LADA DE ZESTRE - Mircea Dorin Istrate ,,Poezii pentru sâmbăta seara”

 

Mircea Dorin Istrate

,,Poezii  pentru  sâmbăta seara”

 

 

 

 

,,În lăda cea de zestre stă TIMPUL adormit,

Miroase-a levănțică, a smirnă și-a smerit

E-ncremenită-n dânsa o vreme ce-a trecut,

Cu toate-a ei cu care pe-aici s-a petrecut.

 

Închinăciune încă să-i faceți ne-ncetat,

Că-n ea e frumusețea la ceea ce-au lucrat

Dibace mâini muncite în ziuă pe ogor

Și-n clipe liniștite înfiorări de dor.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

~*~

 

 

LADA  DE  ZESTRE

 

,,În lăda cea de zestre, stă TIMPUL adormit,

Miroase-a levănțică, a smirnă și-a smerit”,

A stat acolo-n vremuri, ca pân’ la noi s-ajungă,

Torcându-și veșnicia cuminte și prelungă.

 

Acolo e FRUMOSUL, CURATUL di-nceput,

IUBIREA și AMARUL și LACRIMA-n durut,

SPERANȚA, BUCURIA și VISUL  și-NĂLȚAREA

Și toate ale vieții, să nu-i uităm CĂRAREA.

 

Să știm că noi venit-am din TIMPUL de demult,

Din vremea când străbunii chiar ei l-au început,

Și-n VREDNICIT  trecut-au prin toate negrăbit,

Cu Domnul lor din ceruri, cum vremi s-au nimerit.

 

Acum, în lada ceea, cât toate-s adunate,

ICOANE-mi sunt  de SUFLET,  pe-altare-nlăcrimate,

Să ne-nchinam la ele cum facem la ceresc,

Că-n ele e SCÂNTEIE și DUH  DUMNEZEIESC.

**

În lada cea de zestr-i, un BOB DE VEȘNICIE,

TRECUTUL scurs smerelnic în lungă vrednicie,

Mereu jertfita VIAȚĂ pe humă de lumesc,

Să fim, de merita-vom, în Raiul din ceresc.

***

Când ne-mbrăcăm cu straiul de bunii mei purtat,

Trăi-vom o clipită în lumi de preacurat

Și n-om lăsa uitarea să șteargă cel trecut

În care ei, cu toții, o vreme-au încăput.

 

Așa vom sta de-apururi aicea laolaltă,

Cu toți din neamul nostru ce-au fost aici vre-odată,

Cu toate ce-au fost bune și rele la un loc,

Trăite în smerelnic sub umbră de noroc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

M-AM  REÎNTORS   ACASĂ

 

Ce-i mai pe-acasă Gheorghe? Tot îl întreb în gând

Pe un nepot mai tânăr, din satul meu uitat,

Că poate vin pe-acasă,  nu chiar așa curând,

Să văd ce-i mai pe-acolo, de când eu am plecat.

*

Am fost, mai cătră toamnă, când s-a mai domolit

Arșița verii care la noi e foc și pară,

Să pot umbla în voie, așa, mai hodinit,

De cât mi-o fi nevoie din zori și până-n seară.

 

Am mers pe drumu țării, mai până-n deal, La Cruce,

Iar de acol’, pe Vale, ajuns-am în hotare,

În flori de lămâiță amirosind a dulce

Se unduia agale bătrânul drum de care.

 

Prin lan de cucuruze tăiatu-mi-am cărare

Spre stâna ce-am știut-o acolo-n vârf de deal,

M-am închinat la dânsa, ca-n față la altare

Că mi-a-nsfințit în vreme vecia în Ardeal.

 

Ciobanul, de-a lui Oanea, n-a mai știut de mine,

Cu toate că odată am fost cu-a lui bunic

Vecini, pe ulicioara cea plină de gherghine,

Dar el, pe vremea ceea, era puncuț prea mic.

 

 

Un Boț de mămăligă am îmbucat cu dânsul

Ce copu-s-a pe spuză cât noi am vorovit,

Apoi, mai fără grabă, tot îndemnându-mi  pasul

Ajuns-am la Hodaie, pe drum de ostenit.

 

Aici, din ce odată a fost un rai ceresc,

Acum doar vântul bate prin casele hâite,

Și-n locul bun de coasă, de-un veac doar spini îmi cresc

Ducându-se-n uitare cu vremi grăbite.

