Ioan POPOIU : - Interviu cu scriitoarea Vasilica Grigoraș

Ioan POPOIU : ’’Poezia este cupa din care ne adăpăm sufletul însetat de frumos, lumină și iubire’’- Interviu cu scriitoarea Vasilica Grigoraș

Ioan Popoiu: Îţi mulţumesc mai întâi pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Ce ne poți spune despre originile tale ?

Vasilica Grigoraş: Am „origine sănătoasă”, ar spune unii. Iar eu spun că sunt tare mândră de ea. Provin dintr-o familie de ţărani din moşi strămoşi, din comuna Robeasca, Judeţul Buzău.

Ioan Popoiu: Familia, părinții ?

Vasilica Grigoraş: Am venit în această lume ca al cincilea copil al familiei, după trei fraţi şi o soră. Mama, Rada, de mică a rămas orfană de ambii părinţi. A fost crescută de fratele mai mare şi soţia acestuia. Oameni cu un suflet minunat, mama îi iubea enorm. Tata, Ion, orfan de tată din copilărie. Nu mi-am cunoscut bunicii şi nu ştiu ce înseamnă iubirea de bunici.

Ambii părinţi, oameni harnici şi de omenie. Am învăţat multe de la ei. De la tata, seriozitatea, măsura şi modestia. Când spunea: „măi, tu poţi să fii om serios?”, înţelegeam că este o atenţionare, pe care musai trebuia să o luăm seamă. În această scurtă formulare era asociat omul cu faptul de a fi serios şi puterea de a se comporta astfel, pe care mai târziu am înţeles-o ca atare. Pe de altă parte, când tata promitea ceva, era lege că ducea la bun sfârşit acel lucru. Şi asta nu numai cu noi, cei din familie, ci cu toţi consătenii, care ştiau acest lucru şi nu-şi permiteau să-l trateze altfel, ba mai mult era foarte respectat. Iar în ceea ce priveşte modestia şi măsura, când vreunul dintre noi era mai zburdalnic şi se băga în vorba oamenilor mari, tata spunea: „stai potolit, nu ieşi ca păduchele în frunte!” Şi ascultam.

De la mama am învăţat hărnicia, discreţia şi credinţa. Pe lângă muncile câmpului, creşterea animalelor şi a păsărilor, grija pentru creşterea şi educarea copiilor, mama era extrem de pricepută în toate îndeletnicirile femeilor din sat. În special iarna, când venea gerul cumplit şi ninsorile viscolite de troieneau casele până la acoperiş, nu stătea toată ziulica, iar în nopţile lungi, la lumina lămpii torcea, nevedea, ţesea, împletea, croşeta, cosea. Toate acestea le-am învăţat şi eu, în afară de nevedit şi ţesut. Când întindea războiul, o ajutam doar la făcut ţevi şi schimbat rostul spetelor. Mai târziu am practicat şi eu toate celelalte îndeletniciri. Asta pe vremea când se purtau haine tricotate şi croşetate. În trei nopţi îmi împleteam o bluză ori o fustă şi mă înoiam mereu. Nu mai vorbesc de câte am lucrat pentru copii. Mulţi ani a fost moda cusutului de goblen. Învăţat de copilă punctul de cusut prosoape, l-am aplicat mulţi ani mai târziu realizând goblenuri, copii după pictori celebri: Leonardo da Vinci (Gioconda, Cina cea de taină), Vincent Van Gogh (Foarea soarelui), Jean-Francois Milet (Culegătoarele de spice), Jean-Honore Fragonard (Leagănul, Fată citind) şi altele, peste 50 de tablouri.

Fiind cea mai mică, stăteam mai mereu pe lângă mama. Avea doar patru clase, dar ştia multe şi avea darul povestirii. Mereu lucrând câte ceva, îmi recita poezia Mama de Coşbuc, Muma lui Ştefan cel Mare de Dimitrie Bolintineanu etc, şi-mi spunea tot felul de poveşti, unele inventate de ea.

N-am auzit-o pe mama niciodată spunând ceva de rău de cineva. Ea stătea „în banca ei”, asculta şi împăciuitoare sfătuia pe toţi de bine.

Nu mi-a plăcut niciodată munca pământului şi îngrijirea animalelor. Făceam ceea ce mi se spunea fără să comentez, însă doar pentru că aşa trebuia. Animalele şi păsările le iubeam în felul meu. Nu-mi plăcea absolut deloc atunci când îmi făceam temele, ţinând caietul pe genunchi şi mă trăgea vaca de lanţ, ori trebuia să păzesc puii să nu sară gardul… Mama era scundă, firavă şi muncea extrem de mult. Mă implicam în multe treburi doar s-o scutesc pe ea. Mi se rupea inima când o vedeam cum trudea toată ziua până la epuizare, Tata a fost 10 ani concentrat, înainte, în timpul şi după război. Mama a trebuit să se descurce singură cu munca şi creşterea copiilor. Poveştile ei din vremea aceea mă impresionau şi plângeam pe ascuns. Deşi micuţă, nu voiam în ruptul capului să rămân acolo, iar mama mi-a spus că singura soluţie pentru mine să plec din sat era să învăţ şi să mă rog la Dumnezeu să mă ajute. Şi aşa am făcut. Nici maşina de cusut pe care mi-a cumpărat-o tata să mă scape de muncile câmpului nu m-a convins să rămân în sat. Deşi învăţasem s-o mânuiesc, spuneam că nu ştiu. Din fericire amândoi părinţii au înţeles ceea ce voiam, m-au încurajat şi m-au ajutat să merg la şcoală mai departe.

Ioan Popoiu: Cum era locul tău natal?

