Ioan Miclău-Gepianu: I.Heliade Rădulescu n.1802 – d.1872 -poet – scriitor – fabulist- Versuri:

 

Ioan Miclău-Gepianu: I.Heliade Rădulescu

n.1802 – d.1872

 

-poet – scriitor – fabulist-

 

Versuri:

 

 

~*~

 

Poezia

 

Din ceruri descindută, a mea candidă liră
N-am atârnat vreodată la poartă de-mpărați;

Când însă-ale lor fapte venind o-nsuflețiră,

Din secol pân-la altul etern au fost cântați.

 

Virtutea prin puterea-mi devine o ființă,

Ca zeu pre pământ are și templu, și altar;

Și vițiul din contra, din neagra locuință,

Cu scorta lui de rele, e fătul lui Tartar.

 

Istoria prin mine ia chip, se-nființează,

Și libertatea mumă a fericirii fac;

Eu timpului dau aripi, prin mine ei viază,

Și-n candidă fecioară eu pacea o prefac.

 

La câmp și la cetate, în noapte și în rază,

În carceri, pe ruine, pe oamenii mari cânt:

Conserv ale lor nume în secoli de viază,

Fac vie-a lor țărână, dau suflet în mormânt.

 

Fu noapte, și acuma, când soarele răsare,

Venii eroii voștri în lume-a celebra;

A lor țărână sacră la vocea mea tresare,

Și dacă dormiți încă, cei morți vă va-nvia.

 

Tîrgoviștea e templu l-a mea călătorie

Și p-ale ei ruine în pace mă așăz,

Și lupte valoroase pe-ntinsa ei câmpie,

Și fapte mari, victorii naintea mea le văz.

1868

 

La un poet exilat

”Nu mă turbur, căci gonirea

În veci fu spre slava mea”.

 

Aceasta este soarta acelui ce pășaște

La templul nemuririi cu pas nemlădios;

El merge înainte, și-n urma lui se naște

Și prinde aripi slava în drum vijelios.

 

Ți-e viforoasă calea, o mare de talazuri!

Și-ntr-însa ai să-ntâmpini ispite, piedici mii;

Dar ai de călăuză pe Domnul în necazuri,

Ce morții înviază și judecă pe vii.

 

N-ai cugetat, viclene, în pieptu-ți de credință,

Nici ai vândut Cuvântul ce lumea-a mântuit.

Ai spus ce e românul, i-ai dat și lui ființă,

Dar cine ești, poete, tu nu te-ai scotit.

 

Tu nu ai văzut soarta ce pe ăst neam gonește,

A ei mână prea lungă tu nu ai sărutat,

Nici ai zărit rânjirea ce zice că-i zâmbește,

Fatalul, grozav zâmbet de tot te-a încelat.

 

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ivirea primăverii, privighetoare, cântă!

La întuneric spune-ți și păsul, și-al tău dor;

În umbra deasă cântă, că valea îți răscântă,

Pustiul te ascultă și e mai simțitor.

 

De om fugi, păsărică, și cât poți te ascunde,

Că el, și când se-ncântă de dulcele tău glas,

Ș-atuncea viclenia, zavistia-l pătrunde,

L-împunge și îl scoală p-un rar, dibuit pas.

 

Te prinde, păsărică, te ține-n colivie,

Cu tine se  fălește în crunte desfătări.

Ești ușurică, zboară și fugi de viclenie,

Care e omul. Omul, și însuși în oftări.

 

Cu glasul tău natura tăcând sărbătorează,

Cântarea ta e imnul ce nalță ea la cer.

Într-însa mergi și cântă, răsuflă și oftează,

Că dorul ți s-alină, necazurile pier.

 

Ce cauți între oameni? Și ce ai prins la limbă?

Ce spui ce e românul, și cari a lui părinți,

Și care a lui drepturi, și cum soarta îl schimbă,

Cât geme sau cât râde, și ce e-ntre ființi?

 

Nu-i spune așa multe, că el însuși te prinde

Și de odor te duce la chiar stăpânul său.

Să nu te uiți la dânsul cum cumpără și vinde,

Lasă-l în trândăvie și tu ia-ți zborul tău.