 

Așa c-am apucat-o să mă scobor la vale

Trecând Pomiștea Popii, acum o uscătură

Și-am dat din întâmplare de tainica cărare

Ce dusu-ne-a odată spre codrul plin de mură.

 

Acum doar Troscâțălul și lunga Colilie

Umbresc pământu-n vară și-l mai înrourează,

N-am mai găsit frăguțe de pus la pălărie

Cu toate că avut-am mereu privirea trează.

 

La Podul dintre Ape am dat de moara veche,

Nimic nu-i ce odată știam că e pe-aici,

Acu-i o hâitură, ce nu-i găsești pereche,

Cuibare de arină la mii de rândunici.

**

Și-așa, cătră ojână, ajung la mine-acasă,

Nu-i cine să-mi deschidă c-ai mei sunt duși demult,

Pe-a cerului cărare prelungă și ne-ntoarsă

Unde e pace-adâncă, nu ca pe-aici, tumult.

 

În curte-i iarbă-naltă, un semn că pe aicea

De multă vreme încă un pas n-a mai călcat,

Prin șură cuib îmi are de-o vreme pitulicea,

Iar prin poiată vrăbii de-un veac s-au încuibat.

 

Răritu-s-au vecini, mai mulți în țintirim

S-au dus să hodinească vecia cea prelungă,

În sat puține-s neamuri, abia dacă ne știm,

Pomelnicul prescurii îmi are cale lungă.

 

La Gheorge-acas copiii niciunul nu mă știe

Și-abia mai după nume cumva mă mai ghicesc,

Îndurerat mi-e satul și tot în sărăcie

Sunt ei, pruncuți ăștia, ce tot așa îmi cresc.

***

La cină deșirat-am poveștile trecute,

Ne-am amintit de-aceea ce pus-au neamu-n fală,

La ceia morți de bine cuvinte petrecute

Am spus cum se cuvine, în bună rânduială.

 

Am fost la sfânta slujbă, în zi de sărbătoare,

Puțină-adunătură de cum a fost cândva,

Săracă-i parohia, ajunsă-i la strâmtoare

Și nimenea de-o vreme n-ajuns-a, cineva.

 

În altă zi mai fost-am pe Vale și prin luncă,

Pe Coasta Mare încă plimbatu-m-am prin vii,

Pustietăți și liniști și-o pace grea, adâncă

Plutea mai peste toate, trezindu-mi nostalgii.

 

În țintirim gutuii și prunii întomnați

Crescuți printre morminte m-au așteptat să vin,

M-au îmbiat cu poame și-n veac la cei plecați

Făcut-au plecăciune le fie somnul lin.

 

La șipot stâmpărat-am arsura gurii mele

Cu apa-i răcoroasă ce-n lume n-are preț

Și-n clipocitul dânsei, din lunga mea durere

Împreunat-am lacrimi cu valu-i săltăreț.

****

Mă doare ce ajuns-a sătucul meu de țară,

El  ce a fost vecia la locul ăst’ mănos,

S-o duce în uitare, ca mâine o să-mi piară

Că a intrat sub umbră de timp nenorocos.

 

Oricare-i fi-va soarta, eu ține-mi-l-oi minte

De-acum până-n vecie ca Rai împărătesc,

Frumos, cum nu-i sub soare, sfielnic și cuminte

Un dar primit de oameni, de-acolo, din ceresc.

*

Când am plecat luat-am, să-mi fie de-amintire,

Un fir de colilie de-acolo, de pe Coastă,

Îmi fi-va ca o pană de înger, ce-n plutire

M-o duce, când mi voia, ‘napoi, la casa noastă.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

FRUMOASELE  POVEȘTI

 

Copil, în a ta urmă, preabună Mamă Tână,

Mi-am înșirat des pașii pe ulița bătrână,

Ducând  împovărarea a câtorva surcele,

Un foc s-aprinzi în vatră, Bunica mea, cu ele.

 

Și-apoi, până se face înzilnicita cină

Tu-mi depănai povestea cu vorba ta cea lină,

Spunându-mi câte-n lună minuni s-au petrecut,

Acolo-n locul cela, în vremea de demult.

 

Cum în păduri din juru-mi și-n Bercul cel umbros

Mi s-a luptat cu zmeul cândva un Făt Frumos,

Să scape Cosânzene furate de prin sat,

Ori preafrumoase fete din stârpe de-mpărat.

