GRIGORE STAMATE/ Mihai Hodorogea-Bătăliile MAREŞALULUI PREZAN între autoritate şi modestie.

GRIGORE STAMATE/  Mihai Hodorogea-Bătăliile MAREŞALULUI

PREZAN între autoritate şi modestie.

                                                GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

    „Eroismul este o componentă fundamentală a sufletului etnic

    românesc. Este un element al esenţei spirituale româneşti.

    Fenomenul istoric, naţional, social şi cultural românesc nu

    poate fi înţeles fără să ne raportăm la esenţa sa spirituală.”

              (MIHAIL DIACONESCU-Apologet al Ortodoxiei)

   Unul dintre autorii  trilogiei bravului Erou-Mareşal Constantin Prezan, Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate este mugurele erudit, înmugurit în pârga creaţiei, ţâşnit din rodul jertfelniciei modelului său-MARELE PATRIOT ROMÂN.

   Cu evlavie, cu echilibru, cu emoţie, cu echitate, cu erudiţie, cu entuziasm, cu empatie, cu energie, cu elevaţie, cu eficacitate, cu elocvenţă, cu efervescenţă, cu spirit epopeic, cu o acrivie stringentă în elaborare, cu ascendenţă elitistă, cu tendinţă emblematică, cu reflexie emergentă, cu eminentă evidenţă, cu cenuşie eminenţă, cu profunzime enciclopedică, cu heraldică estetică, cu o introspecţie etică, cu o efuziune euristică, cu o profundă expresivitate, cu o aleasă expunere, cu un licăr de exuberanţă, Ucenicul-General dr. Grigore Stamate s-a străduit şi a reuşit cu brio să redea cea mai fidelă Efigie, a vieţii, ca fiinţă, persoană şi personalitate a Eroului între Eroi, Mareşalul Reîntregirii Neamului Dacoromân-CONSTANTIN PREZAN.

   Latura esenţială a Destinului unui Neam hărăzit de Dumnezeu întru Vatra Străbună a veşniciei pe care i-a dăruit-o întru comuniune harică este PATRIOTISMUL, doar cel întrupat spiritului religios ce se încarcă cu o semantică divină, proniatoare, devenind astfel un autentic Naţionalism creştin ortodox, adică Puntea dintre Neam şi Dumnezeu, rezemată întru Trecut, Prezent şi Viitor.  

   Călcând pe urmele marelui său Înaintaş, al nostru şi al Ţării, Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate, în urzeala aleasă a Cuvântului său, de deschidere a lobarioasei lucrări se sprijină pe toiagul patriotismului, toiag care desparte apele limpezi de cele tulburi, toiag care înmugureşte lemnul uscat readus la fiinţă, toiag care desprinde izvorul din stâncă dătător de viaţă celor însetaţi de frumuseţea iubirii .

   „Un termen de o rară excelenţă, care incumbă în conţinutul său un complex de manifestări, de o intensă trăire socială. Pentru că, dincolo de orice conotaţie originară, precum: tărâm părintesc, tărâm al taţilor, linie de filiaţie paternă etc., noţiunea în sine, implică un atribut dumnezeiesc de fundamental: iubirea. Sublima iubire pentru ţară, ca şi pentru toţi locuitorii săi; grija părintească pentru promovarea unui neam, printre celelalte neamuri, fără nici un fel de excluderi xenofobe. Un drept real principal, care priveşte naţiunile prin apartenenţa la acelaşi teritoriu şi constitue statele, pe aceeaşi bază teritorială, indiferent de origini, credinţă şi limbă.” (pag. 5)

  Volumul al II-lea al trilogiei: Bătăliile MAREŞALULUI reliefează Aura marelui OŞTEAN, marelui STRATEG, marelui EROU,  marelui CREŞTIN, marelui ROMÂN.

   Personalitatea vie, măreaţă, austeră, generoasă, aspră, aristocrată, demnă, autoritară, iubitoare, hărăzită Neamului dacoromân, parcă din genealogia Cavalerului Trac ori a Marelui Biruitor creştin Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a întrupat filiaţiei noastre mai presus de cea paternă franceză, astfel încât posteritatea şi Divinul şi-au dat mâna, s-au îmbrăţişat şi i-au înnobilat măreţele bătălii ale Reîntregirii Patriei ca fiind de fapt ale Neamului său, ale Neamului nostru cel Mare şi Nemuritor.

   Arborele vieţii domniei sale a odrăslit din încrengătura, din dospitura sacră de martiriu şi os voievodal prin jertfa Domnului Moldovei Grigore Ghica al III-lea (1764-1767, 1774-1777) şi al Ţării Româneşti (1768-1769), omorât din porunca împăratului Joseph al II-lea (1765-1790) şi a aprinsei spre alte ispite, împărăteasa Maria Tereza, fiica sa, fiindcă s-a opus anexării Frumoasei şi Nobilei Bucovine, ucis, deci la 1 Septembrie 1777. Frumoasa crăiasă CASSANDRA înfiată de Ghica, a devenit fiica adoptivă, iar ulterior în plină corolă a vieţii, soţia Vicontelui regal Georges de Presen.