Vasilica Grigoraş: După câte am spus până acum, se înţelege că locul natal nu l-am perceput ca fiind un rai. Mi-am dorit să evadez şi mi-a ieşit. Cu mâna pe inimă pot spune însă că am păstrat în fiinţa mea multe flori înmiresmate, made Robeasca. Îmi aduc aminte de masa cu trei picioare, în jurul căreia stăteam cu toţii, de păpuşile cu păr din mătase de porumb, pe care le confecţionam singură ori împreună cu fetiţele de vârsta mea, de iernile troienite, de joaca până la epuizare cu bulgări ori construirea oamenilor de nea, de derdeluşul plin de sănii, de ploile calde de vară când umblam cu picioarele goale prin şanţ… Prin aceste amintiri mi-am simţit mereu cordonul obilical ce mă lega de sat viu şi puternic. Am revenit întotdeauna cu toată dragostea; e adevărat rar, dar cu bucuria revederii celor dragi.

Am copilărit într-un sat de câmpie, la aproximativ 3 km de râul Buzău. Tata a fost grădinar o perioadă. De cum intram în vacanţa de vară, plecam la grădină pe malul Buzăului. Mi-au plăcut foarte multe lucruri acolo: scăldatul în Buzău, cântecul păsărelelor din păduricea din apropiere, podul de soare şi lună peste râu…

În alţi ani, ai mei au cultivat tutun. Mi se părea inuman să te scoli la 2-3 dimineaţa şi să mergi la cules frunze de tutun, cu un miros îngrozitor, pe care le înşiram pe aţă în timpul zilei, de-aveam degetele sparte mereu. Tare mi-aş fi dorit să mă joc, mai târziu să citesc, în loc să stau cu nasul în frunzele acelea. „Aventura” continua în postul Crăciunului, când puneam mai multe frunze uscate la un loc şi le legam (păpuşi de tutun), apoi făceau cei mari baloţi pe care îi predau în schimbul unei sume de bani. Mirosul nu ieşe din casă decât primăvara când se deschideau toate uşile şi geamurile.

Ceea ce pot spune, foarte sincer este faptul că nu m-am jucat de-ajuns cât am fost copil. Eram sănătoasă, o zvăpăiată, mă căţăram prin toţi copacii, alergam cât mă ţineau picioarele, făceam şi pozne uneori, dar mereu îmi lua apărarea mama. Îmi aduc aminte, să fi avut vreo trei sau patru anişori, când din greşeală am călcat un bobocel de raţă. Mi-a plăcut că era moale la talpă, apoi am păşit din boboc în boboc până la ultimul. Atunci am „furat-o” de la buna mea mamă, dar tot m-a apărat, spunându-i tatei că i-a mâncat nu ştiu ce dihanie.

Ioan Popoiu: Ce îţi amintești de prima zi de şcoală?

Vasilica Grigoraş: Încercând să-mi amintesc, sunt şi eu surprinsă că mi s-au imprimat pe pelicula memoriei doar lucrurile frumoase. Văd şi acum abecedarul şi aritmetica pe bancă. Pentru prima dată aveam cărţi şi erau doar ale mele. Şi fiecare coleg le-avea pe-ale lui. Ne bucuram cu toţii. Până atunci mă uitam pe cărţile fratelui mai mare care era şcolar şi mă atenţiona mereu să am grijă de ele.

Un alt lucru de care eram mândră era uniforma. Pentru fetiţe era pepit, alb cu albastru şi şorţuleţ albastru. Sora mea mai mare, care era croitoreasă îmi făcuse şorţuleţul alb. Eram deosebită faţă de toate colegele din ciclul primar şi îmi făcea plăcere acest lucru.

Ceea ce mai pot adăuga despre şcoala din satul natal este faptul că am avut învăţători şi profesori foarte buni şi apropiaţi elevilor. Pe lângă faptul că tratau cu seriozitate orele de curs, încurajau întotdeauna elevii care voiau să înveţe. Am fost în excursii şi tabere şcolare, am participat la olimpiade şi concursuri sportive.

Îmi aduc aminte şi crâmpeie din perioada colectivizării (1960-1962). Tata stătea ascuns şi ne-a spus că dacă ne întreabă cineva unde este, să spunem că nu ştim. Ceea ce era adevărat. Venea la şcoală un activist şi mă întreba unde-i tata. Îi dădeam acelaşi răspuns. După ce pleca, învăţătorul îmi punea mâna pe umăr şi-mi spunea: „E bine că nu ştii”. Era de partea ţăranilor.

Ioan Popoiu: Am avut surpriza să aflu că ai urmat Liceul nr. 4 Galați, locuiam pe strada liceului și luam masa la cantina acestuia.

Vasilica Grigoraş: Ce mică e lumea mare!! Mulţi liceeni, care locuiau la gazdă în oraş mâncau la cantina liceului nostru. Dat fiind profilul, mâncarea era foarte bună, gustoasă şi consistentă.

Ioan Popoiu: Ce ne poţi spune despre anii de liceu ?

