
Astfel micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape: 
- Vai! zise vulpea… Am să plâng… 
- Din vina ta – zise micul prinţ – eu nicidecum nu-ţi voiam răul, ci ai vrut să te îmblânzesc… 
- Aşa e! zise vulpea. 
- Dar ai să plângi! zise micul prinţ. 
- Aşa e! zise vulpea. 
- Atunci nu dobândeşti nimic din asta! 
- Ba dobândesc – zise vulpea – datorită culorii grâului. Apoi adăugă: 
Du-te să mai vezi o dată trandafirii. Vei descoperi că floarea ta nu are-n lume seamăn. [...] 
Micul prinţ se duse, să mai vadă o dată trandafirii: 
- Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi nimic – le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, precum nici voi n-aţi îmblânzit pe nimeni. Sunteţi precum era şi vulpea mea. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten, iar ea acum nu are-n lume seamăn. 
Şi florile se ruşinară. 
- Voi sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte! le mai spuse el. Nimeni n-ar avea de ce să moară pentru voi. Floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că-i asemenea vouă. Ea însă, singură, e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am udat-o eu cu stropitoarea. Fiindcă pe ea am adăpostit-o eu sub clopotul de sticlă. Fiindcă pe ea am ocrotit-o eu cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis eu omizile (în afară doar de câteva, pentru fluturi). Fiindcă pe ea am ascultat-o eu cum plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar cum tăcea. Fiindcă e floarea mea.“ (Antoin de Saint-Exupery, Micul prinţ) 
Curăția inimii: Câtă frumusețe! 
Slava deșartă: Nu se putea să nu fie sensibilizată Curăția inimii. 
Curăția inimii: În slava deșartă nu găsești floarea de aur a prieteniei și a dragostei. 
(Din sală se aude un glas.) 
Prietenia: M-a strigat cineva? Sunt eu, Prietenia! (Urcă pe scenă.) Mi-am adus și prietenii cu mine. Am venit să vă îmblânzesc. 
(De la masa din dreapta se aud șoapte.) 
Virtuțiile: Prietenia. A venit Prietenia! 
Prietenia: Veniți! (Din sală își fac apariția șase personaje.) 
Ascultarea: Am venit. 
Prietenia: Ea e Ascultarea. 
Răbdarea: Micul prinț a ascultat glasul prieteniei, a avut răbdare și a îmblânzit vulpea. 
Prietenia (Se adresează celei care a vorbit.): Tu trebuie să fii, Răbdarea? 
Răbdarea: Eu sunt. 
Clevetirea: Am o curiozitate. Ele cine sunt? Par atât de ofilite! 
Prietenia: Clevetirea? 
Clevetirea: Când ajungi pe mâna mea nu o să mai rămână nimic din tine. Am rupt cele mai trainice salbe, am secat cele mai limpezi izvoare. 
Prietenia: Nu ai întâlnit adevărata prietenie. Nimeni nu poate să ofilească acea floare. 
Modestia: Vorbele trec. Adevărul vorbește prin fapte. 
Clevetirea: Ea trebuie să fie Modestia. 
Modestia: Să punem nectar în pahare! 
Hărnicia: Să punem! 
Responsabilitatea: Cu grijă! 
Clevetirea: Hărnicia și Responsabilitatea! Dar cele cu fața luminoasă? 
Bucuria: Eu sunt Bucuria! 
Fericirea: Iar eu sunt Fericirea! 

(Prietenia, Ascultarea, Modestia, Hărnicia și Responsabilitatea, Fericirea și Bucuria pun nectar în paharele virtuțiilor, pe urmă se așează pe cele șapte scaune din apropierea mesei mari. Cele două mese sunt acoperite de semiîntuneric.) 

 