   Din acest fir genealogic, brodat pe nobleţe, eroism şi martiriu s-a împletit destinul marelui Erou-Întregitorul Mareşal al României Mari - Constantin Prezan.

   Principatele Dacoromâne i-au dăruit Franţei monarhice, fiica unui Voievod martir, iar Franţa le-a dăruit Principatelor Carpato-Danubiene, un nobil şi brav fiu, din care a odrăslit Mlădiţa cea mai aleasă a Oştirii Române, ce poate sta alături cu cinste lângă Marii Căpitani ai Oştirilor lumeşti: Hanibal, Spartacus, Antonius, Belizarie, Heraclius, Ioana D’Arc, Skanderbeg, Cromwell, Urdăreanu, Baba Novac, Radu Buzescu, Kutuzov, Ney, Murat, Bonaparte, Jose de San Martin, Tudor Vladimirescu, Gheorghe Cantacuzino, Rommel, Foch, Lunderdolf, Mannerheim, Alfred Mahan ş.a.

   Botezul „focului” l-a prins pe generalul de brigadă Constantin Prezan în fruntea Diviziei a 7-a Infanterie, din sânul Corpului IV Armată, condusă de inimosul şi bravul Alexandru Lambrino, general de divizie, în campania celui de-al doilea război Balcanic din 20 Iunie/ 3 Iulie 1913, răsfrânt ca un „război româno-bulgar”, unde comandantul Diviziei a 7-a, Prezan a confirmat „structură organizatorică, dotare, pregătire a corpului ofiţeresc, instruire a trupei, asigurare materială etc.”  (Colonel (r) prof. univ. dr. Petre Otu, Primul Război Mondial, evenimentul fondator al întregului secol al XX-lea ne marchează şi astăzi, în Viaţa Militară, nr.2 (50)/ 2016, p. 4, 42)

   Pentru eliberarea Provinciilor româneşti şi Întregirea României Mari, patria noastră s-a alăturat Antantei împotriva Puterilor Centrale în Primul Război Mondial, la 14/ 27 August 1916. Motivaţia intrării noastre în război o subliniază premierul Ionel Brătianu: „România nu cere de fapt decât o restituţio in integrum; ea nu are ambiţia unor cuceriri aiurea.” (Journal de Geneve, articol cu I.I.C.Brătianu, apud Mircea Muşat, Ion Ardelean, România după Marea Unire, vol. II, Ed. Ştiinţiică şi Pedagogică, Bucureşti, 1986, p. 478)

   Preliminar intrării în război, generalul Prezan conducea Corpul IV Armată în sprijinul trupelor de grăniceri. La decretarea mobilizării generale Corpul IV Armată a devenit Armata a IV-a, respectiv „Armata de Nord”, condusă de Constantin Prezan între 15 August-9 Noiembrie 1916, cu un efectiv de 41.000 de militari. Între colaboratorii apropiaţi s-au remarcat: col. Zadik, maiorul Sorescu şi căpitanii Corvin şi Ion Antonescu.

   Zelul, îmbărbătarea, impulsul, căldura, grija camaraderească a Comandantului Prezan i-a îmbrăţişat părinteşte, unindu-i în spirit, în literă de lege, în slovă evanghelică: „Scopul general al războiului, ce vom întreprinde, este realizarea idealului nostru naţional, adică întregirea neamului. Cucerirea teritoriilor locuite de Români, ce se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro-ungară, trebuie să fie fructul războiului.” (Arhive diverse şi monografii, Arhiva Serviciului Istoric, mapa 16, nr. de inventar 151)

   Scopul intrării României în război a fost just: eliberarea provinciilor româneşti subjugate samavolnic de habsburgi şi aducerea lor în Sânul matern al Daciei, nu cum greşit a sesizat şi marele teolog, naţionalist, omul de cultură, mitropolitul sârb, sfântul Nicolae Velimirovici: „România a intrat în război târziu, şi atunci cu socoteala să câştige, iar nu pentru dreptate şi pentru slava lui Dumnezeu. De aceea a fost lovită şi înfrântă fulgerător de către vrăjmaş, care i-a ocupat şi capitala. Asta s-a întâmplat din pricina depravării şi vieţii uşuratice a bogaţilor ei boieri, care făceau ce este rău înaintea Domnului. Dar în cele din urmă România a intrat în rândul învingătorilor şi mult pământ a câştigat. Şi asta datorită poporului ei pătimitor şi iubitor de osteneală, precum şi datorită dreptăţii aliatului ei, Serbia.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Războiul şi Biblia. Traducere din limba sârbă de Adrian Tănăsecu-Vlas. Tipărită cu binecuvântarea P.S. Galaction, Ed. Sofia, Bucureşti-2010, p. 175)

   Dacă tăcea înaltul sârb, filosof rămânea. Uneori însă, mai greşesc şi unii sfinţi.