Vasilica Grigoraş: Liceul nr. 4 din Galaţi era cu program de educaţie fizică. Am jucat baschet în divizia naţională a liceelor sportive. Nu prea am avut vacanţe, în perioada aceea. Mergeam în tabere şi cantonamente pentru antrenament. Anii de liceu au fost extrem de frumoşi şi interesanţi. Îi păstrez în buzunarul de la piept. Deşi am stat patru ani la internat şi ieşeam în oraş cu bilet de voie, m-am bucurat cu adevărat de anii adolescenţei cu primii fiori de dragoste, de plimbările de mână pe faleză, de priviri nevinovate pe sub sprincene…

Doamna dirigintă, în prima zi din clasa a IX-a ne-a spus că, începând din acel moment, timp de patru ani, domnia sa ne va fi mamă, tată, prietenă… Şi am luat-o de bună. Orice prostioară pe care o făceam (şi nu au fost puţine), mă sculam de dimineaţă, mă învoiam de la înviorare şi o aşteptam la poarta şcolii (obişnuia să vină cu mult înainte de începerea cursurilor). Am „reuşit” să sparg şi sticla de la vitrinile din holul de lângă cancelarie, unde erau toate trofeele, medaliile, diplomele liceului, la toate disciplinele sportive. Era în perioada Festivalului „Cerbul de aur”. Colegii voiau să se scuze a doua zi la lecţii, iar eu învăţam la filosofie (obiecul meu preferat). Un coleg a venit, mi-a luat cartea şi maculatorul şi a fugit spre sala de la parter unde era singurul televizor din liceu. Coborând scările de la etajul unu, am alunecat pe covor şi am intrat cu o parte din corp în vitrină. Slavă Domnului că nu am păţit nimic! Geamul a căzut pe ciment, s-a făcut ţăndări şi s-a auzit un zgomot infernal. Pedagoga, pedagogul şi toţi colegii interni au venit să vadă ce s-a întâmplat. Eu înmărmurită în mijlocul tuturor. A venit un coleg şi m-a luat, m-a dus în dormitor, asigurându-mă că împreună cu alţi colegi de clasă vor face curat, iar mâine o vom aştepta împreună pe doamna dirigintă să-i spunem. Aşa s-a întâmplat. N-am dormit în noaptea aceea, pedagoga m-a supravegheat şi dimineaţă, împreună cu colegul meu eram la poartă. Spunându-i tărăşenia şi văzându-mă şi pe mine în ce stare eram, a pus mâna pe obrazul meu şi mi-a zis: „Lasă că o rezolvăm noi, stai liniştită”. I-a dat colegului meu o sumă de bani, l-a învoit de la ore şi împreună cu un muncitor din şcoală au mers în oraş, au cumpărat sticla şi au aşezat-o la locul ei.

O, Doamne, acum îmi amintesc şi de noaptea din ultima zi din trimestrul întâi, clasa a XI-a, când am pus pe un umeraş sacoul unui coleg, iar deasupra o căciulă şi le-am agăţat în uşa de la intrarea în dormitorul cu 30 de paturi. Când s-a trezit prima colegă şi a văzut umeraşul, crezând că este un bărbat, a început să ţipe din toţi rărunchii, apoi toate celelalte după ea. A venit pedagoga, a râs şi ea, m-a chemat şi m-a întrebat: „Cum de ţi-a venit trăsnaia asta în cap? Tu eşti şefă pe internat la fete, aşa exemplu le dai tu? Puţină ruşine!”

Într-o zi ne-a dat extemporal la biologie. Profa de biologie avea un nepot la Liceul „Vasile Alecsandri” care mânca la prânz la cantina noastră. Mă simpatiza. Ne întâlnim, povestim ce-am mai făcut fiecare. I-am spus că am dat extemporal la biologie, dar nu-s prea mulţumită de ceea ce am scris. Mă întreabă: „V-a semnat lucrările?” „Nu”, îi zic. „Bine, scrie extemporalul şi îl înlocuiesc pe cel din clasă”. Mi-a surâs ideea, şi cu suflet mare, de ce să nu-i spun şi celei mai bune prietene, să scrie şi ea. I-am dat a doua zi lucrările, dar când să le schimbe, a apărut mătuşă-sa şi el a fugit, lăsând totul baltă. S-a prins doamna profesoară şi cred că s-a distrat grozav de tărăşenia noastră, că avea simţul umorului. Ne-a chemat pe rând pe mine şi pe colega mea, spunându-ne că cealaltă a recunoscut ce-a făcut. Am început să plâng şi am recunoscut. Mi-a spus să nu mai fac niciodată aşa ceva, explicându-mi ce înseamnă acel lucru. Probabil a înţeles că a fost o copilărie şi ne-a trecut în catalog notele pe care le meritam la lucrarea din clasă. Nu ne-a spus nici dirigintei, nici altor profesori. A rămas secretul nostru. Până am terminat liceul, când ne întâlneam, ea-mi zâmbea, iar eu puneam capul în pământ. Doamne ce profesori am avut!

Şi-ar mai fi multe asemenea de spus…

Ioan Popoiu: Ai absolvit un liceu sportiv şi ai urmat facultatea de Filosofie! Cum explici acest lucru ?

Vasilica Grigoraş: Deşi liceu sportiv, se acorda atenţia cuvenită tuturor obiectelor de învăţământ. Am avut profesori minunaţi la toate obiectele, profesional vorbind, buni pedagogi şi oameni de omenie. Adevărate modele.

Şcoala, internatul şi sportul pe întreaga perioadă a liceului au fost pârghii de formare pentru viaţă. Aici ne-am însuşit spiritul fairplay, am înţeles ce înseamnă omenia, întrajutorarea, respectarea unor reguli, înţelegând că libertatea este până acolo şi atât timp cât nu deranjezi pe altcineva. Învăţam la toate obiectele, în primii ani îmi plăceau istoria, literatura română şi universală, limbile străine, inclusiv latina, chimia, dar în ultimii doi ani mă fascinau filosofia, psihologia şi logica, materii predate de un profesor de mare calibru intelectual şi tact pedagogic, reuşind să-mi îndrume paşii spre universuri noi şi interesante. Am vie în minte poza actorului Ştefan Ciubotăraşu din manualul de Psihologie, la lecţia Atenţia. Cu ochii larg deschişi, iscoditori, senini şi îngânduraţi în acelaşi timp. O adevărată oglindă a sufletului. De unde să ştiu eu că peste câţiva ani voi locui pe meleagurile natale ale marelui actorului?