Scena II 

(Pe scenă apare X, Y. X poartă o valiză veche dintr-un colț în altul. Y stă într-un colț al scenei pe o altă valiză.) 
X: Peronul acesta! Îl cunosc de ani și ani. Câte trenuri am așteptat aici! Astăzi am așteptat mai mult ca niciodată. Aștept un tren ce nu mai vine. (Se apropie de Y.) Dumneavoastră ce tren așteptați? 
Y: Un tren 
X: Un tren, da! Dar, care tren? 
Y: Unul. 
X: Unul? 
Y: Unul, oarecare. 
X: Unde mergeți? 
Y: Nicăieri. 
X: Și totuși așteptați un tren ca să mergeți undeva? 
Y: Aștept. Demult aștept un tren și nu mai vine. 
X: De o oră, două? 
Y: De câteva zile. 
X: În urmă cu șapte zile am luat eu un tren de aici, cam pe la ora aceasta. 
Y: A fost ultimul tren. 
X: Eu nu mai înțeleg nimic. 
Y: Pe aici nu mai trec trenuri. 
X: Și dacă nu circulă trenuri pe aici, ce așteptați? 
Y: Un tren. 
X: Un tren? (Se plimbă. Se întoarce lângă Y.) Nu te supăra, ai o țigară să mai omor timpul? 
Y (Se caută prin buzunare și oferă lui X o țigară și un foc.) 
X: E bună. Ajută. 
Y: Când stai prea mult într-un loc, simți că te închide în el, pe urmă nu mai poți să fugi. 
X: De cât timp aștepți trenul? 
Y: De câteva zile. 
X: Zile? 
Y: Am înțeles că pe aici nu vor mai trece trenuri niciodată. 
X: În urmă cu o săptămână mai circula un tren. Îi spunea ... 
Y: Speranța. 
X: Da, Speranța! Trenul Speranța! 
Y: Nu mai vine. 
X: Am pierdut și ultimul tren. Trenul Speranța s-a dus. Sunt pierdut! 
(Pe scenă apare Z. E turmentat. Merge, se împiedică, iarăși merge. Se apropie de cei doi.) 
Z: Am pierdut trenul. (Se clatină încercând să caute un sprijin în X.) 
X: Ce dorești, domnule? 
Z: Eu, eu înainte de toate sunt om. 
X: Da, ești om. Și? 
Z: Soția mea nu mă înțelege. 
X: Ce să înțeleagă? 
Z: Că vreau să trăiesc și eu. 
X: Trăiește! 
Z: Am încercat. Mi-am lăsat toate, dar toate descopririle mele științifice să odihnească și am plecat la gară. Vroiam să simt ce înseamnă să trăiești cu adevărat, să călătorești, să te bucuri de munții ce se pierd în zare, să adormi vrăjit de cântecul apei și glasul privighetorii. Sunt om. Mă înțelegeți? Vreau și eu să trăiesc, să simt viața! Știința e pasiunea mea. Aveam în gând să mă întorc, să-i prind colțul ce l-am lăsat să zgârie în noapte și să-l arunc în lumină pentru eternitate, dar asta după ce sorbeam și eu o clipă de nebunie. 
X: Și ce cauți aici? 
Z: Ceea ce căutați și voi. Un tren caut. Caut un tren care nu mai vine. Soția mea a vorbit cu cineva și a anulat toate trenurile ce trec prin gara aceasta. 
X: Le-a anulat? 
Z: Ca să mă întorc la însemnările mele. Dar, nu ... Acum e prea târziu. Nu mă mai întorc. Am pierdut și ultimul tren. De atunci beau. Beau, ca să uit. 
X: El e vinovat. Din cauza lui Trenul Speranța nu mai circulă. (Îl îmbrâncește. Z cade.) 
Z (de pe jos): Înainte de toate sunt om. Doream să simt și eu firul de iarbă care crește primăvara. 
(X îl lovește cu piciorul.) 
Y (către X): Ce faci? 
X: Soția lui a anulat toate trenurile. 
(Y își ia valiza și pleacă. X îl urmează. Z se ridică și pornește împleticindu-se în urma lor.) 
Z: Sunt un neînțeles. Nimeni nu mă înțelege că sunt și eu un om. Sunt la fel ca ei, atâta doar că știu să culeg fructe din locul în care marea sărută cerul. (Se oprește.) Și Noe a gustat mustul după ce i-a descoperit dulceața. (Pornește.) Și eu sunt om! 

 