   Poporul nostru nu este „iubitor de osteneală”, căci asta însemnă sclavie, ci iubitor de eroism, de martiriu, de sfinţenie, de cultură, de vatra străbună, de cer şi strămoşi.

   Cât priveşte însă „dreptatea aliatului ei, Serbia”, s-a văzut în răpirea necuvenită şi nedreaptă a jumătate din Banatul nostru valah.

   Şi din Proclamaţia de Război a regelui Ferdinand răzbăteau pe deasupra tuturor Ostaşilor, îndemnuri cordiale, avânturi zeloase, fioruri de mândrie, sclipiri legendare:

 ”  Români,

   Războiul... Pentru neamul nostru el a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţă naţională, Ziua Unirii lui.

   După vremuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze Statul Român prin Unirea Principatelor, prin războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională.

   Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor încheind pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: Unirea Românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor.

   De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei unde Ştefan cel Mare doarme somnul lui de veci.

   În noi, în virtuţiile, în vitejia noastră stă putinţa de a le reda dreptul ca într-o Românie întregită şi liberă, de la Tisa la Mare, să propăşească în pace potrivit datinilor şi aspiraţiunilor gintei noastre.

   Români,

   Însufleţiţi de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâţi să înfruntăm cu bărbăţie toate jertfele legate de un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are credinţă neclintită în menirea lui.

   Ne vor răsplăti roadele glorioase ale isbândei.

   Cu Dumnezeu înainte! ”

   Trei zile de foc i-au trebuit Comandantului Prezan şi Armatei sale de Nord să îndeplinească cu succes misiunea încredinţată, dar grija faţă de toţi militarii săi, copiii săi, deşi îl bucura, îl apăsa însă necontenit.

   - „Pentru mine, ostaşii mei sunt prietenii mei. Sunt copiii mei, sunt rudele mele de sânge, sunt fraţii mei şi nimic din ceea ce lor li se poate întâmpla nu-mi poate fi indiferent!” (Grigore Stamate/  Mihai Hodorogea-Bătăliile MAREŞALULUI

PREZAN între autoritate şi modestie. Ed. Axioma Print, Bucureşti-2016, p. 111)

   După atingerea tuturor obiectivelor ordonate de M.C.G., în plină ofensivă de eliberare, când Armata de Nord şi comandantul ei Prezan atinseseră aliniamentul Topliţa-Vârful Bătrâna-Pasul Bucin-Muntele Ciucului-Bixad, au primit ordin să treacă în defensivă, în 26 August/ 8 Septembrie 1916, graţie înfrângerii armatelor româno-ruse de pe frontul Dobrogei la Turtucaia.

   La eliberarea Miercurei Ciuc şi-a pus pecetea şi martirul-poet oltean, „Cântăreţul luptelor şi al biruinţelor”, căpitanul Nicolae Vulcovici, comandant de companie-Regimentul 15 Infanterie „Războieni”, un apropiat al generalului Prezan, căruia-i oferise volumele: „Vitejeşte” şi „Stihuri oţelite”.

   Ofiţerul-poet îşi anticipase sacrificiul suprem cu câteva minute mai devereme: „De-o fi să mor, Tu, Doamne, dă-mi o moarte vitejească,/ Un glonţ-n floarea din chipiu în luptă mă izbească!/ Nu voi să mor pe căpătâi, cum mor toţi nevoiaşii,/ Pe-oţele ori pe-un muşuroi, adorm pe veci ostaşii!/ Schilavu-mi trup înfăşurat în pânză tricoloră/ Mi-l plângă trâmbiţaşii mei, nu mamă, nu suroră.” (Fragment din poezia „Sub drapel de luptă Tricolor”. Apud, Colonel (r) Gheorghe Şerban, în „Eroica”-revistă de cultură istorică şi de cinstire a eroilor neamului, Anul XIV, Nr. 3-4 (35-36), 2011, p. 36)

   În cele trei etape ale ofensivei Armatei de Nord în Ardeal s-a reuşit eliberarea a 12.000 de km pătraţi de sub ocupaţia habsburgică. Izbânda însă a fost umbrită de alt ordin al M.C.G., care a cerut dislocarea de trupe din Armata de Nord, pentru a se reface ceva pe frontul de sud. Era pur şi simplu o cedare în faţa inamicului învins.

-      Ce intervenise de s-a oprit ofensiva şi inamicul avea toate şansele să fie biruit?

   Aliaţii care nu interveniseră şi ingerinţele politicului care interveniseră.

