marți, 30 august 2016

De la Calul Troian la Internet 3





DE LA GURĂ LA URECHE

De când au oamenii gură să vorbească şi urechi ca să audă, altfel spus, de când schimbă între ei mesaje, au înţeles că e posibil să profite de pe urma ambiguităţii proprii chiar şi celor mai inocente informaţii; că, întrucât proporţia conţinutului de adevăr nu e nici fixă, nici garantată, nimic nu e mai uşor decât să adauge aproximării involuntare înşelăciunea deliberată. Însuşi simbolul operaţiunii de dezinformare concepută şi realizată ca atare este totodată şi cea mai veche asemenea acţiune pe care o cunoaştem, şi anume: Calul Troian

Nu ne interesează, în cazul de faţă, să ştim dacă Troia a existat - conform ultimelor descoperiri, da, deşi în epoca scientismului încă mai existau destule îndoieli - nici dacă aheii din secolul al XII-lea înainte de Iisus Christos s-au luptat pentru frumoşii ochi ai Elenei sau, cum este la modă să se afirme acum, din motive economice (această hachiţă a istoricilor contemporani), nici dacă au introdus într-adevăr în cetatea asediată un comando ascuns în burta unui cal de lemn. Ceea ce ne interesează aici este însuşi sindromul Calului Troian, cu condiţia de a nu fi fost un berbec ceva mai perfecţionat, cum susţine Pausanias. Să-l credem mai curând pe Virgiliu, sursa noastră cea mai completă. După zece ani de asediu, grecii încă nu reuşiseră să ocupe Troia prin forţă. Sau hotărât să recurgă la ceea ce nu este, în primă instanţa, decât un şiretlic de război: au simulat îmbarcarea şi s-au ascuns într-un mic golf din apropierea cetăţii. La plecare, au lăsat în urma lor un cal gigantic de lemn, „mare cât un munte, cu coastele făcute din brazi împletiţi”. Fără nici cea mai mică explicaţie. Această absenţă a explicaţiilor e foarte importanta, căci troienii care, încântaţi să vadă că asediul încetase, au venit să viziteze tabăra grecilor, s-au pierdut în supoziţii, împărţindu-se, evident, în două tabere: partizanii şi adversarii prăzii de război, adică ai suportului dezinformării. Thymetes recomandă să fie introdus în oraş, până în mijlocul citadelei; Laocoon, dimpotrivă, se „teme de greci, chiar şi atunci când aduc daruri”: arunca, din răsputeri, „o lance enormă în coasta animalului şi peste burta sa cu scânduri bombate. Lancea se împlânta vibrând: astfel lovită, burta răsună, iar din adâncurile sale goale se aude un geamăt” Enea, care istoriseşte întâmplarea, remarcă: „Fără orbirea noastră, el [Laocoon] ne-ar fi împins să înfigem fierul în acel ascunziş al grecilor.” Este o observaţie foarte importantă. În realitate, întotdeauna există mijloace de apărare împotriva dezinformării. Dar, cel mai adesea, se preferă să se cadă pradă orbirii, ceea ce, în termeni tehnici, echivalează cu consimţirea ţintei. Să reţinem această noţiune. Deci, troienii ezită. Soseşte Sinon, agentul de influenţă. Fie-ne îngăduit aici un joc de cuvinte care nu e un simplu calambur: în franceză, Sinon este un nume predestinat. Toţi agenţii de influenţă s-ar putea numi monsieur Sinon (în fr. sinon = dacă nu):,Ascultaţi ce vă spun eu - dacă nu...” Este formula pe care agenţii de influenţă o repetă continuu, explicit sau implicit. Sinon explică originea calului. Grecii, care se făcuseră vinovaţi în faţa protectoarei lor, zeiţa Pallas Atena, au construit calul pentru a-i aduce zeiţei o ofrandă de ispăşire. Calchas, oracolul, a cerut ca lemnăria „să se înalţe până la cer, pentru a nu putea să intre pe poartă, nici să fie introdusă între zidu-rile Troiei”, mod în care - iar aici părăsim vicleşugul de război, pentru a intra în plină dezinformare - ofranda ar fi putut „să readucă poporul troian sub protecţia vechiului său cult”. Reţineţi: grecii nu vor cu nici un preţ să ajungă calul lor în Troia! Iar Sinon insistă: „Dacă mâinile voastre profanează această ofrandă adusă lui Pallas, va fi o uriaşă nenorocire pentru împărăţia lui Priam [...]. Dar dacă îl duceţi, cu propriile voastre mâini, în oraşul vostru...” - atunci, vrea el să spună, vă vor fi îngăduite toate speranţele. Montajul e cât se poate de abil. În acel moment, fie că zeii conspiră pierderea Troiei, fie că hazardul e de partea grecilor - ceea ce, de asemenea, este o idee importantă căci, la fel ca în cazul gazelor de luptă, nu e posibilă nici o acţiune de dezinformare fără un vânt istoric care să sufle în direcţia potrivită - vin nişte şerpi care îi sufocă pe Laocoon şi copiii lui, ceea ce este interpretat imediat ca o pedeapsă pentru sacrilegiul pe care l-a săvârşit aruncându-şi lancea asupra calului consacrat lui Pallas Atena. Să zicem că e o manifestare a fatalităţii, care suflă adesea în pânzele dez-informatorilor competenţi. Opinia publică, aflată în plină ezitare, basculează complet în tabăra optimiştilor şi cere să fie adus calul, nu numai în oraş şi în cetate, ci chiar în templul lui Pallas, căci - iar aici se află nodul întregii operaţiuni de dezinformare - şi troienii o adoră pe Pallas şi i-au înălţat un templu. La care troienii îşi sparg singuri zidurile cetăţii! Da, ei înşişi, nu-i aşa că e jalnic? „Toţi se apucă de treabă. 