În anul în care am terminat liceul, în Galaţi a luat fiinţă Facultatea de educaţie fizică de trei ani. Mulţi din profesorii şi antrenorii din liceu s-au transferat acolo. M-au îndrumat să merg la această facultate pentru că aveau nevoie de o echipă bună de baschet, dar pasiunea înflorită pentru cele trei obiecte a fost mult mai puternică şi hotărâtoare în alegerea drumului spre învăţământul superior.

Ioan Popoiu: Ce impresii ţi-au lăsat anii de studenţie?

Vasilica Grigoraş: În facultate am descoperit „mirajul” cunoaşterii. Am devenit mai „serioasă”, vorba tatei. Era tare mult de învăţat, de citit, foarte multe lucruri noi de înţeles, de însuşit, o facultate grea. În ciuda faptului că erau şi obiecte cu doctrine comuniste (materialism dialectic şi istoric…), marea majoritate a cursurilor erau extrem de interesante şi ne dădeau o deschidere spre lume, spre societate, spre interiorul nostru. Am avut cursuri cu somităţi ale filosofiei şi culturii române, distinşi profesori: Constantin Stere (Istoria filosofiei antice), Titus Raveica (Istoria filosofiei moderne), Tudor Ghideanu (Istoria filosofiei contemporane), Vasile Pavelcu (Psihologie), Teodor Dima (Teoria sistemelor logice)…

Prinsă în vârtejul atâtor informaţii dintr-un univers nou, pentru toţi colegii, deci şi pentru mine, oarecum virgin, care ne îmbia să-l descoperim, exageram cu cititul, cu învăţatul. Ba, unii profesori ne cereau să şi conspectăm ceea ce citeam. Prin anul doi de facultate am făcut un surmenaj intelectual. Eram tare îngrijorată, nu voiam să abandonez sau să întrerup cursurile şi am mers la medic. După ce m-a consultat, un medic în vârstă, dar foarte bun, îmi spune mucalit: “Domnişoară, sunteţi debilă”. Am făcut ochii mari, m-a podidit plânsul şi m-am uitat ţintă în ochii lui. Cred că privirea mea l-a speriat atât de tare, încât a venit spre mine, ca un tată grijuliu şi mi-a spus: „Domnişoară, studentă la filosofie, chiar nu ştii că debilitatea este de mai multe feluri? Nu vezi cât eşti de slabă şi plăpândă! I-a să luăm noi nişte vitamine, ceva calciu şi vezi că o să fie bine.“ Şi aşa a fost. M-am prezentat în sesiune ca şi cum nu s-a întâmplat nimic.

Toate astea nu m-au împiedicat să mă îndrăgostesc şi în anul trei spre patru să mă şi căsătoresc.

Ioan Popoiu: Cum percepi momentul absolvirii facultăţii?

Vasilica Grigoraş: Întotdeauna am luat lucrurile aşa cum erau. Nu m-am entuziasmat nici n-am dramatizat nici un moment, nicio situaţie. La terminarea facultăţii, aveam deja o familie şi ne doream să ne adunăm la un loc. În facultate acumulasem cunoştinţe, dar adevărata profesie de dascăl (ca toate celelalte meserii) se învaţă în practică, la locul de muncă. A urmat perioada planurilor de lecţie zilnice la toate obiectele, planificări trimestriale şi anuale, lecţii deschise până la examenul de definitivat. La liceul la care am lucrat era un colectiv tânăr şi mulţi am pregătit şi susţinut Definitivatul în acelaşi an. Ne-am şi distrat împreună, dar am şi învăţat cot la cot.

Ioan Popoiu: După absolvire, ai profesat puţin ca profesor, de ce ?

Vasilica Grigoraş: Am suferit întotdeauna că nu am avut cărţi. N-aveam bani să-mi cumpăr. Le păstram cu sfinţenie pe toate cele primite cadou sau de la premii. Şi acum am în biblioteca mea „Scriitori români şi străini” (două volume) de G. Ibrăileanu, Editura pentru literatură, 1968.

În perioada liceului mergeam la Biblioteca „V.A. Urechia”, în timpul facultăţii, la Biblioteca de ştiinţe sociale din Puşkin. Biblioteca este un pom plin de roadele (informaţii din toate domeniile cunoaşterii umane) muncii celor mai străluciţi oameni din lume, din toate timpurile. Biblioteca este un „galaxie” în care luminează un ansamblu imens de „stele şi alte corpuri cereşti”, de forme şi mărimi diferite, menţinute împreună prin atracţia „gravitaţională” a cunoaşterii. Ceea ce m-a mai împresionat în bibliotecă este şi faptul că în noianul de cărţi, era o ordine desăvârşită. Căutarea în cataloage şi Accesul liber la raft erau aventuri repetabile, însă respectând anumite reguli, rezultatele erau cele dorite sau descopeream mereu alte şi alte nume de autori, alte titluri de cărţi, alte domenii interesante.

Ioan Popoiu: Cum ai ajuns la Vaslui, la Biblioteca Județeană?

Vasilica Grigoraş: Şi ca să continui ideea de mai sus, pot spune că mi-am dorit să lucrez într-o bibliotecă. Apariţia unui post liber în Biblioteca Judeţeană, era o poartă larg deschisă pentru ceea ce îmi doream. Depindea de mine dacă închideam uşa înainte de a intra sau după ce intram. Am ales varianta să fiu în interiorul instituţiei şi să-mi împlinesc un vis. Multe dorinţe mi-a împlinit bunul Dumnezeu, iar cele pe care nu mi le-a îndeplinit, am înţeles treptat că ceea ce mi-a oferit El a fost varianta cea mai bună pentru mine. Pentru toate Îi mulţumesc!