   La 29 August 1916, generalul Prezan şi Armata de Nord, încheiau ultima etapă ofensivă stăpânind aliniamentul Slatina-Deda-Reghin-Cristuru Secuiesc, după cum relata şi generalul de brigadă, drag inimii mele, Nicolae Ciobanu: „Operaţia ofensivă s-a caracterizat prin: lărgimea fâşiei până la 200 km, ritmul ofensivei 3-5 km în 24 de ore. Diviziile au acţionat în fâşii de ofensivă variabile, între 40-80 km Divizia 14, 30-90 km la Divizia 7 Infanterie etc.” (Nicolae Ciobanu, Istoria Artei Militare, Ed. Academia Tehnică, Bucureşti-1998, p. 122)  

   Armata de Nord pe frontul ofensiv din Ardeal i-a adus generalului de divizie Constantin Prezan, prima mare victorie. „Capacitatea generalului Prezan de a şti cum şi cât să folosească oportunităţile locale, îndeosebi sprijinul populaţiei locale, îndeosebi sprijinul populaţiei de pe teatrul de operaţii al diviziei, a sporit încrederea în forţa armatei române şi a accentuat speranţa, că victoria asupra inamicului nu este un simplu deziderat. Forţa armatei române era ceva atât de real, de amplu şi de ocrotitor, cum nu mai văzuseră vreodată.”  (Grigore Stamate..., op. cit., p. 150)

   Bravul general a fost chemat în Capitală la întrevederea cu regele şi premierul, în care şi-a susţinut punctul de vedere privind continuarea campaniei din Transilvania, totodată explicând foarte corect eşecul de la Turtucaia. Consiliul de război de la Periş i-au adus generalului prima luptă pierdută, dar nu cu duşmanul ci cu prietenii politici.

   Ceea ce ilustrul general susţinea prin continuarea ofensivei din Ardeal, avea să constate patru ani mai târziu omologul său din tabăra adversă generalul Erich Ludendorff, astfel, că: „drumul ar fi devenit liber pentru a merge către inima Ungariei şi împotriva comunicaţiilor cu Peninsula Balcanică”  şi cu siguranţă moştenitorul arhiduce Carol cu armatele sale „ar fi fost învăluit şi învins”. (Erich von Ludendorff, Souvenirs de guerre, tome I, Paris, 1920. Apud Istoria militară a pporului român, vol. V, Ed. Militară, Bucureşti-1988, p. 415)

   Suferinţa viitorului mareşal se răspândea peste toţi copiii săi dragi, aşa cum lăcrimau şi filele Jurnalului soldatului necunoscut: „Feţe triste, ochi înlăcrimaţi, muşchi contractaţi de atâta durere... Se pregătesc lupte mari... Capitala e ameninţată, armata de la Orşova încercuită, armata din Dragoslave e în retragere, Piteşti şi Câmpul Lung ocupat; ni se cer sacrificii şi mai ales suflete care să fie la înălţimea momentelor grele prin care trecem. Sfârşitul nu poate fi decât cum îl dorim de vom avea şi sufletul înalt, şi inimile tari.”

  Toamna anului 1916 a adus norii cei mai grei şi mai negri peste soarta cernită a ţării noastre, peste mândra Armată română care a părăsit silită Cetatea Carpaţilor, retrăgându-se dincolo de Siret şi de Prut, sfâşiată de cei doi agresori: inamicul german şi aliatul rus, care prăda aproape la fel de avar ca ocupantul vrăjmaş.

   „Campania îmotriva României era acum privită ca o afacere rentabilă; expediţia de pedeapsă (Straffexpedition), devenea o campanie de pardă (Bentefelzug)”. (Constantin Kiriţescu, Istoria Războiului pentru întregirea neamului 1916-1919, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti-1989, p. 393)

   Pentru câteva clipe generoase, Românul cu sufletul frumos ca al Patriei noastre hărăzită de Dumnezeu întru nemurire, generalul-locotenent dr. Grigore Stamate îşi smulge tristul şi marele Erou din braţele reci cu veşmintele ude, şifonate ale mohorâtei Toamne care tăbărâse ca o năpastă peste ţară, peste el, peste armata sa, peste cealaltă armată română, şi-l aproprie de şemineul conacului de la Schinetea, lângă dogoarea inimii lui, distinsa şi eleganta sa Doamnă, una „dintre cele mai frumoase femei ale timpului său: Olga-Elena.” (Grigore Stamate..., op. cit., p. 165)

   Cu sufletul împărtăşit acum, viitorul mareşal s-a îndreptat, oarecum refăcut spre chemarea sa ostăşească, cu pasul apăsat în cadenţă spre apriga bătălie de la Oituz, ridicând în inimile bravilor săi soldaţi-copii un zid viu, spiritual: „Pe aici nu se trece!” 

   Avea alături pe Nicolae Sinescu, general de brigadă şi pe neînfricatul erou, devenit martir, generalul Eremia Grigorescu, „părintele” <<Diviziei de fier!>>.