Scena III 

(Se luminează cele două mese.) 
Invidia: Știe să culeagă fructe din locul în care marea sărută cerul, dar și-a pierdut nădejdea. (Râde.) Trenul Speranța nu mai circulă pentru el. 
Înțelepciunea: Invidiosul o să se scalde în nefericire, pentru că el nu poate să guste dulceața dragostei. Niciodată nu obosește în a aduna amărăciune, până și pe patul de moarte privește la cei care pot sta drepți și le-ar dori soarta lui. 
Invidia: Din prea multă înțelepciune, nu înțelegi miezul pâinii. 
Înțelepciunea: Miezul din care se hrănește invidia este amar. (Caută o foaie într-un dosar și citește.) „Unde este invidia, este un mare rău pentru iubire. [...] Invidia sau pizma este asemenea unei păsări numită aelin, care este atât de invidioasă, încât atunci când vede puii săi graşi, îi bate cu ciocul pe coaste şi-i face ca să slăbească. Seneca zice: Unde este invidia, alungă bunătatea şi face răul… “ 1 
Binele: Să facem bine. Din bine izvorăște dragostea. 
Prietenia: Să-i mai punem nectar Binelui! 
Modestia: O să-i torn eu nectar. (Se ridică de pe scaun. Se duce spre Bine, dar se împiedică și cade.) 
Răul (râzând): A murit Modestia! 
Zgârcenia: Bine că n-a răsturnat nectarul. 
Răul: Ești atât de zgârcită că te gândești și la nectarul altora când e vorba de risipă. 
(Modestia se ridică și toarnă Binelui nectar în pahar, pe urmă își reia locul pe scaun.) 
Prietenia (către Modestie): Ce s-a intâmplat? 
Modestia: Mi-a pus cineva piedică și am căzut. 
Prietenia: Cine? 
Modestia: Cineva de la masa cea mare. 
Prietenia: De la masa cea mare? 
Adevărul: E adevărat. Se întâmplă ceva. Acesta nu este paharul meu. 
Răbdarea: Adevărul a observat ceea ce am priceput de la început. 
Privegherea: Ce a observat sora noastră Răbdarea? 
Răbdarea: Că ne-au fost schimbate paharele, Priveghere. 
(Are loc un schimb de pahare. E învălmășeală. În cele din urmă se face liniște.) 
Pacea: Se întâmplă ceva. Totul e pe dos. Modestia a căzut, paharele au fost amestecate. Liniștea s-a pierdut departe. 
Smerenia: Ce crezi că se întâmplă, Pace? 
Pacea: Nu știu, Smerenie, dar simt că cineva tulbură armonia, cineva dintre noi. 
Justiția: E cineva ce a luat un alt chip. Chipul nostru? 
Pacea: Se prea poate, Justiție! 
Justiția: Cine? 
Cumpătarea: Trebuie să fim cumpătați, se poate ascunde oriunde. 
Justiția: Poate chiar în tine, Cumpătare? 
(Tentația îi oferă Cumpătării un măr, dar aceasta refuză.) 
Justiția: Nu ești tu. 
Curajul: Să cercetăm pe fiecare! 
Stăpânirea de sine: Tu ai prea mult curaj. 
Curajul: Și tu prea multă stăpânire de sine. 
Pacea: Ați ajuns să vă certați? 
Desăvârșirea: Nu, virtuțile sunt desăvârșite! 
Sfințenia: Doar împreună ajung la desăvârșire. 
Desăvărșirea: Ai dreptate, Sfințenie. Dar aici se întâmplă ceva. Cineva a încurcat lucrurile. 
Răul (Râde.): Virtuțile au probleme. S-au rătăcit în dezlegarea enigmei. 
Adevărul: Suntem toți, dar ceva nu este cum trebuie. 
(Cele două mese sunt acoperite de semiîntuneric.) 

 