Ioan Popoiu: Ce-au însemnat anii îndelungati petrecuți în această bibliotecă?

Vasilica Grigoraş: Şi ca să fiu cinstită până la capăt, când am ajuns în bibliotecă, am avut senzaţia că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Am înţeles limpede că Bunul Dumnezeu a avut un plan cu mine. M-a ghidat pas cu pas. Am fost angajată de la început în Compartimentul de evidenţă, clasificare şi catalogare a documentelor. Nici nu se putea mai potrivit. Toate publicaţiile care întrau în colecţiile bibliotecii, întâi treceau prin mâna mea, pe sub ochii mei, îmi atingeau sufletul în drumul lor spre minte. Puţini ştiu că biblioteconomia este o ştiinţă, ştiinţa informării şi documentării. Aşadar, aici am continuat studiul. Întrucât fondul de carte are caracter enciclopedic, mi-am lărgit sfera domeniilor de interes. Şi pe lângă atribuţiile din fişa postul de clasificare, indexare, catalogare, desfăşuram ori participam şi la alte activităţi cu publicul (lansări de carte, întâlniri cu scriitori, editori…, târguri de carte, organizări de expoziţii, schimburi de experienţă…), scriam medalioane ale unor personalităţi, realizam bibliogarafii de autor şi tematice.

Am avut multe bucurii şi împliniri, dar şi câteva mari regrete, despre care n-am vorbit până acum. Mulţumesc, Ioan Popoiu pentru că mi-ai dat ocazia să vărs din căuşul inimii aceste neîmpliniri!

Când am plecat din bibliotecă am lăsat gata de tipar o carte, intitulată „O viaţă ilustră: Polivalenţa actorului şi poetului Ştefan Ciubotăraşu”. O carte despre ilustrul actor, aşa cum a fost. Volum pregătit pentru sărbătorirea centenariului naşterii actorului (2010). În colaborare cu colegi din marile biblioteci din ţară: Constanţa Dumitrăşconiu din Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti, Violeta Iosub din BCU, Iaşi, Lucia Olga Întorsureanu de la Biblioteca UNATC Bucureşti, Ioana Popescu – Uniunea Cineaştilor Bucureşti, Doina Radu de la Biblioteca Judeţeană Galaţi, Lucia Bibarţ, Biblioteca Judeţeană Arad, Georgeta Petre, Biblioteca Judeţeană Constanţa am descoperit în publicaţiile periodice ale vremii poeziile actorului (astăzi puţini mai ştiu că marele actor a scris şi versuri), interviurile sale, articole despre actorul şi omul Ciubotăraşu, cronici de film. În urma solicitării mele, au scris despre Ştefan Ciubotăraşu: Dionisie Vitcu, Andrei Blaier, Mircea Drăgan, Tudor Caranfil, Ben Todică…, al căror cuvânt a fost inclus în carte. În investigaţiile mele, am cunoscut-o (virtual) pe unica fiică a actorului, Magda Ciubotăraşu-Fotescu, plecată din ţară înainte de 1989 în Germania. Am făcut un interviu cu domnia sa, despre cum a trăit şi simţit viaţa ca fiică a ilustrului tată. Din păcate, nu au fost bani la bugetul bibliotecii pentru publicarea acestei cărţi.

O altă carte document lăsată nepublicată a fost „Dicţionarul personalităţilor vasluiene din diaspora”. Aveam deja experienţa unui asemenea demers, lucrând la dicţionarul „Fragmente de spiritualitate românească”, însă aici a fost o muncă titanică. Descoperirea acestora a fost posibilă prin corespondenţa cu ambasade şi consulate române în alte ţări, cu asociaţii ale românilor din străinătate, cu familiile unora dintre aceştia… Am descoperit nume reprezentative al culturii, literaturii, artei, muzicii şi spiritualităţii româneşti: Liviu Ciulei (regizor, actor, scenograf, arhitect, profesor), Mioara Cortez (soprană), Viorica Teodora Cortez (mezzo-soprană), Nicole Acatrinei (muzician, violonist, dirijor), Leonid Arcadie (Mămăligă) (profesor, scriitor, dramaturg, publicist), Dumitru Ştefănescu (fizician, cercetător), Emil D. Bâclea (muzician, fagotist, profesor universitar), Ioana Carla Bena Coppex (fizician, cercetător), Eugen Cojocaru (scriitor, publicist, critic de teatru şi film), Grigore Gafencu (om politic, diplomat, ziarist), Valeriu Lazarov (regizor, realizator de shows tv, profesor), Bujor Nedelcovici (romancier, eseist şi critic de film), Cicerone-George D. Poghirc (istoric literar, lingvist, tracolog, eseist, profesor), Lucian Raicu (critic şi istoric literar, eseist), Anghel Rugină (economist de talie mondială, prof. univ. „emeritus”), Valentina Teclici (sociolog, scriitor, poet, publicist, editor, traducător), Benoni Todică (Ben, scriitor, publicist, jurnalist, cineast), Vasile Vasilachi (arhimandit mitrofor vicar, teolog, scriitor) şi mulţi alţii. Cu o parte dintre cei descoperiţi şi incluşi în volum am avut o corespondenţă frumoasă şi îndelungată, câţiva mi-au devenit buni prieteni.