   Copiii aceia minunaţi, Fiii de daci neînfricaţi, frumoşi, inimoşi, dârzi, înflăcăraţi, cu pieptul larg cât Carpaţii Daciei Mari, pe care i-au dat Neamul nostru creştin, aristocrat, omenos, Măicuţa Domnului şi Dumnezeu-Atotcreatorul, călcau pe moarte ca odinioară Hristosul lor şi al nostru, au declanşat cea mai teribilă Cavalerie pedestră din istoria lumii, în cămăşi rupte, sfâşiate şi apretate de purpuriul sângelui jertfelnic, mulţi desculţi chiar, cu schije în picioare, în trup, pe braţe, însă cu inima cât ţara. Au luptat cu baioneta la armă fără cartuş, dar în mâinile lor calde ca pâinea pe care Străbunii noştri au frânt-o permanent tuturor celor care ne-au trecut pragul fără fariseism, fără meschinărie, fără mişelie, a devenit armă înfiorătoare. Acei Copii-Eroi-Martiri, nemuritorii Daci străluceau încrezători sub clarul de lună care pălea sub flamura vitejiei lor fulgerătoare.

   Generalul stăpânea cu graţie armata sa, îşi iubea copiii, dar era destul de intransigent cu ofiţerii superiori educaţi în salon, care tratau uneori lucrurile ca la o pensiune oarecare, îndrumându-i să-l consulte pe apropiatul său din Statul Major:

   „Aveţi în atenţie următoarele... Consultaţi-vă şi cu domnul căpitan Antonescu, aici, de faţă. Este un specialist de înaltă clasă.” (Grigore Stamate..., op. cit., p. 196)

   Bătălia Capitalei, deşi a debutat promiţător sub sabia de foc a generalului Prezan, avea să se transforme într-un dezastru. Factorii interni şi externi şi-au dat mâna pentru înfrângerea Armatei române: iresponsabilitatea, dezertarea, trădarea, colaborarea cu inamicul a unor ofiţeri ca: generalii Socec, Zottu, colonelul Cataraş, Lt. colonel Crăiniceanu, maiorul Gerota, căpitanul Popescu, locotenentul Savin, sublocotenentul Ciuleiu, Sniezecu; căpitanii Iepure şi Barcan care s-au rătăcit, au căzut prizonieri cu ordinul şi planul de operaţii; inconsecvenţa, mândria exagerată, chiar infatuarea continuă a generalului Averescu, vinovatul de la Turtucaia.

   Regina Maria a fost inspirată când l-a convins pe „Nando” al ei să-l numească pe generalul Prezan, Şeful Marelui Cartier General, căruia Bunul Dumnezeu i-a pus în mână sceptru Biruinţei înaintemergătoare Marii Uniri. Singurul cătrănit dintre toţi ofiţerii şi militarii români a fost desigur orgoliosul Averescu.

   Anul 1917, pe lângă vechea prietenie a premierului Brătianu, i-au adus preţuirea generalilor Berthelot şi Şcerbacev, dar în egală măsură şi invidia adversarilor.

   Dincolo de multiplele sale calităţi aristocrate: iubirea de ţară, dragostea de Dumnezeu, nobleţea, mărinimia, remarcabila strategie, cordialitatea cu ofiţerii, veneraţia faţă de copiii-militari, complexitatea înaltei pregătiri militare, fineţea atitudinii, spiritul de jertfă, aprofunzimea detaliilor, modestia, corectitudinea, demnitatea, a adăugat harul inspiraţiei de a folosi Cavaleria montană, organizarea modernă a trupelor terestre, datoria cinstirii cultului religios, „datoriile religioase ale fiecărui creştin, în toate timpurile, în timp de pace şi mai ales în timp de războiu. Li s-a spus prin acest ordin că religiunea în toate timpurile şi la toate neamurile a fost temelia pe care s-a clădit educaţiunea şi dezvoltarea oamenilor. La noi religiunea a fost adăpostul în vremurile de cumplită furtună şi susţinătorul graiului nostru...S’a luat dispoziţii ca în fiecare regiment sau unitate să se facă servicii religioase în fiecare Duminică, la care să asiste ofiţerii şi soldaţii.” (Colonel-medic dr. Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Tomul I, De la mobilizare până la pacea de la Bucureşti, Institutul de Arte Grafice, „Ardealul”, Cluj-1926, p. 89)

   După asumarea cinstei şi datoriei de creştin ortodox, trăitor, generalul Prezan a trecut la bagheta orchestrării tradiţiilor sacre ale poporului drept măritor creştin, punând în valoare toate virtuţiile bravului, inimosului şi neînfricatului oştean creştin, corelate într-un ansamblu al spiritului, într-o simfonie a tuturor acţiunilor şi manifestărilor lui religioase, cum relevant este Crezul Soldatului român, ţesut în pânza etnicităţii sale binefăcătoare a lui Petre Florea din Batalionul de Specialităţi:

  „I. Puterea voinţei mele este mare: pot să mă stăpânesc pe mine, pot stăpâni şi pe alţii.