Sub picioarele colosului sunt puse roţi alunecoase. Se întind frânghii de cânepă. Maşina fatală trece de zidurile noastre, cu burta plină de oameni şi arme.” Şi - ceea ce este esenţial - „în jur, tineri băieţi şi fete cântă imnuri sacre, bucuroşi să atingă odgonul” ...care le va grăbi pieirea. Se vede bine că nu Lenin i-a inventat pe „idioţii folositori”, acei simpatizanţi naivi ai idealurilor comuniste, care l-au ajutat să răspândească revoluţia în lume. De altfel, fenomenul care constă în a aplauda, în a favoriza propria distrugere, se întâlneşte frecvent. Aşa-numitul sindrom Stockholm, care pecetluieşte complicitatea ostaticilor cu persecutorii lor, în noaptea de 4 august, harakiri ai nobilimii franceze, entuziasm al burgheziei ruse pentru revoluţia din februarie, participă la această atitudine de leming care constă, pentru o colectivitate, în a se precipita într-un neant crezut salvator. Urmarea este previzibilă. Imediat ce populaţia este „cufundată în vin şi somn”, grecii ies din burta calului, gâtuiesc santinelele şi deschid porţile oraşului în calea întregii armate, revenită în secret. Jaful începe. Din punct de vedere al dezinformării, această istorie este de-a dreptul exemplară. Se regăsesc aproape toate elementele tehnicilor cu care ne vom familiariza pe parcursul paginilor vor urma. Calul de lemn este un suport al dezinformării. Tema este protecţia lui Pallas, pusă la dispoziţia troienilor. Transmisiunea e asigurată de agentul de influenţă Sinon, care acreditează tema. Tinerii cântăreţi de ambele sexe (uneori, tinerii sunt mai creduli decât bătrânii) asigură cutiile de rezonanţă indispensabile acţiunii. Rezultat consimţământul populaţiei este obţinut şi se transformă într-o adevărată psihoză - Enea vorbeşte el însuşi de „nebunie” şi „orbire”. Începând din acest moment, intră în joc autodezinformarea, printr-un fenomen care nu se poate să nu fie asociat cu vampirismul. La fel cum, conform legendei, orice om căruia i-a supt un vampir sângele devine el însuşi vampir, dezinformatul devine dezinformator, uneori din candoare, dar adesea cu un entuziasm morbid, debordant, ca în propagandă şi publicitate, pentru iraţional. Iată două exemple ale aberaţiilor de acest gen. În timpul proceselor staliniste, un acuzat a mărturisit că ascunsese un cui într-un ou, ceea ce a ajutat la convingerea opiniei publice că acel om era un monstru. În anii cincizeci, un podgorean burgund care producea vinuri de soi ales îi asigura pe toţi cei ce binevoiau să-l asculte că, după victoria comunismului, vinurile sale aveau să devină şi mai bune. 