 

Cum caii aveau aripi zburând ca o săgeată,

Cum pe aici, pe-aproape în vremea de-altădată

Bătrâne Cotoroanțe la vremea decuseară,

Făceau în taină-o vrajă, ca totul să dispară.

 

Că-n deal era cetate cu ‘nalte metereze,

Păzite zi și noapte de străji mereu ce-s treze

Și-acolo împăratul bătrân și înțelept

Era un  om de treabă și-n toate era drept.

*

Așa-mi spunea pe-atucea  iubita Mama Tână

Povești ne-nchipuite din vremea cea bătrână,

Eu ascultam cu teamă și-apoi în al meu vis,

Mă și vedeam acolo, un Făt, de neînvins.

 

M-acopeream cu stele în nopțile de-atunci,

Cu sabia în mână hălăduiam prin lunci

Să apăr de balauri codanele frumoase,

Le fie-acele zile, de-apururi norocoase.

**

De ce Mărite Doamne acol’ nu mai lăsat

Să fiu pentru vecie și slugă și-mpărat?

Pomiștea popii toată, cu merele-i de aur

Să o păzesc cu viața-mi, îngloriat cu laur.

***

Când nu mai crezi povestea cu zmei și Feți Frumoși,

Îți pierzi copilăria și anii norocoși,

Tristeți câte-or să vină și câte-or fi nevoi,

De-acolo-ncep, de-atuncea și-or tot veni apoi

 

 

 

ÎNSERARE  PE  TÂRNAVĂ

 

În clipocit de valuri, Târnava mi se scurge

Ducând cu ea la vale lungi zile înșirate,

Cu doruri îndulcite, ce-s toate miere-lapte,

Dar și dureri amare, de suflet care-mi plânge.

 

Pe marginile sale sunt seri mai răcoroase

Ce-mi înfioară plopii sub stele și sub lună,

Atuncea păsăretul la cuiburi se adună

Să-și doarmă somnul nopții în clipe norocoase.

 

Mai către deal, pădurea, cu frunza-i foșnitoare

Cărarea și-o ascunde în noaptea ce-o să vină,

Jivinele în umblet își cată sfânta cină

Și un culcuș de taină, pe-acolo, prin frunzare.

 

Prin ‘nalte lăstărișuri, în Berc și prin ponoare

O liniște adâncă coboară din ceresc,

Cu stele nins e locul acel dumnezeiesc,

De mi te crezi în Raiuri, la vreme de-nserare.

 

Apoi, când îmi adoarme cu totul ce-i lumesc

Și visu-mpărățește frumosul loc sub stele,

Eu, cel nemernicitul, ce fost-am pui de lele,

Acela loc de taină, cu viața îl păzesc.

 

Pe-acolo-mi rătăcește și-acum copilăria

Și umbra tinereții cu  toate ale sale

Și-acolo-mi vor rămâne mereu pe-a vieții cale,

În Raiul ce în palme, ținutu-mi-au pruncia.

*

În apa ta Târnavă, las lacrima să-mi cadă,

Ca vamă neplătită pentru acel trecut,

În care toate fost-au minuni ce le-ai făcut,

Ca sufletul să-mi simtă, s-audă și să-mi vadă.

 

Și-apoi, aceste toate, în tainiță de gând

Le-oi zăvorâ cu grijă, comoară nestemată,

Cu mine cât e viața mereu va fi purtată,

Să-mi înfioare clipa și gândul, rând la rând.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

BOLÂNDĂ-I  LUMEA

 

Bolândă-i lumea! zâce Moșu, bolândă-i dară! zâce Buna,

Tăhui la cap îs tăț de-acuma și nu-i mai unul breaz din ei,

N-au  să se-nșiruie cu cine, că tăț pământ și apă-s una,

Corcită turmă dezlânată, fără cârmaci, ca vai de ei.

 

Necopț îs ăi de az și încă, nu mi s-or coace niciodată,

Li-i mintea numa cum să strângă și cum în fală să să-nfoaie,

În ei credință nu-i o boabă sămânță bună-adevărată,

Să veștejăsc în tot șî-n tăte și ce îmi fac, apă-i de ploaie.

 

De hăi bătrâni nu mai ascultă, că ei le știu de-amu pe tăte,

O datină și-o zâuă sfântă uitată-i pentru ei de mult,

Tăț beau poșârcă îndulcită, îmi pipă și ficiori și fete

Și la păcate doar li-i gândul, în ei nu-i aur, numa lut.