. . .  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ivirea primăverii, privighetoare, cântă!

La întuneric spune-ți și păsul, ș-al tău dor;

În umbră deasă cântă, că valea îți răscântă,

Pustiul te ascultă și e mai simțitor.

1838

 

Vulturul și Bufa

 

După multe protestații,

Veniră la stipulații

Vulturul și bufnița, și făcură,-n fine pace;

Însă ciocul, ghearele suveranului rapace

Da cam multă bănuială

Bufniței de a se teme

Pentru puișorii săi.

(Avea, biet, și ea-ndoială

Pe această de foc vreme,

Când cei răi devin mai răi.

Vulturu-și dete cuvântul, și cuvânt de împărat,

Că au să trăiască-n pace în paternul lor palat

Puișorii aliatei. ”Ca mai sigură să fie

Familioar-alteței-tale-

Zise suveranul-vultur versișoarei dumisale –

Și lămurit să se știe,

Fă bine și mi-o descrie,

Ca să știu a mi-o scuti.”

-Zău, nu poți a te-amăgi,

Zise buha, căci natura

Pui pe lume mai frumoși

Ca ai mei nu mai produse: când îi vezi, râde făptura.

Sunt minune! Ochi de soare, gentili, sprinteni, grațioși,

Și când cântă te dezmiardă, vocea lor pătrunzătoare

E mai dulce decât zisa voce de privighetoare.”

Nu  trecură zile multe: după legea domnilor

Și legea-mpăraților,

Ieșind la vânătoare mărirea-sa vulturul

Și-n svol făcându-și turul,

A fame ca o streche

În pipotă-l pătrunde;

Și cată-n giur oriunde,

Străbate cu vederea, o scorbură zărește,

Jos răpede se lasă și caută șoimește;

Își vâră în cuib capul, ș-o slut-aci pereche

De pui stârcită vede: piperniciți, puchioși,

Cu ochii urduroși

Și galbeni și zgâiți;

Un glas pițigăiat,

Strident, discord și spart,

Că nu putu să crează purdalnicii c-or fi

Aceiași despre care

Cu-atâta înfocare

Și laudă prea mare

În timpul conferinței amica i-a fost spus.

Așa, întinse gâtul, curat d-orce prepus,

Și cioc! O dată-n unul, și-n celălalt iar cioc!

Frumos, pe cum se cade, ți-i dumică pe loc.

Nu-și terminase bine

Împeriala cină,

Când, iată, supravine

Și muma, lină, lină.

Ce vede sărăcuța!... începe a țipa,

De uiete, blesteme pădurea răsuna.

Pe răul său confrate sperjur și trădător

Îl face, după fapta-i, de lege călcător

Ce-nfruntă jurământ.

Ci vulturul atuncea avea și el cuvânt.

Părinții, ca părinții, își amă fiii lor
Și cât de sluți să fie îi cred de grațioși.

Iar mai vârtos în carte, când dai d-un autor,

Paternul său amor

E vai de om de mare! La Sarsaili puchioși

S-auzi țipăt de buhă, amate cititor!

1840

 

Adio la Anul, 1832

(Numărând ceasurile)

 

Douăsprezece! Adio, o, an! Și ai trecut!

Tu nu mai vii, întocmai ca umbra ce eu plâng!

Adio! Întru tine nădejdea m-a vândut.

Pomeniri scumpe multe eu întru tine strâng.

 

Am plâns, am aflat pace, m-am bucurat, gemut,

Ură, dragoste-n tine, prieteșug, dușmani...

Ah! Îngerul meu în tine ca tine l-am pierdut!

Tu mi-ai adus atâtea ce nu mi-au adus ani.

 

Acuma treci! adio! ș-asupră-mi tu ai tras

Povara ce mă-mpinge unde și tu te duci.

O! p-a mea frunte câte cugete rânduri trec!!!

 

Faptele mele-n tine ca semne au rămas,

Tu le păstrezi, ș-în sânu-ți ele nu sunt năluci.

Fi-vor bune mai multe, sau relele întrec?!

 

 

~*~

De la arhiva bibliotecii ”Mihai Eminescu”

Australia

Ioan Miclău-Gepianu