O altă experienţă inedită şi extrem de interesantă, dar cu final mai mult decât lamentabil. Eram la începutul procesului de informatizare a bibliotecilor. După o documentare în marile biblioteci din România care începuse acest proces (BCU Bucureşti, Biblioteca Academiei şi Biblioteca Naţională a României), împreună cu un coleg informatician, inginer de sistem în bibliotecă am lucrat la un program de înformatizare a bibliotecii timp de un an şi jumătate. L-am prezentat la Conferinţa Naţională a Asociaţiei Bibliotecarilor din Învăţământ (ABIR), care a avut loc la Suceava şi a fost apreciat ca reuşit şi aplicabil bibliotecilor româneşti pentru că îndeplinea toate rigorile unui asemenea sistem, era viabil. Din motive pe care nu vreau să le pomenesc aici, programul a fost respins. Dacă ar fi fost implementat, astăzi, fără nicio cheltuială, cel puţin bibliotecile comunale şi şcolare din judeţul Vaslui ar fi fost informatizate. Din păcate, a fost o pierdere imensă!!! Şi acum mai sunt biblioteci care fac descrierea cărţii pe fişe de hârtie, iar pentru împrumut folosesc imprimatul fişei de lectură din secolul trecut!! No coment!

Cu toate aceste neîmpliniri, răni destul de dureroase (mi-a trebuit timp să accept că nu contează dacă ajungi la ţinta propusă, ci drumul pe care-l faci.), Biblioteca vasluiană în care mi-am petrecut aproape trei decenii este şi va rămâne una dintre iubirile vieţii mele. Am în continuare o frumoasă colaborare.

Ioan Popoiu: Să vorbim acum despre opera ta, eseuri, poezii, proză scurtă, cronică literară! Cum comentezi?

Vasilica Grigoraş: Toate acestea au venit treptat, după o perioadă îndelungată de acumulări, de lecturi, de întâlniri cu oameni de litere şi cu ajutorul unor prieteni de suflet, care au crezut în mine şi m-au încurajat continuu; aş menţiona pe poeta Valentina Teclici, poeta Mariana Gurza, scriitorul Ben Todică…

Sunt o persoană timidă, însă întotdeauna foarte curioasă. Mă interesează tot ce este nou. Îmi place să încerc, să experimentez. La început am scris doar pentru mine şi câţiva din jurul meu. Apoi, au început să curgă ideile, cuvintele, metaforele… Au fost perioade cu ploi abundente de inspiraţie, altele cu secetă; probabil muzele şi-au luat şi ele momente de respiro şi-or fi plecat în concediu, cine ştie pe unde. Au şi ele acest drept, şi-l respect, însă sunt convinsă că le-a impresionat perseverenţa mea şi au revenit mai generoase şi mai cooperante în demersurile mele.

Ioan Popoiu: Ai publicat în reviste din țară?

Vasilica Grigoraş: Da, am publicat în mai multe publicaţii pe suport hârtie şi în mediul online. Şi aici am luat-o încetişor, la început în reviste profesionale, în cele locale apoi am îndrăznit să trimit şi la altele. Dau câteva exemple: Milesciana, Ecouri literare, Acta moldaviae meridionalis, Discobolul, Melidonium, Singur, Elanul, BAAADUL literar, Monitorul Cultural Românesc, Scârţ, Vatra veche, Melidonium, Izvoare Codrene şi Chiorene, Armonii culturale, Oglinda literară, Glas comun, Logos şi Agape, ROKU, Constelaţii diamantine, Climate literare, Plumb, Luceafărul, Orizonturile bucuriei…

Ioan Popoiu: Dar şi în reviste din străinătate?

Vasilica Grigoraş: Internetul oferă această oportunitate de comunicare. Am găsit înţelegere şi mulţumesc directorilor de publicaţii, redactorilor şefi şi redactorilor de la revistele românilor din diaspora : Clipa (SUA), Armonia- Saltmin Media (SUA) Gândacul de Colorado (SUA), Radio Metafora (S.U.A.), Mioriţa USA, Lumină lină (SUA), Observatorul (Canada), Destine literare (Canada), Agero (Germania), Revista ProLitera, (Germania), Revista Australiana (Australia), Revista Iosif Vulcan (Australia), Confluenţe literare, Rexlibris, Argument (Australia), Aşii Români (Agenţie de presă)…

Ioan Popoiu: Numeroase sunt apoi cărțile publicate! Prima carte era una știinţifică, în 2001!

Vasilica Grigoraş: Publicarea acestui dicţionar al personalităţilor vasluiene a fost rodul mai multor ani de cercetare şi documentare. Am analizat starea de fapt pe această nişă şi am constatat că era necesară o asemenea apariţie editorială. Încântată de ceea ce descopeream, mă adânceam cu bucurie în documentele de referinţă ale bibliotecii în care lucram (dicţionare, enciclopedii, cărţi şi publicaţii periodice), apoi am solicitat ajutorul unor colege din Biblioteca Naţională şi Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti.

Ioan Popoiu: A urmat o carte despre Eudoxiu Hurmuzachi, în 2007, la Vaslui. Cum comentezi!

Vasilica Grigoraş: O onoare pentru biblioteca din Vaslui să deţină în colecţiile sale 36 de volume din celebra Colecţie Hurmuzachi. Mi se părea o adevărată comoară şi mă durea sufletul când mă gândeam că era total necunoscută. Citind, m-a fascinat personalitatea lui Eudoxiu şi nobleţea familiei Hurmuzachi, dragostea de ţară, dăruirea, implicarea cu grijă sporită în drumul documentelor de o valoare inestimabilă. M-a tentat să scriu despre Eudoxiu Hurmuzachi „mare răscolitor de arhive”, al cărui crez a fost: „Ocupaţinea mea principală este exploatarea tuturor arhivelor ministeriale, îndeosebi a „Haus of und Staatsarchiv” pentru a scrie o istorie documentată a Moldo-Vlahiei, sau mai bine zis a naţiunii româneşti” şi despre volumele existente în bibliotecă. Nu este o carte de amploare, însă a fost un mijloc de semnalare a existenţei documentelor în bibliotecă, câteva consideraţii asupra neamului Hurmuzachi şi contextului istoric. Am invitat profesorii de istorie din Vaslui, m-am consultat cu ei, şi la rândul lor şi-au spus punctul de vedere la activitatea cu publicul organizată pe acest subiect. Cartea-bibliografie a fost editată şi tipărită cu mijloacele proprii ale instituţiei.