Astfel, împotriva sfatului lui Laocoon şi al înţelepţilor cetăţii, troienii contaminaţi de dezinformarea care, iniţial, fusese numai opera lui Sinon, si-au contaminat concetăţenii şi s-au repezit cu toţii spre propria lor osândă. Profunda semnificaţie a Calului Troian nu le-a scăpat celor care au reflectat asupra manipulării opiniei publice. Saint-Marc Girardin scrie: „Astfel înainta Revoluţia, era Calul Troian intrând în oraş, în aclamaţiile poporului.” In acelaşi spirit, Hans Huyn a intitulat „Calul Troian” o lucrare consacrată ingenioasei idei de mai jos: conform lui, „casa comună socialistă” predicată de elitele comuniste în timpul Perestroikăi ar fi trebuit să fie un mijloc de penetrare şi învingere a Occidentului. Sun Ţî Calul Troian poate fi considerat un mit al dezinformării. Generalul chinez Sun Ţî a existat în realitate, chiar dacă istoricii nu ştiu când anume: în secolul al VI-lea, sau în al IV-lea înainte de Christos? Cartea sa, Arta războiului, a exercitat o influenţă considerabilă asupra tuturor strategilor chinezi şi japonezi, inclusiv a lui Mao Tse-tung, şi a fost studiată în toate şcolile militare ale blocului comunist, atât cele moscovite cât şi cele din Beijing. Trei sferturi din această lucrare nu ne interesează în cazul de faţă, fiind consacrate unor considerente de ordin strict militar, dar sfertul rămas ne preocupă în cel mai înalt grad, întrucât ilustrează gândirea esenţială a generalului, surprinzătoare, la drept vorbind, sub condeiul unui războinic: „Arta supremă a războiului constă în a învinge duşmanul fără luptă”.

Or, cum să-l învingi fără luptă? lipsindu-l fie de mijloacele, fie de dorinţa de a lupta. Şi cum să-l lipseşti de această dorinţă? Prin dezinformare. Ambiţiile seniorului ideal al războiului sunt, conform lui Sun Ţî, nemărginite: „Trebuie să aveţi scopul de a cuceri intact tot ceea ce se găseşte sub soare”. Obsesia lui este protejarea bogăţiilor adversarului: „în război, cea mai bună politică este aceea de a ocupa statul intact: ruinarea lui este o politică inferioară”. Din acest motiv, „cei care sunt experţi în arta războiului supun armata inamică fără luptă. Ocupă oraşele fără a le asalta şi răstoarnă un stat fără operaţiuni prelungite”. Pe scurt, chiar înainte ca seniorul ideal al războiului „să-şi însângereze spada, ţara inamică a capitulat”. Ne aflăm departe de grecii care, înainte de a recurge la elegantissima stratagemă a Calului Troian, nu cunoscuseră decât lancea şi spada. Pentru Sun Ţî, „toată arta războiului se întemeiază pe înşelătorie”, iar „rafinamentul suprem este acela de a ataca planurile inamicului”. Astfel, preocupat continuu de spionajul şi contraspionajul defensiv, Sun ŢI distinge cinci genuri de agenţi secreţi, formând laolaltă „reţeaua divină” a suveranului. A cincea categorie, numită „lichidabilă”, este spe-cializată în intoxicare, o intoxicare cel puţin la fel de rafinată ca aceea mânuită de Aliaţi cu vreo două mii cinci sute de ani mai târziu. Judecaţi şi dumneavoastră. „Şeful de stat-major a graţiat într-o zi un condamnat, l-a deghizat în călugăr, l-a pus să înghită un cocoloş de ceară şi l-a trimis la tanguţi. Sosind, falsul călugăr a fost închis. Le-a vorbit celor câre-l prinseseră despre cocoloşul de ceară, pe care la eliminat curând, în scaun. Desfăcând ceara, tanguţii au citit scrisoarea adresată de şeful statului-major comandantului lor de planificare strategică. Căpetenia tanguţilor, în culmea furiei, l-a executat pe planificator, ca şi pe călugărul spion.” Ne-am putea crede în plină operaţiune Tuhacevsky, în legătură cu care s-au emis două explicaţii, aparent la fel de verosimile: fie Hitler l-a făcut pe Stalin să creadă că Tuhacevsky îl trăda în favoarea lui Hitler, fapt în urma căruia Stalin şi-a decimat propriul stat-major, fie Stalin, cu scopul de a-şi decima statul-major, i-a dat de înţeles lui Hitler că Tuhacevksy avea să trădeze, astfel încât Hitler l-a capturat, dându-i ocazia de a face ceea ce dorea. Dar, în cazul tanguţilor, ne aflăm încă în plină intoxicare. Or, din cartea lui Sun Ţî s-au tras învăţăminte care nu au nimic propriu-zis militar, prefigurând dezinformarea sub cea i nai modernă formă a sa. * * *