   II. Sunt un brav ostaş român. Nu mă tem de nimic: nu mă tem nici de duşmanul cel mai aprig, nici de suferinţa cea mai grozavă, nici de moarte nu  mă tem, voi învinge!

   III. Pot să îndur foamea, gerul şi orice primejdii şi chinuri, oricât de mari ar fi ele.

   IV. Nu voi face rău nimănui, nu voi fura avutul altuia, nu voi înjura, nu voi batjocori pe nimeni; îmi voi stăpâni orice poftă lumească. Voiu face numai fapte bune. Nu-mi voiu uita, niciodată camarazii, le voiu alerga întotdeauna într’ajutor.

   V. Îmi iubesc Patria, Neamul şi Regele. Mă supun legilor şi sunt gata să ajut Patria apărând’o; sunt gata în orice clipă a-mi jertfi viaţa pentru ea. Cred în Dumnezeu Atotputernicul. Sunt învingător!”( Colonel-medic dr. Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Tomul I, De la mobilizare până la pacea de la Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1926, p. 92)     

   Eşecul militar de la Bucureşti a determinat trupele Generalului Prezan să se retragă înspre Moldova, iar pe comandantul lor să elaboreze planul celor mai mari strategii pentru celebrele victorii din vara anului 1917, de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, în care s-au remarcat eroic şi martiric mari Comandanţi, Ostaşi şi Bravul nostru popor.

   La cina oferită în seara zilei de 11/ 24 iulie 1917, de generalul Prezan, camarazilor Berhelot şi Şcerbacev, între alte reflecţii s-au oprit şi asupra Tezaurului României oferit recent Moscovei de ministrul de Finanţe Nicolae Titulescu. Rusul l-a întrebat:

   „-Spune-mi, Constantine! Tu chiar crezi ce afirma Henri, în legătură cu tezaurul vostru?

   -Adică?!

   -Adică, în legătură cu aşa-zisul sechestru.

   -Sincer!

   -Sincer.

   -Mda. Eu am rezervele mele. După cum ştii, am fost unul dintre cei care s-au opus acestei acţiuni. Am boicotat-o chiar. Aveam destule locuri, în care putea fi depozitat  în ascuns şi aici. Dar, hotărârea nu mi-a aparţinut. Aşa, că m-am retras.” (p. 286)

   Kerenski, premierul probolşevic nu s-a mulţumit doar cu Tezaurul, ci, cum era de aşteptat a ordonat retragerea armatei ţariste din alianţa cu Armata Română.

   În timp ce întreaga Armată Română cu toţi Comandanţii ei era concentrată, era înrolată, era încorporată în misiunea jertfei sale supreme pentru Neam şi Dumnezeu, generalul Averescu se ocupa doar de gloria sa personală.

   Retragerea mişelească a ruşilor a pus în mare pericol frontul român de la Mărăşeşti, doar pentru o clipă însă, căci intuiţia l-a determinat „pe generalul Christescu, comandantul Armatei I române să ia o măsură pe care noi o socotim de cel mai înalt eroism militar. Acest ostaş de înaltă conştiinţă civică pe umerii căruia apăsa greaua răspundere, în faţa istoriei, a pierderii şi a ultimului colţ din pământul ţării rămas necotropit de lifta păgână, văzând că toate rugăminţile, insistenţele, ordinele ori argumentele sale, nu pot determina pe soldaţii ruşi a nu părăsi frontul, cel puţin până la sosirea trupelor noastre, n-a ezitat a pune mitralierele noastre în spatele trupelor fugare ale generalului Ragoza şi a trage în toţi cei ce refuzau de a rămâne pe front.” (Popovici, Andrei, general, „Bătălia de la Mărăşeşti”, emisiune la „Universitatea radio” din 6 August 1936)

   La pasul uriaş făcut de generalul Christescu, trebuia marşul, marelui general Eremia Grigorescu, care a refuzat motivat să execute ordinul lui Ragoza, căruia îi închide telefonul, căci: „retragerea Armatelor I română şi a IV-a rusă pe Siret şi Trotuş, înseamnă – nici mai mult nici mai puţin – ruperea contactului cu stânga armatei Averescu, rămânerea acesteia în vânt şi tăierea oricărui drum de retragere al ei, deci aproape toată prizonieră în mâinile duşmanului, într-o zonă lipsită de comunicaţii cum este cea cuprinsă între Panciu şi Tg. Ocna. În aceste condiţii nu pot executa ordinul.” (Popovici, Andrei, general, Armata şi mass-media, p. 175)

   Decizia Consiliului de Război a fost categorică: luarea comenzii lui Ragoza şi trecerea ei generalului Grigorescu care va deveni „Eroul de la Mărăşeşti.”