 

Păi deia-i bai și deia-i hâră și moare lumea în bătaie,

Ne bate Dumnezău drăguțu că la păcate jânduim,

Aiastă lume-o hăsnășim cât dealuri fi-vor și păraie

Și apa-n piuă om tot bate-o, cât încă vremi ne-om cătrăni.

*

Țâfnoasă-i lumea și bolândă și cum îi ea sântem și noi,

Nu-i mai iertare, nici iubire, că mult prea plină-i de arțag,

O molimă acum venită-i, să mai rărească dintre noi,

Să ne înfrice al ‘nost suflet, că-i plin de-atâta mâzgoșag.

***

Așa  gândit-a ghiata Buna, până în clipa când s-o dus

La șepte zâle după Moșu, în țintirim, la loc umbros,

Iar a lor suflete curate, s-or veșnici la ceruri sus,

În lumea care și-au dorit-o, în ceata Domnului milos.

 

Cu ei s-a dus și limba veche, rămasă urmă din strămoși,

Comoară fără de pereche, alint la supărări și jele,

O vorbă de mai ținem minte, suntem din ăia norocoși

Și mulțămi la moșii care-s, pe bolta-n nopți, un roi de stele.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

FRUMOASELE  POVEȘTI

 

Încet,  încet uita-voi de-acum pe Mama Tână,

Cu vorba ei frumoasă, din vremea cea bătrână,

Ce îmi spunea adesea povești cu împărați

Cu Feți-Frumoși, cu zâne, cu zmei și vârcolaci,

 

Cu mândre tinerele Ilene-Cosânzene,

Cu Harap-Alb, Setilă, Lungilă și Moș Ene,

Cu reaua Baba-Cloanța și buna Sfânta Vineri,

Cu  fii de crai de-aiurea, frumoși, cu toți și tineri,

 

Cu cai înaripați ce îmi mâncau jăratic,

Cu merele de aur din codrul cel sălbatic,

Cu apa ce învie pe cei care-mi sunt morți,

Pădurea fermecată, piticii Barbă Coți.

*

Azi nu mai spune nimeni nepoților povești,

S-au înierbat de-acuma acele căi cerești

Pe unde Feți-Frumoșii călătoreau pe-aripe,

Bucăți de timp cât anii, în câteva clipite.

 

S-au prăpădit de-asemeni și caii-naripați,

Ruine-s prăbușite palate de-mpărați,

Livezile de taină cu merele de aur

Uscate-mi-s de-acuma, ca frunzele de laur.

**

De mult prea mult uitat-am cărarea spre pădure,

Unde copil de-o șchioapă, cătam cu alți mure,

Cu frica-n sân cu toții ca nu cumva s-apară

Vre-un zmeu de prin umbrare ca să ne fure dară.

***

Cu Buna se gatat-a frumoasa ceia lume,

Cu preumblatu-n codru visările nebune,

Cu-a ei povești de-atuncea înfiorata taină,

Că vremea ceia încă, am dat-o vieții vamă.

 

Mircea Dorin  Istrate

 

 

 

LEACUL  CEL  LA  TOATE

 

S-au adunat ,,La Laie”-n făgădău,

Trii năcăjâț, de-acol, de pe părău,

Jândaru și vre-o doi de după Costă,

Priveghi să facă-acum la lumea astă,

C-or auzât c-o molimă-i venită

Pe lumea asta tare năcăjâtă.

 

Ei ce și-or zâs, că asta nu va trece

Așa cum uni cred, cu apă rece,

Aicia leacu-i un jinars de prună

Băut încet sub stele și sub lună

Și povestit așa, cu de-amăganul

În rostu lui, cum se-nvârtește banul.

*

Și mi s-au pus, pe la-nceput se sară,

Aiasta fiind de-acum a tria oară,

Să bea tot rând la rînd, doar cine poate,

Jinars de prună până-n miez de noapte,

Jindaru find de-amu tot cel din urmă

Ce iară mi-a scăpat cea biată turmă.

 

Îmi vor mai trece nopți peste părău

Și-aici  ,,La Laie”-n caldu-i făgădău,

S-or lecui vre-o câțiva rând la rând,

Uitând mereu de ce-au avut în gând.

 

Și-apoi când astă molima va trece

S-or beteji cu toți, de apă rece.

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

&&&