Discreditaţi tot ceea ce merge bine în partea adversă Ştim la ce manevre de demoralizare de acest gen ne-au supus, rând pe rând, serviciile naziste şi comuniste - unele, atacându-ne evreii, celelalte, patronii - şi cât de nocivă e în prezent influenţa americană pentru unele naţiuni ca Franţa, care ajung să fie cuprinse de dezgust la adresa propriei lor civilizaţii. S-ar putea susţine că, în acest caz anume, nu există nici o acţiune concertată din partea americanilor. Vom vedea mai departe că acest lucru nu e sigur, dar prea puţin contează: oportunistul Sun Ţî ştie bine că discreditarea valorilor tradiţionale distruge identitatea unui popor, chiar şi fără intenţii rele din partea unui terţ. Biserica creştină n-ar fi învins nicio-dată păgânismul dacă nu-l discredita, în diverse moduri, iar actuala dezcreştinare n-ar fi ceea ce este dacă Biserica, în măsura în care şi ea este o instituţie omenească, nu s-ar fi discreditat la rândul ei, în mai multe moduri. * * * Implicaţi-i pe reprezentanţii claselor conducătoare ale ţării adverse să întreprindă acţiuni ilegale. Subminează-le reputaţia şi, la momentul potrivit, supuneţi-i dispreţului concetăţenilor lor! O privire aruncată asupra politicii franceze contemporane ne-ar putea face să credem că acţionează un inamic necunoscut, căci există nenumărate „acţiuni ilegale” la care se dedau „reprezentanţii claselor conducătoare”. Din păcate, se pare că liderii noştri sunt capabili să se ocupe singuri, fără nici un Sun Tî care să-i ispitească. 

Dar e sigur că un inamic potenţial ar putea să-şi pună mari speranţe în „dispreţul” pe care-l merită şi-l obţin escrocii noştri de la putere. * * * Răspândiţi discordia şi gâlcevile între cetăţenii ţării adverse! „Dezbină şi stăpâneşte” este un dicton arhicunoscut. 

Anumite ţări, printre care şi a noastră, au fost întotdeauna prada facţiunilor, iar refuzul de a practica fairplay jocul democratic (în care fiecare ar trebui să prefere binele comun faţă de interesul individual) accentuează şi mai mult tendinţa spre schisme şi frondă a francezilor. Comuniştii, în special, au ştiut foarte bine să profite de pe urma acestei racile, pentru a-i instiga pe francezi unii împotriva altora. Ne putem gândi la muncitorii fabricilor de armament care sabotau grenadele destinate combatanţilor din Indochina, sau la hamalii care, în timpul războiului din Algeria, puneau în pericol vieţile militarilor şi ale civililor francezi. Întărâtaţii pe tineri contra bătrânilor! Ridiculizaţi tradiţiile adversarului! Conflictele dintre generaţii sunt fireşti, dar ele pot fi atenuate sau accentuate. O dramatizare intensă a avut loc în luna mai a anului 1968, şi cunoaştem atât complicităţile externe care au amplificat evenimentele, cât şi slăbirea spirituală, intelectuală, politică, civică, economică, materială, care a rezultat de aici pentru Franţa. Or, era vorba într-adevăr de instigarea unei generaţii împotriva alteia şi de distrugerea temeliei tra-diţiilor care, înainte, le uniseră la un loc. În Algeria, armata franceză crease o mişcare de tineret care contura imaginea unei Algerii indisolubil legată de Franţa, ca o idee mai seducătoare pentru generaţiile în ascensiune decât o independenţă obligatoriu regresivă, care urma să amalgameze Algeria printre ţările subdezvoltate din Lumea a Treia. În joc exista o carte interesantă pe care se putea miza, în stilul lui Sun Ţî. Am precizat, în capitolul întâi, că sistemul de cadre al tineretului algerian fusese sabotat la cel mai înalt nivel. Se crease un altul, care ar fi putut avea cele mai fericite consecinţe. Generaţiile nu sunt singurele pe care le străbat conflictele. Sexele furnizează şi ele opoziţii care pot fi exploatate. Musulmanii algerieni primeau cu satisfacţie măsurile de emancipare luate în favoarea lor şi, dacă ar fi fost urmărită această politică, Occidentul ar fi dispus la ora actuală, în plin Maghreb, de un cap de pod format din femei impermeabile faţă de islam. E o temă de meditaţie. * * * Sun Ţî nu se opreşte aici. El mai recomandă, pe deasupra, folosirea cântecelor şi a muzicilor lascive, folosirea prostituatelor, cadourile „din jad şi mătase”, adică arta de a încuraja la adversar un hedonism care la început moleşeşte şi, în perspectivă, paralizează. Observăm că, în cazul său, nu e vorba de modificarea informaţiei ca atare, ci de manipularea adversarului prin influenţe care până la urmă îl lipsesc de orice posibilitate, de orice veleitate de rezistenţă. Aceasta acţiune nu poate fi exercitata decât prin comunicarea ideilor, a modelor, stilurilor, atitudinilor, motiv din care credem că ea tine în mod clar de resortul dezinformării, astfel încât specialiştii au perfectă dreptate s-o de-numească, tehnic, „influenţă”.