Scena IV 

(O femeie curăță niște mere. Un bărbat se plimbă dintr-un loc în altul cu o sticlă în mână.) 
Femeia ce curăță mere: Atâta știi! 
Bărbatul cu sticla în mână: Ce știu? 
Femeia ce curăță mere: Să bei. 
Bărbatul cu sticla în mână: Beau, ca să scap de tine, să scap de merele acelea. Dacă nu te-aș fi întâlnit la Cabana răsturnată! 
Femeia ce curăță mere: Erai mort demult. Eu te-am salvat. 
Bărbatul cu sticla în mână: Tu m-ai îmbolnăvit. 
Femeia ce curăță mere: Câtă răbdare trebuie să am eu cu tine! 
Bărbatul cu sticla în mână: Multă înțelepciune și iubire ascunde răbdarea, dar tu nu ai nimic din toate acestea. 
Femeia ce curăță mere: Ce vrei să spui? Că tu ești bun și eu rea? 
Bărbatul cu sticla în mână: Eu nu spun nimic, aștept. 
Femeia ce curăță mere: Ce aștepți? 
Bărbatul cu sticla în mână: Să termini merele acelea de curățat și să-mi mai dai bani pentru încă o sticlă. Asta (se uită la conținutul sticlei) e aproape gata. 
Femeia ce curăță mere: De unde bani? 
Bărbatul cu sticla în mână: Din cei pe care ți i-am adus ieri. 
Femeia ce curăță mere: Aceia îmi trebuie ... 
Bărbatul cu sticla în mână: Să cumperi alte mere. 
Femeia ce curăță mere: Da, să cumpăr mere! Și? 
Bărbatul cu sticla în mână: Nu ai milă de mine? 
Femeia ce curăță mere: Să-ți alimentez patima? 
Bărbatul cu sticla în mână: Patima asta e rodul tău! 
Femeia ce curăță mere: Geșeala e a celui ce o face. 
Bărbatul cu sticla în mână: Vai de cel prin care vine păcatul! 
Femeia ce curăță mere: Vai de cel care-l primește cu brațele deschise! 
Bărbatul cu sticla în mână: Femeie, dă-mi bani să beau! 
Femeia ce curăță mere: Nu am. 
Bărbatul cu sticla în mână: Atunci am plecat. Mă duc și n-o să mă mai vezi niciodată. (Pleacă împleticindu-se. În timp ce merge rostește un citat din biblie.) „Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la şi, văzându-l, i s-a făcut milă, şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el“ (Luca 10, 33-34) 
Femeia ce curăță mere: A plecat. (Scoate din sân un teanc de bani și începe să-i numere. În timp ce numără banii, mănâncă un măr. La un moment dat un vânt îi ia banii și ea aleargă după ei părăsind scena.) 

 

Scena V 

(Se luminează cele două mese.) 
Înțelepciunea (privind banii risipiți) „Cu cât plouă mai mult, pe nisip, cu atât şi nisipul se întăreşte mai mult. Cu cât omul zgârcit are mai mult, cu atât întăreşte inima lui în avariţie.“ (Persano) 
Binele: „De faci astăzi cuiva bine, mâine de la altu-ţi vine.2 
Dragostea: Nu mai există dragoste nici între soți. 
Dreptatea: În loc să se ajute unul pe celălalt să se elibereze de vicii, se afundă tot mai adânc în ele. 
Invidia: Și egoismul e bun la ceva. 
Răul: Să distrugă până și casele zidite pe stâncă. 
Clevetirea: (râzând) La Cabana răsturnată. 
Lenea: Să mă ajute cineva! 
Milostenia: M-a strigat cineva? 
Lenea: Eu. Mi-e sete. 
Milostenia: Leneșii mor cu apa sub nas. 
Lenea: Te știam miloasă. 
Milostenia: Cu cei ce săvârșesc cele bune. 
Lenea: Eu nu fac nimic. 
Milostenia: Atunci ești nimic. Nu ai nevoie de apă. Apa e pentru cei care trăiesc. Tu ai ales să zaci asemenea unui mort. 
Lenea: Ce ți-e și cu virtuțiile acestea. (Pune capul pe masă și adoarme.) 
Castitatea: E bine că nu te-ai întinat ajutându-l pe cel leneș. 
Milostenia: Noi învățăm unele de la altele cum să ne purtăm. Tu, Castitatea, mă înveți pe mine. 
Curajul: Iar tu, Milostenie mă înveți pe mine! 
Iertarea: Iar eu vă arăt ce este Iertarea și împreună învățăm ... 
Răbdarea: Răbdarea, dreptatea, nădejdea, dragostea. 
Privegherea: „Atunci Împărăţia Cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare! Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele. Cele înţelepte le-au răspuns: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă; ci mai bine duceţi-vă şi cumpăraţi-vă. Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nuntă, şi s-a încuiat uşa. Mai pe urmă au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: Doamne, Doamne, deschide-ne! dar el, drept răspuns, le-a zis: Adevărat vă spun, că nu vă cunosc! Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua şi nici ceasul în care va veni Fiul omului.“ (Matei cap.25, 1-13) 
Dreptatea: Nu am vegheat peste noapte. Cineva mi-a amestecat însemnările. (Caută prin dosare, aruncă foi. Și celelalte virtuți fac la fel.) 
Înțelepciunea: Se întâmplă ceva. Cineva a răpit un chip și acum se joacă cu noi. 
Credința: Dar suntem toți! 
Nădejdea: Să numărăm! (Începe să numere virtuțiile.) 1, 2, 3 , 4, 5, 6, 7 ... 24. 
Curajul: Suntem douăzeci și patru la masă. 
Cumpătarea: Să mai numărăm încă o dată: 1, 2, 3 ... 24. 
Adevărul: Simt că cineva lipsește. 
Curajul: Dar am numărat! 
Răbdarea: O să număr și eu: 1, 2, 3 ... 24. 
Dragostea: Eu zic să lăsăm orice grijă și să fim uniți, chiar dacă mai rătăcim câte o foaie. 
Justiția: Dar înainte eram uniți și era ordine. 
Dragostea (ridicând o foaie căzută): „Biata Rândunică simţea că îi este tot mai frig, dar nu o lăsa inima să-l părăsească pe Prinț [...] Ce lucru ciudat, se miră meşterul supraveghetor al muncitorilor din topitorie. Inima asta frântă, din plumb, nu vrea deloc să se topească, afară cu ea! Şi au aruncat-o pe un maldăr de gunoi, acolo unde zăcea şi Rândunelul mort. [...] Adu-mi din oraş două lucruri din cele mai de preţ, ceru Dumnezeu unui înger! Iar acesta îi aduse inima de plumb şi trupul Rândunicii“ 3 
Dreptatea: Să ne bucurăm de ce avem! Să ne veselim că suntem împreună! Să ne ajutăm unii pe alții ca Rândunelul pe Prinț! 
Adevărul: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să-l pună pentru prietenii săi.“ (Ioan, c. 15, v. 12, 13) 
(Peste masa cea mare se lasă semiîntuneric. De la masă se ridică cineva și se apropie de masa cea mică.) 
Răul: Ce faci, Tentație? Ai pierdut? 
Tentația: Încă nu. Nu am fost descoperită. 
Răul: Și Recunoștința? 
Tentația: Nu-i simte nimeni lipsa. E în dulap, legată! (Se lasă întunericul pe toată scena.) 