Ioan Popoiu: Sunt interesante apoi cărțile despre Petre Iosub si Anghel Rugină, ce ne poţi spune despre ele ?

Vasilica Grigoraş: Profesorul dr. în filosofie, Petrea Iosub era (bunul Dumnezeu să-l odihnească de-a dreapta Sa!) un intelectual „pur sânge”. Un om cu o veritabilă cultură enciclopedică. N-a fost acceptat în învăţământul superior pentru că nu avea origine sănătoasă. Pentru mulţi, un mentor în adevăratul sens al cuvântului, pentru mine un mentor de mare preţ. Era un om blând, manierat, făcea parte din generaţia care-şi scotea pălăria şi se-apleca în faţa doamnelor.

Am colaborat sporadic încă din anii când lucram în învăţământ. La bibliotecă am colaborat la editarea unei cărţi despre domnia sa, la împlinirea vârstei de 70 de ani, apoi la o carte de convorbiri pe teme filosofice şi la cartea despre acad. Anghel Rugină. Au fost bogate experienţe şi căi de învăţare a lucrului bine făcut. Anghel Rugină, economist de talie mondială, profesor universitar „emeritus” era un univers ştiinţific în domeniul economiei. Deşi trăia de mulţi ani in SUA, era un mare iubitor de ţară şi neam. În vizitele pe care le-a făcut la Vaslui şi întâlnirile cu elevii şi cadrele didactice de la Colegiul Economic care îi poartă cu cinste numele, recita poeme întregi din poeţii români. După 1990 a propus oficialităţilor române un plan cu strategii de dezvolare economică a României, prin care se putea ajunge la un adevărat „Miracol economic” . Nimeni, dar nimeni, începând de la preşedinţii ţării, prim-miniştri, miniştri, deputaţi, senatori… nu a înţeles buna lui întenţie şi soliditatea soluţiilor propuse de el; până şi membri ai Academiei Române l-au ignorat, neluând în seamă sugestiile lui, aplicate în alte state, cu rezultate remarcabile. Mare păcat!

Ioan Popoiu: Esti autoarea unor cărţi de povestiri şi poezii pentru copii!

Vasilica Grigoraş: La un moment dat am simţit nevoia să mă copilăresc, să mă joc, de data aceasta cu slove şi versuri, iar aripile au început să-mi crească, să despice mai viguros văzduhul poeziei, să se alinte în fante de lumină cu rimă. Necunoscându-mi bunicii, poate şi din această cauză mă străduiesc să fiu o bunică atât cât pot eu de bună. Înţelegând prin asta, să dăruiesc tot ceea ce pot, tot ceea ce sunt capabilă. Cărţile pentru nepoatele mele au venit atunci când a trebuit, zic eu. La vârsta de şase ani ai fiecăreia, când deja înţelegeau ce este o poezie, o povestire. A fost pentru ele o surpriză frumoasă şi o bucurie. Pentru mine o mulţumire sufletească.

Ioan Popoiu: Interesant mi se pare Jurnalul de călătorie în Noua Zeelandă, din 2015!

Vasilica Grigoraş: Este o călătorie de o dată în viaţă. Este un miracol. Nesperat, care a venit şi m-a îmbrăţişat atunci când a trebuit, nici mai devreme, nici mai târziu, ci exact atunci când am avut curajul să plec la un asemenea drum. Nu am niciun merit în ceea ce priveşte întreprinderea acestei călătorii. Poate marea onoare de a fi prietenă din studenţie cu scriitoarea, editoarea şi traducătoarea, dr. în sociologie, Valentina Teclici, care a ales să trăiască la antipozi. Invitaţia, susţinerea din toate punctele de vedere îi aparţin. Facinaţia călătoriei s-a concretizat în însemnările zilnice timp de trei luni cât am stat acolo, apoi o perioadă de documentare.

Ioan Popoiu: Un volum aparte este „Izvoare nesecate „…, Iași, 2016.

Vasilica Grigoraş: Cu subtitlul „Însemnări despre oameni şi cărţi”, este o volum care s-a constituit în timp. S-au adunat pagină cu pagină în medalioane, reflecţii pe diverse teme, iar cea mai consisentă parte sunt recenzii despre cărţi de filosofie, de proză, poezie, publicistică, antologii, reviste şi film.

Ioan Popoiu: Ceea ce te definește sunt volumele de poeme de sorginte niponă! Ce ne poţi spune despre acestea?