O ilustrare tipică: sloganul defetist, de o sonoritate genială, în germană ca şi în engleză: Besser rot als tot, Better red than dead. G,Mai bine roşu decât mort”.) Este adevărat că în franceză sună mai puţin sugestiv, lipsindu-i rima: Plutot rouge que mort. Astfel, sloganul devine mai inapt să afecteze sensibilitatea iraţională a auditoriului şi mai puţin propice memorării instinctive. Totuşi, el poarta acelaşi mesaj pacifist, deci de inspiraţie sun-ţî-iană. Marele chinez scria: „O armată victorioasă învinge înainte de a porni lupta; o armată sortită înfrângerii se luptă fără nici o speranţă de a învinge.” În rest, Sun Ţî, ca un adevărat profet al dezinformării, a înţeles perfect că nu de dezinformator depinde să-şi creeze, de la cap la coadă, o situaţie favorabilă. Cu siguranţă, Sparta n-ar fi preferat să se înroşească decât să moară, cum n-ar fi făcut-o nici Franţa secolului al XVII-lea sau cea a Revoluţiei. Dezinformatorul trebuie „să ia trenul din mers” şi să-l deturneze în folosul său, trebuie să exploateze conflictele deja existente şi să le învenineze, trebuie să dezvolte în mod monstruos tendinţe deja prezente, ceea ce presupune să-şi fi făcut bine temele şi să-şi fi învăţat lecţiile: în terminologia economică, să fi efectuat un studiu aprofundat al pieţei. Imaginea pe care o foloseşte Sun Ţî pentru a spune acest lucru e seducătoare: ,Astfel, trebuie să se profite de pe urma situaţiei, la fel ca atunci când trimiţi de-a rostogolul un bulgăre pe o pantă abruptă. Forţa iniţială e minimă, iar rezultatele, enorme.” Totuşi, după cum vom vedea mai departe, în capitolul „Un caz de şcoală”, de la Sun Ţî încoace s-au înregistrat progrese. Metodele de dezinformare actuale nu mai necesită o exploatare atât de scrupuloasă a pantelor naturale. Cu alte cuvinte, „revoluţia voluntarista” a lui Mucchielli poate, la ora actuală, să fie teleghidată. Eschin Exemplele de agitatori plătiţi care-şi desfăşoară activităţile în folosul unei cauze sau al unui sef de stat sunt nenumărate. Să ne referim la unul, pentru a fixa ideile: Eschin. Filip al II-lea al Macedoniei, care a trăit în secolul al V-lea înainte de Iisus Christos, nu auzise niciodată, cu siguranţă, vorbindu-se despre Sun Ţî, dar era pătruns de o filosofie asemănătoare. „Nici un oraş în care poate ajunge un catâr încărcat cu aur,” spunea el, „nu este de necucerit.” Nu se referea numai la cunoaşterea venalităţii oamenilor; era vorba de o înţelegere a importanţei opiniei publice şi a necesităţii de a o manipula. Întreaga carieră a lui Filip, cu alternativele sale de pace şi război care urmăreau toate acelaşi scop, şi recunoaşterea lui finală ca arbitru politic al ligii elenice, ar putea fi considerată o ilustrare a doctrinei sun-ţî-iene.