Note: 
1 Prof. Univ. Dr. Doc. Pandele Olteanu, Floarea darCurilor, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, pag. 131. 
2 Dicţionar de proverbe româneşti, Editura All Educaţional, Bucureşti, 2003, pag. 16. 
3 Oscar Wilde, Prinţul fericit, Editura Maxim Bit, Cluj-Napoca, 2009, pag. 17. 

 

Actul II 

Decorul: Un dulap. 
Personajele: Recunoștința, Cerșetorul. 

(Cerșetorul se plimbă pe scenă. Se apropie de dulap.) 
Cerșetorul: Un dulap! Cine a aruncat un dulap pe strada? (Îl analizează.) Poate e bun la ceva. Îl folosesc drept cameră când bate vântul și cade ploaia. (Trage de ușile dulapului.) Nu pot să-l deschid. Poate e ceva de mare preț în dulap. (Îl bruschează.) Dacă era ceva de preț, nu mai era aruncat pe stradă. Poate sunt ceva haine sau mâncare? De câteva zile îmi merge foarte rău la cerșit. S-au înmulțit oamenii ce dorm pe stradă. Îmi fac concurență. (Trage de ușile dulapului.) E imposibil să-l deschizi. (Ia un lemn și înceracă să deschidă ușile dulapului.) E dulapul meu. Nu-l pot lăsa altora. (Într-un final reușește să-l deschidă. În dulap găsește o femeie legată.) Parcă ar fi speranța din Cutia Pandorei. (O dezleagă. Aceasta este eliberată din dulap.) 
Cerșetorul: Cine ești? 
Femeia eliberată din dulap: Recunoștința. 
Cerșetorul: Ei, asta-i bună! 
Recunoștința: Au uitat de mine toți. Alerg prin lume să ajut unde se poate, pe urmă mă aruncă într-un dulap închis și uită de mine. 
Cerșetorul: Acum ești liberă! 
Recunoștința: Mulțumesc! 
Cerșetorul: Te grăbești undeva? 
Recunștința: Să ajut virtuțile să nu cadă pradă Tentației, pe urmă ... 
Cerșetorul: Pe urmă? 
Recunoștința: Poate își amintesc de mine. 
Cerșetorul: Dacă nu-și amintesc de tine te aștept aici, pe stradă. E loc și pentru tine. Cred că ne-am înțelege grozav. 
Recunoștința: Trebuie să plec. 
Cerșetorul: Și dulapul? 
Recunoștința: Îl poți păstra. 
Cerșetorul: Mulțumesc. E bun și dulapul acesta la ceva.

Sursa:  Melania Rusu Caragioiu

Ana-Cristina Popescu a publié dans Newsletter Cultural @ www.literaturadeazi.ro.