   „Aceasta a fost bătălia de la Mărăşeşti. Nu planuri şi combinaţii tactice ori strategice, nu teorii de cabinet şi cursuri de catedră, ci doar:

   - eroica hotărâre a generalului Christescu de a opri fuga aliaţilor nostri de pe front;

   - refuzul generalului Grigorescu de a executa ordinul generalului Ragoza;

   - marea înţelepciune şi adânca perspicacitate a regelui Ferdinand, a generalului Prezan şi generalului Scherbatcheff şi mai presus de toate:

   - pieptul de oţel al soldatului român care înţelegând că este în joc cea mai grea carte pe care o jucase vreodată Neamul Românesc, nu a mai cunoscut niciun alt simţământ.” (ibid., p. 175)

   Concluzia celebrei Bătălii unde Românii au devenit legendari ne-o relevă Constantin Kiriţescu: „ Bătălia de la Mărăşeşti a fost prin durata, proporţiile şi intensitatea ei, cea mai mare bătălie care s-a dat pe frontul românesc în decursul războiului mondial...” (Constantin Kiriţescu, Istoria Războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 132)

   Bătălia de la Oituz, desfăşurată pe parcursul a trei săptămâni, cele de la Varniţa, Muncelu şi Cireşoaia, la aceeaşi intensitate cu cele de la Mărăşti şi Mărăşeşti, a adăugat un plus de demnitate, de eroism şi de martiriu comandanţilor şi oştenilor.

   Lângă aura generalului Constantin Prezan, regele Ferdinand a pus Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a II-a, instituindu-l apoi cu comanda supremă a Armatei Române, întreruptă la trecerea forţată în rezervă (Aprilie 1918), reluată în (Octombrie 1918), şefia Marelui Cartier General acordată generalului Prezan prin decret regal, la propunerea şi rugămintea reginei Maria.

   Între Aura Armatei Române şi biruinţa finală s-au interpus: Armistiţiul de la Focşani 26 Noiembrie/ 9 Decembrie 1917, intrarea unităţilor militare ale Armatei generalului Prezan în Bucovina, prin Divizia a 8-a Infanterie a generalului Zadik, în 20 Ianuarie / 2 Februarie 1918, numirea lui Averescu în funcţia de premier la 8 Februarie 1918, Tratatul preliminar de la Buftea în 5 Martie 1918, cu cele mai tragice consecinţe, culminând apoi cu Pacea ruşinoasă de la Bucureşti din 7 Mai 1918.

   În finalul acestui periplu istoric de marcă al spiritualităţii noastre româneşti am ales câteva ipostaze inedite, de referinţă: M. Sadoveanu, Ion Grămadă, Alecu Mateevici, Gorjenii de Aur, generalii: Culcer, Dragalina, Ecaterina Teodoroiu, Şeicaru, Foch.

   O primă pagină înroşită a războiului o descrie „la cald”, Mihail Sadoveanu, participant pe front: „Am trăit în acest război, fără îndoială, cele mai mari zile ale istoriei universale şi cele mai dramatice ale neamului nostru... Din palatul regal şi până la cea mai umilă colibă omul s-a mişcat, cu braţul, cu inteligenţa, cu întreaga conştiinţă. Suferinţa cumplită s-a întins pretutindeni, uniformă ca o apă... La această minunată refacere au luat parte toţi fiii patriei: şi ofiţeri şi admirabilul nostru soldat şi toată populaţia civilă în măsura mijloacelor de care dispunea... Suntem mândri de ce am făcut. Suntem mulţumiţi că, în nenorocirea obştească, am fost puşi la locul nostru.” (Mihail Sadoveanu, ziarul „România”, organ al Apărării Naţionale, anul II. nr. 332/ 2 Februarie 1918)

   Pe frontul de la Cireşoaia a fost rănit şi fiul premierului, Gheorghe Brătianu, şi s-a adăugat şirului martiric scriitorul şi savantul bucovinean Ion Grămadă.

   În aprigele şi crâncenele bătălii de la Porţile Moldovei oştenii s-au întrecut pe sine, eroii au fost mai presus de ei, iar martirii mulţi, foarte mulţi au consfiinţit Trupul şi Sufletul Naţiei noastre creştin-ortodoxe. Între ei strălucind şi preotul-poet român-basarabean Alecu Mateevici: „Poetul Al. Mateevici a murit în războiul cel mare ca preot militar în armata română.” Mare patriot român, datorită căruia <<Limba noastră>> este cel mai frumos cântec despre graiul străvechi al românilor (...). În cântecul său a fost strâns tot dorul românilor basarabeni pentru ţară şi graiul românesc în vreme ce stăteau sub robia străină.” (Santinela, p. 2)

   Între generalul Prezan şi premierul Brătianu s-a ţesut o prietenie vie, reală, de preţuire aleasă, reciprocă. Într-un anume moment convorbirea lor s-a oprit asupra bravilor OLTENI, asupra martirei Cătălina, evocată de ofiţerul Mănoiu: „Pământul Gorjului, obârşie nesecată de energii româneşti, a zămislit sufletul minunat al fetei erou, amestec de duioşie feminină şi de vigoare bărbătească.”  (p. 332)

   Pierderea minunatei Ecaterina Teodoroiu, care putea să devină o Ioana d’Arc a Gorjului, a României, i-au întristat profund şi pe general şi pe premier:

-      Foarte trist!, remarca premierul. O fată atât de curajoasă, cum, personal, n-am mai întâlnit. Este un martir al neamului, despre care se va pomeni multă vreme... Ce ostaşi neînfricaţi oltenii ăştia!