Vasilica Grigoraş: Despre haiku am citit în primii ani de după 1990, când au intrat în bibliotecă cărţi cu astfel de poeme. Mi-au plăcut de la primele lecturi. A fost un „coup de foudre”. Pur şi simplu m-au fascinat. O bună perioadă de timp, doar am citit. După ce am ieşit la pensie, având mai mult timp liber am căutat şi găsit pe internet grupuri de haijini români şi concursuri lunare şi săptămânale. Începând cu anul 2013 am început să trimit şi eu. Am fost încurajată de colegi şi doresc să mulţumesc tuturor, dar în special Anei Urma, Corneliu Traian Atanasiu, Cezar-Florin Ciobîcă, Petru Ioan Gârda, Dan Norea, Valeria Tamaş, Ioana Dinescu…

Treptat am descoperit şi alte specii literare din lirica niponă: senryu, tanka, gogyohka, haibun şi am încercat pe fiecare în parte, iar din aceste încercări au ieşit câteva cărţi: Doar cu pana inimi: tanka (ediţie bilingvă), Iaşi PIM, 2016; Starea vremii azi: senryu, Iaşi, PIM, 2016 Ninge pe-oglinda lunii: haiku, Iaşi, PIM, 2017; Ochi în ochi cu luna: tanka şi pentastihuri (ediţie bilingvă), Napier (NZ), Scripta manent, 2017.

Ioan Popoiu: Ce este Mişcarea haijinilor din România?!

Vasilica Grigoraş: Este comunitatea celor care scriu haiku, senryu… Din fericire mulţi poeţi români extrem de talentaţi au abordat acest gen liric cu succes deplin atât în ţară cât şi peste hotare. Există şi o „şcoală” în acest sens în mediul online. Cine doreşte poate publica în: Autori de haiku din România, Haiku de azi şi de ieri – atelier, Dincolo de retină… şi pot participa la mai multe concursuri: Concurs săptămânal de haiku (CSH), unde este permis şi senryu, Concurs lunar de haiku, pe RO KU, Concurs lunar de senryu, pe Lyrical Flashes, şi mai sunt şi altele… De asemenea, sunt concursurile internaţionale, unde haijinii români ocupă locuri fruntaşe.

Ioan Popoiu: În 2018 ai publicat la Iaşi, un volum de poezii şi unul de versuri pentru copii!

Vasilica Grigoraş: Dacă „Pui de pasăre măiastră: versuri pentru copii”, a fost planificată în funcţie de data împlinirii a şase ani a nepoatei celei mici, n-aş putea să explic de ce am publicat în acelaşi an şi „O corabie la timp potrivit: versuri” Poate că am simţit că dospise de ajuns. Sau, aşa a fost să fie. Şi dacă m-ai întreba ce este poezia, ţi-aş răspunde: „Poezia este un monolog interior, o căutare de sine, o evadare din labirintul vieţii, e amintire şi visare. Este un mod de a sta de veghe, o cale de a te reinventa; te descoperi pe tine însuţi pentru a te dărui celorlalţi, spunând ceea ce nu ai îndrăzni să spui altfel.

Poezia este clipa şi infinitul, este stropul şi oceanul, este licărul şi soarele, dezlănţuire şi cumpătare, freamăt şi linişte, încătuşare şi libertate.

Poezia este pocalul din care ne împărtăşim. Este cupa din care ne adăpăm sufletul însetat de frumos, lumină şi iubire. Este focul aprins de o scânteie divină. Este O CORABIE LA TIMP POTRIVIT.”

Ioan Popoiu: Iar în 2019 alte trei volume ?

Vasilica Grigoraş: Aşa este: unul de critică „Seninul din inima cărţilor” , unul cu note de călătorii peste hotare „Respiro pe tâmpla timpului” şi ediţia a doua, revizuită şi adăugită a Jurnalului de călătorie în Noua Zeelandă, intitulat „Odă prieteniei”. Nu-i în firea mea să-mi arog merite, dar cred că prin ineditul unei astfel de călătorii la antipozi, cartea a plăcut cititorilor şi lecturată din curiozitate. Onorată să scot o nouă ediţie.

Ioan Popoiu: Eşti prezentă și în volume colective numeroase! Te rog să le prezinţi!

Vasilica Grigoraş: Ar fi multe de spus aici. Încântată să mă aflu alături de mai mulţi autori în lucrări colective. Prezenţa în astfel de volume a venit de la sine. Din diverse motive am răspuns doar la o parte din invitaţii. Voi vedea în continuare cum va fi.

Ioan Popoiu: Ce planuri ai ?

Vasilica Grigoraş: Scriu în continuare. Treptat se adună material pentru noi cărţi de poezie, eseuri, haiku, senryu, gogyoshi, haibun, însemnări de călătorie, recenzii.

Dar, toate la timpul lor. Doamne ajută !

Cartea este o „fiinţă”. Cu o viaţă mai scurtă sau mai lungă… Însă, spre deosebire de celelalte fiinţe, cartea poate fi nemuritoare. Cum s-ar putea explica altfel actualitatea scrierilor din antichitate, din perioada Renaşterii, din perioada modernă…? Din carte reţinem ceea ce este mai important, ceea ce ne place, ori este în concordanţă cu gândirea şi starea noastră interioară. Şi astfel ne hrănim mintea şi spiritul.

Pe de altă parte, orice om este o carte. Depinde cu ce ochi îl privim, ce suntem dispuşi să vedem în el şi, mai ales ce putem învăţa din felul lui de a fi.

Dacă, şi pe noi reuşim să ne vedem ca o carte deschisă şi să ne „citim” cu răbdare şi atenţie sporită, iar în clipe de răgaz să stăm sincer de vorbă cu noi despre ieri, azi, mâine, ne vom cunoaşte mai bine şi vom reuşi să scoatem la lumină ceea ce e mai bun în noi. Asta spre bucuria noastră, dar şi ca oportunitate de a oferi celorlalţi fărâme din darurile pe care le-am primit.

Sigur, acest lucru nu este simplu. Dar merită încercat. Eu am încercat şi nu-mi pare rău. Dacă şi cât am reuşit, o vor spune alţii.

Ioan Popoiu: Îți mulțumesc mult, în încheiere, pentru bunăvoința de a răspunde întrebărilor acestui interviu!