În primul rând, Filip şi-a atins scopurile, după bătălia de la Cheronea, prin manipularea concertată a opiniei. Agentul său la Atena a fost Eschin, rivalul şi duşmanul personal al lui Demostene. Victor Martin şi Guy de Bude spun următoarele: „Calităţile sale oratorice trebuia să-i asigure o puternică influenţă asupra unui public popular ca acela din Atena şi se înţelege de ce regele Macedoniei şi-a folosit toate mijloacele pentru a face din acest glas inimitabil instrumentul politicii lui. S-ar putea să se fi folosit, ca să reuşească, de argumentele răsunătoare în care credea Demostene, sau să-l fi cucerit pe Eschin cu ajutorul vanităţii (...); în orice caz, rezultatul a fost acelaşi: Eschin a servit interesele Macedoniei, iar discursul său nu ne permite în nici un caz să afirmăm că această atitudine i-ar fi fost inspirată de concepţii politice personale şi coerente. Dar, graţie talentelor sale oratorice, a devenit purtătorul de cuvânt al unei părţi considerabile.” Pe scurt, în cazul lui Eschin avem cutia ideală de rezonanţă. Vom analiza această funcţie într-un capitol ulterior. Tentaţiile Bisericii Ne putem imagina că, pentru un ateu, tot imensul efort . ii propovăduiţii săvârşite de diferitele religii care s-au succedat pe Pământ poate fi asimilat unei acţiuni de dezinformare. Să ne recapitulăm criteriile: opinie publică, scopuri politice, mijloace deturnate. Misionarul se adresează opiniei publice, lucru de necontestat, iar Sfântul Pavel, declarându-le atenienilor că venise să predice despre „zeul necunoscut” căruia aceştia îi consacraseră deja un templu poate fi numit, pe bună dreptate, un manipulator de opinie. Dar, se va obiecta, scopurile prozelitismului nu sunt politice. Rămâne de văzut. Cele ale lui Pavel nu erau, desigur, dar oare acestea sunt întotdeauna absente din preocupările misionarului şi ale reprezentanţilor săi? Iar în ceea ce priveşte mijloacele deturnate... Ştim că păgânii, de exemplu, recurgeau la subterfugii cum ar fi ascunderea unui preot în statuia unui zeu, pentru a-l pune să proclame profeţii cu glas puternic şi inteligibil. De asemenea, au mai existat şi preoţii care interpretau cuvintele incoerente ale Pythiei de pe trepiedul său, iar natura umană nu ar fi cea care este, dacă interpreţii ar fi rezistat întotdeauna tentaţiei de a le orienta într-un sens favorabil sentimentelor sau intereselor lor. Plasându-ne în postura ateului care nu crede nici în imaculata concepţiune, nici în reînvierea lui Christos, am putea spune chiar că propagarea credinţei creştine trădează o mistificare la scară planetară, şi că muzica de cor, orgile, clopotele, toaca, tămâia, repetarea tânguitoare a litaniilor, însuşi simbolul crucii, ţin de condiţionarea sistematică; pavloviană, a reflexelor credinciosului. Fără îndoială că aşa este, dar predicatorul nu se deghizează pentru a avea efect asupra opiniei, ba chiar dimpotrivă. Refuzându-şi navigaţia sub pavilion fals, propovăduitorul acţionează sub uniforma ornamentelor sacerdotale şi, deci, nu poate fi asemănat cu un franctiror. Chiar şi când foloseşte vicleşugurile iezuite, nu-şi ascunde scopul esenţial, care este ad majorem Dei gloriam. Bătrânul preot de ţară al lui Una-muno care, convins de utilitatea creştinismului pentru popor, îl propovăduieşte cu devotament deşi el şi-a pierdut credinţa, nu e un dezinformator. Îi lipseşte masca. Totuşi, există două cazuri aparte de examinat. Mai întâi, când Biserica creştină era în plină expansiune, ea si-a anexat tot felul de manifestări politeiste, găsind că era mai util să le boteze decât să le combată: solstiţii, echinocţii, izvoare, munţi celebraţi de către păgâni din vremuri imemoriale, au fost consacrate brusc unor personaje mai edificatoare: ne putem imagina întâlnirea dintre nimfa deposedată şi sfântul căruia îi este dedicată de-acum fosta ei fântână... Da, se poate spune că s-a profitat de împrejurări şi s-au exploatat reflexe deja formate, ceea ce nu e lipsit de legătură cu tehnicile dezinformării. Apoi, în relaţiile dintre ele, diversele Biserici apărute din schisme şi erezii au recurs uneori la calomnie şi, cel mai adesea, la o tăcere care urmărea să le dea credincioşilor convingerea că nu există nici o altă cale decât aceea în lumea căreia s-au născut ei. Ce ştim, sigur, despre cathari sau nestorieni? Unii ruteni n-au devenit uniaţi întrucât credeau că Papa se convertise la ortodoxism? Cum se face că doi elenisti, doi filosofi creştini, contemporani unul cu celălalt, locuind în acelaşi oraş, consacrându-se unor cercetări paralele, ca Simone Weil şi Serghei Bulgakov, nu s-au întâlnit niciodată şi nici măcar nu şi-au cunoscut unul altuia gândirea? Şi aici, în această tendinţă de a face să avorteze ipotezele, în acest plan pervers de a „fura cheia cunoaşterii”, care nu este monopolul fariseilor, putem recunoaşte o înrudire îndepărtată cu dezinformarea. Dar, una peste alta, nu prea putem asimila operaţiunile de propagandă sau de reţinere a informaţiilor religioase cu dezinformarea propriu-zisă: scopul e mult prea vizibil. În schimb, dacă bisericile nu sunt surse de dezinformare, ele îi furnizează totuşi, uneori, ocazia şi terenul. Sistemul de infiltrare al Bisericii creştine a fost întotdeauna unul dintre obiectivele comuniste. 