-      M-a impresionat, adaugă generalul Prezan, curajul şi unitatea în acţiune ale luptătorilor din Regimentul 18 Gorj. La fel, cei din regimentele Dolj şi Mehedinţi. Pe ei, Gorjeni!... Cinste regretatului general Dragalina, care a crescut asemenea viteji!

-      De fapt, reia Ionel Brătianu, cei din Regimentul 18 sunt conjudeţenii generalului gorjean Ioan Culcer, căci Ion Dragalina era de loc din Caransebeş... Cel mai frumos general al armatei române – cum îi spuneau contemporanii – se stinge din viaţă în 24 octombrie/ 9 noiembrie 1916.” (p. 330, 334)

  

     

   Părinţii generalului Culcer erau ilustrul doctor Dumitru şi domniţa Ana descendentă din marii boieri Otetelieşeni. Nobililor gorjeni li se alătura boierul Nicolae Pleşoianu, vărul mamei boierului Ionel Brătianu, iar Maria soţia lui Pleşoianu venea din stirpea lui Zamfir Broşteanu şi Porfira Urdăreanu, cu moşie la Urdari, dăruită de Vlad Voievod Călugărul (1482-1495), căpitanului său Stanciu Urdăreanu în iunie 1495.

   „Ce minunaţi sunt gorjenii aceştia! Atât de demni în mândria simplităţii lor materiale şi atât de risipitori în bogăţia lor sufletească.

-      Ce fel de ţinut este Gorjul acesta, domnule Prim-ministru, de vorbiţi cu atâta patos de oamenii lui?!

-      Unul încărcat de profundă istorie: în Gorj îşi are obârşia neamul ilustru al Basarabilor. În Gorj s-a născut Doamna Maria, muma lui Ştefan cel Mare; în Gorj s-a născut Pătraşcu, taica lui Mihai Viteazul; în Gorj s-a născut marele paharnic Barbu Urdăreanu, şi, tot aici, s-a născut Tudor din Vladimiri...(p. 331)

    La fel sunt şi celebrii :Constantin Brâncuşi, Maria Lătăreţu ş.a.

   Tot Gorjean de aur este şi Generalul-locotenent dr. GRIGORE STAMATE din satul Fântânele (fost Stejarul) din Urdari-Gorj, scriitorul şi omul cult de cultură.

   Acum înţeleg mirabila fascinaţie pe care mi-o transmite GORJEANUL-VALAH!

   Aprecierea faimosului publicist Pamfil Şeicaru, privitoare la funestul Război, dar mai cu seamă la actorii săi este demnă de precizat: „N-are nici o importanţă că Nicolae al II-lea era un cretin habotnic, că Franz Joseph al Austriei era complet ramolit, iar Wilhelm al II-lea un megaloman imbecil, războiul din 1914 tot izbucnea. Aşa cerea Fatalitatea istorică.” („Universul” nr. 235-236, 29-30 august 1943)

   Soarta Războiului Mondial a stat pentru o clipă în braţele aripei drepte a armatei germane, care înconjurase Parisul, iar Capitala începuse să se evacueze, când din senin, cineva a ordonat dislocarea unui corp de armată şi transferat în flancul stâng, frângându-i astfel aripa dreaptă. „Acest lucru a încetinit acţiunea de război germană, fapt care a dat timp Angliei şi celorlalţi aliaţi – ceea ce a fost, după părerea gloriosului Foch, factorul decisiv în înfrângerea definitivă a armatei germane.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, op. cit., p. 180)

   Ar fi avut dreptate Mareşalul Foch, dacă n-ar fi fost celebrele victorii ale Armatei Române de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, care chiar au salvat Franţa de capitulare.

   Pe sfintele oase ale Eroilor şi Martirilor Neamului nostru creştin ortodox, pulsează Trupul României Întregite!

Obiectivitatea cercetătorului istoric avizat implică şi un mare grad de subiectivitate.

   Spiritul analist, cutezanţa, prestanţa, reprezentarea fidelă a tabloului istoric, flacăra ingeniozităţii care ilustrează tipul cercetătorului, fenomenologia narativă, intuiţia vizionară, îmbinarea dintre artă şi erudiţie, preocupările profund riguroase, marea forţă de plăsmuire a discipolului, situarea între hotarele ştiinţei aflată sub cupola Adevărului, pledează, probează, mărturisesc creaţia generalului-Locotenent dr. Grigore Stamate, ca un prinos de cultură ce luminează conştiinţa de sine a unei naţiuni care încă tinde şi se încăpăţânează să rămână creştină după datină străbună.