Ioan Miclău-Gepianu: Miron Pompiliu n. 1848 – d. 1897 Poet Versuri:

 

 

Ioan Miclău-Gepianu: Miron Pompiliu

n. 1848 – d. 1897

 

Poet

 

Versuri:

 

 

~*~

 

Românca

 

Multe flori mirositoare

Și frumoase poți zări

Dar ca roza-ncântătoare

Alta nu vei mai găsi.

 

Multe stele lucitoare

Poți seara pe cer privi

Dar ca luna atrăgătoare

Nice una nu va fi.

 

Multe fete sunt pe lume

Mândre-n chip, mândre la nume,

Cu amor curat în sân.

 

Dar nu-i fată grațioasă

Și în toate așa frumoasă

Cum e fata de român.

1867

 

Un orfan la mormântul mamei sale

 

Zburași, zburași, oh, mamă! La țărmuri depărtate,

Plecași pe car de aur în locul cel ceresc;

Și ah! Lăsași copilu-ți în plângeri desperate,

Ce n-au vr-o înfrânare, ce nu se mai finesc.

 

Lăsași în mâna sorții ființa-ți prețuită,

A sorții, ce-mi întinde pocalul de dureri,

A sorții ce m-adapă din cupa-i otrăvită,

Ce-i plină de veninuri, de chinuri, neplăceri.

 

Din leagăn, până moartea răpi a ta simțire,

Că este și durere, eu nu-mi imaginam,

Părea că gust a lumii întreagă fericire,

Când stând pre-a tale brațe încet mă legănam.

 

Dar ora cea cumplită, dar ora-înfricoșată,

Când pulsul a mai bate în tine încetă,

Stârpi și fericirea din sufletu-mi gustată,

Și-mi spuse că în lume nimic, nimic nu stă.

 

Din clipa despărțirii, din clipa cea amară,

Când buzele-ți de miere pre urmă sărutai,

Ursita nu-mi surâde, durerea-mi e tartară;

Și-o clipă făr-suspine de-atuncea nu gustai.

 

Cum roza cea lipsită de-a soarelui lucire

Se uscă, veștezește și cade la pământ,

Așa mă usu eu mamă! Lipsit de-a ta privire,

De fața ta plăcută și zbor cătră mormânt.

 

Ca floarea matinală, ce-n dalbe zori răsare,

E viața-mi de plăpândă...sunt june tinerel,

Și viforul vieții m-atacă cu turbare,

Mă-ntoarce, ca furtuna pre-un fraged crinișel.

 

Ca naia ce plutește pe marea cea întinsă,

În timp fără orcane, sub ceriul cel de-azur,

Așa mergeam eu mamă! Pre-a vieții cale-ncinsă

Cu crinișori și roze sub scutul tău secur.

 

Dar viforul erupse și barca-i aruncată,

Din stâncă până-n stâncă, din mal până la mal,

Și calea vieții mele cu spini e presărată,

Căci viața ta o stinse al morții arc fatal.

 

Tu-ai fost un soare splendid, iar eu din tine-o rază,
Când soarele apune și razele dispar;

A mea ființă însă de ce nu te urmează,

De ce-ți rămâne raza-ți p-acest funest hotar?!

 

II

 

Adio, adio măicuță! Ființă prea oftată...

În darn tot vărs la lacrimi pre colinioara ta,

În darn sărut crucița la capu-ți așezată,

Să aflu recreare, să-mi sting durerea grea.

 

În urmă o cunună din flori mirositoare

Îți leg de cruciulița ce stă la capul tău

Din flori ce-au fost nutrite de calde lăcrimioare,

Ce stoarse suvenirea-ți din tristul piept al meu.

 

Adio! apoi voi merge, voi merge-ntr-o pustie,

De parte de-astă lume ce-odată o iubeam,

Lăsa-voi văi și câmpuri, dumbravă și câmpie,

Prin care eu odată ca fluturul zburam.

 

Prin stânce, prin abise, prin văi întunecoase,

Voi să-mi petrec viața ce am pre ăst pământ,

Cerând de la zeime cu rugăciuni pioase,

Să-ți dea, să-ți dea hodină, oh, mamă în mormânt.

1867

 

Dor de Orade

 

Scumpă Orade, oraș frumos,

Când melancolic stau și gândesc

L-al tinereții timp aurit,

Cu drag la tine gându-mi opresc.

 

Parc-aud glasul râului tău

Așa de dulce prin sălcii șoptind;

Parcă văd încă a tale culmi,

Ce împrejuru-ți frumos se-ntind.

 

Și-acea grădină cu bolte verzi

În care fruntea-mi se răcorea;

Apoi de-o seară îmi amintesc,

Ce pân-la moarte nu voi uita.

 

Stă să apuie soarele-acum...

Cu dor de tine m-apropiam;

Lăsând în urmă dealuri și văi,

Privirea-n zare o adânceam.

 

De-odat-un dulce fior simțesc:

A tale turnuri apar frumos,

Zăresc biserici, case zăresc,

Zăresc tot chipul tău maiestuos.

 

În fugă mare caii mă duc,

Pieptul îmi arde de-un tainic foc;

De neastâmpăr adânc cuprins,

Fugarii-mi pare că stau pe loc.

 

În sfârșit iată...iată-m-ajuns!

Moment ce-n viață n-oi mai gusta!

La o fereastră cu ochii plânși,

Un chip de înger mă aștepta.

 

Mulți ani, Orade, de-atuncea sunt,

Totuși la tine gândesc cu dor

Căci,dragă-n sânu-ți eu am visat

Al vieții mele vis de amor!

 

Valea Binșului

 

La răsărit se-nalță munți

Cu vârfuri maiestoase

Iar spre apus, frumoase culmi

Și dealuri păduroase.

 

Ca mândră panoramă, jos

Se-ntinde-o vale verde,

Creat-anume pe pământ

Privirea să dezmierde.

 

Când craiul zile strălucit

Apare sus pe stâncă

Și valea o trezește-ncet

Din liniștea-i adâncă,

 

Drumețul stă în loc răpit

De farmecul naturii

Și pururea ar vrea să stea

La marginea pădurii.

 

Căci de sub boțta de alun

Izvoare cristaline

Revarsă tainic împrejur

Șoptiri de taine pline,

 

Și de departe, din făget,

Prin cea singurătate

Se-mprăștie-al talangei glas

În tonuri cadențate.

 

Și colo sus, un mândru râu

În raze strălucește

Și către Binș*, printre arini,

Vuind călătorește.

 

O! vale-n care m-am născut

Și-n care-a mea pruncie

A curs ca valul cel curat,

Ca vis de bucurie.

 

Când viața mea se va sfârși,

La sânul tău mă-ngroape,

Aproape de cel râu iubit

Și de pădure-aproape.

1885

 

~*~

De la arhiva Bibliotecii ”Mihai Eminescu”

Cringila, N.S.W

Ioan Miclău-Gepianu