Dincolo de Cortina de fier, conform mărturiei patriarhului Alexei al II-lea însuşi, se pare că secretul anumitor spovedanii a fost încălcat în solda regimului. Este mai mult decât probabil ca unii agenţi comunişti să se fi hirotonisit preoţi: am relatat destinul unuia dintre ei în romanul meu Le Tretre (Calambur intraductibil, între pretre, „preot”, şi traître, „trădător” - n. tr.). Şi mai nocivă a fost, la ordinul lui Lenin, crearea aşa-zisei Biserici Vii, care urmărea să submineze Biserica ortodoxă rusă: totuşi, Providenţa a vrut ca „porţile iadului să nu o învingă”, iar „Biserica Vie” s-a împrăştiat ca un fum urât mirositor. Se poate spune că în Occident, printr-un paradox, acţiunea subversivă a dat mai multe roade. Consiliul ecumenic al Bisericii a fost infiltrat din abundentă. Oameni de bună-credintă, induşi în eroare, le-au imprimat diverselor Biserici naţionale o orientare politică deloc conformă cu vocaţia proprie Bisericii romano-catolice şi nici cu voinţa papilor. Numeroşi preoţi şi pastori s-au lăsat deturnaţi de la principala misiune a creştinismului, luând partea împărăţiilor din această lume, şi aproape întotdeauna într-un sens direct sau indirect favorabil comunismului. Un pacifism care nu a condamnat niciodată atrocităţile comuniste, ci numai ofensele americane; o atitudine socială urmărind să absolve pe oricine era dezavantajat şi să culpabilizeze pe oricine se bucura de o oarecare bunăstare; un simţ absolut marxist al luptei de clasă; poziţii adoptate fără discernământ cu privire la energia nucleară şi economie; transformări ale amvonului în tribună politică; o delăsare stupefiantă în materie de morală; o incapacitate flagrantă de a menţine disciplina în rândurile clericilor; preluarea de către unii a unei erezii aberante, numită „teologia eliberării”, care îl reprezenta pe Christos, în America de Sud, pe cruce, cu automatul în bandulieră; însumarea tuturor acestor trăsături lasă prea puţine îndoieli cu privire la manipulările cărora le-au fost supuse Bisericile. Mărturisim că, în comentariile de mai sus, am anticipat unele etape din scurta noastră istorie a dezinformării. În Biserici nu a funcţionat numai relaţia gură-ureche; o anumită presă, după cum vom vedea, a făcut de asemenea ravagii. În orice caz, acţiunea de la gură la ureche era limitată. Scrisul şi mai ales tiparul aveau să multiplice posibilităţile dezinformării în toate domeniile.

VLADIMIR VOLKOFF
TRATAT DE DEZINFORMARE
De la Calul Troian la Internet
Traducerea: MIHNEA COLUMBEANU








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu