Adrian
Botez
SCUIPAȚI, VĂ ROG !
Partea
a doua
(proză
scurtă cinică, alinată de Poezie...)
............
6-CRIMĂ (povestire polițistă)
...-Ce s-a întâmplat ? – gâfâi Comisarul,
intrat în Holul Hotelului de Cinci Stele, și făcându-și, anevoie, loc, printre
curioșii strânși, în jurul FORMEI DE CRETĂ, CE ÎNCONJURA UN CADAVRU.... – ...cu
toate că un polițist mai că-și scuipase plămânii, de cât strigase : ”N-aveți
voie să v-apropiați de locul crimei, n-auziți ? Ce naiba?! E locul crimei, nu
vedeți ? Circulați, circulați...depărtați-vă...cât vă rog, cu frumosul...!”
-O crimă – rosti, scurt, Detectivul Cel
Straniu, care sosise cu o jumătate de oră, înaintea Comisarului de Poliție.
-Cum ?
O crimă, aici, în Hotelul acesta,
de Cinci Stele ?!
-Da. Chiar așa. E cea mai SCUMPĂ CRIMĂ.
-Și cine este Criminalul - știți ? – îl
luă în seamă, doar parțial, Comisarul de Poliție.
-Sigur că știu.
-Atunci, ce mai așteptați ?! Spuneți,
indicați... - ...rosti, cu ochii măriți, exasperat de beznele neînțelegerii,
Comisarul.
-El este... - și Detectivul cel Straniu
arătă cu degetul, fără vreun dram de șovăială, indicând, astfel, în mulțimea de
gură-cască, împopoțonați și îngâmfați – Căruciorul cu rotile, în care stătea un
individ sfrijit, dar foarte elegant îmbrăcat...(nu se putea ști-deduce, dacă
degetul indica individul din Cărucior, sau, chiar Căruciorul !). - ...un
individ cu amândouă Picioarele paralizate, lățite, scălâmb, pe câte o pedală –
fiecare pedală, fiind plasată foarte aproape de rotilă. Din una dintre pedale (cea
din stânga...) picura sânge...iar de mânerul manetei de comandă, a
Căruciorului, pe aceeași parte stângă ! - era legat, cu o CURELUȘĂ ROȘIE, din
piele - UN CUȚIT, CU VÂRFUL ÎN JOS... - ...și el, Cuțitul : ÎNSÂNGERAT. Încă. Nimeni nu observase Cuțitul : ”ROȘU PE
ROȘU”...hmmm...
-Și bănuiți de ce...ce anume a produs
crima...? Tocmai el...un Paralitic ? – se năpusti Comisarul, cu nedumeririle-i,
ce fojgăiau, pe Hol - ..ca Șobolanii, într-o Pivniță...
-NUMAI el ! Țineți minte asta! NUMAI
el...– rosti, pe ton de poruncă imperială, Detectivul Cel Straniu. Așa...S-o
luăm încet, încet...ca să pricepeți totul... ”din prima”:
...Nu avea motive să mănânce – dar a
mâncat. Nu avea motive să fie supărat – dar era supărat. Nu avea motive să
gândească în culori negre – dar a gândit în culori negre. Nu avea motive să
fugă (nici n-ar fi putut !) - dar a creat impresia că a fugit. În fine : nu
avea motive să ucidă – ...și, de aceea, a ucis.
Și Detectivul, dând aceste indicații, cu
totul enigmatice, tăcu.
-De ce a ucis...tocmai el, Paraliticul ? –
nu se lăsă Comisarul de Poliție.
-Doar ți-am spus – se îmbufnă Detectivul
Straniu - și continuă, aproape silabisind, ca pentru retardați : PENTRU CĂ NU
AVEA MOTIVE ! TREBUIA să ucidă, pentru a crea impresia că a avut, sau și-a
creat, UN MOTIV ! TREBUIA SĂ UCIDĂ, pentru că el știa că NU este imbecil...dar
cei din jur (...așa SIMȚEA EL !) tocmai așa-l priveau : ca pe-un imbecil :
”Săracul IMBECIL...trebuia ca Dumnezeu să-i ia și Picioarele...!” Nu mai putea
suporta această legătură tâmpită, făcută, absolut cretin, între PICIOARELE LUI,
ÎN MOD REAL, LIPSITE DE PUTERE...PARALIZATE, de-o viață... - ...și...IQ-ul lui, DINTRE CELE MAI RIDICATE
DIN LUME ! Deci, TREBUIA ca el, PARALITICUL REAL și IMBECILUL INVENTAT de către
IMBECILII SADEA... - ...adică el, Paraliticul imobilizat la pat, și, când și
când, LĂSAT să se plimbe cu Căruciorul, pe locul ”șes”, al Holului de jos, al
Hotelului... - ...TREBUIA, zic, să creeze impresia că NICI MĂCAR PARALITIC NU
ESTE ! - ...cine știe cum și-a târât, tăbârcit în spinare, hâit... -
...Căruciorul, pe cele Cinci Trepte, care duc de la Parterul Hotelului – la
Holul de Jos al Hotelului...TREBUIA SĂ UCIDĂ! - ...adică, TREBUIA să arate că,
paralitic-paralitic (”imbecil-imbecil”...ha-ha-ha !), a făcut, totuși, ceva,
cu...și în...VIAȚA lui, sufocant de amară...plicticoasă, monotonă, banală, fără
vreun SENS APARENT...Nu avea niciun motiv să-l omoare pe...”ăsta” (și arătă
spre cadavrul cel înconjurt cu cretă, pe pardoseala Holului Hotelului...), sunt
sigur că nici nu-l cunoștea, ba, chiar, nu cred că l-a văzut,
vreodată...dar...TOCMAI DE ACEEA, PENTRU CĂ NU-L CUNOȘTEA ! - ...L-A UCIS !
NUMAI MOARTEA DĂ SENS VIEȚII ! -
...domnule Comisar !
Tăcu o clipă, apoi se întoarse spre
Comisarul de Poliție, care-și lăsase umerii în jos, parcă strivit de
neînțelegere, parcă obosit de explicație, de situație...de multe, multe altele
:
-Acum, ai înțeles ?
-Nu. Nimic ! – rosti, franc, Comisarul -
cu ochii săi albaștri, limpezi precum apa pâraielor de munte.
Detectivul începu să dea din mână (a
lehamite, pesemne...) - ...dar, apoi, recules -
surâse, enigmatic...mai enigmatic decât CRIMA ÎNSĂȘI :
-...Deci, nu ai motive să înțelegi – dar,
cu timpul, vei înțelege...mai ales dacă vei lua un Topor și-ți vei tăia, CU
MÂNA TA ! - ... AMBELE PICIOARE !
Și se întoarse, aproape vesel, spre
Paraliticul din Cărucior, care-i sorbise, ca pe-o Apă Vie, fiece cuvânt, al
discursului...paradoxal, cu nuanțe maieutice :
-Am dreptate ?
Paraliticul, înviorat și aproape la fel de
vesel, precum Detectivul Cel Straniu, care-l înțelesese... :
-Perfect, domnule Detectiv !
***
7-ETERNUL PUȘCĂRIAȘ
Stătea, în Celula Închisorii, de multe
Ere. Stătea pe Priciul îngust - și nu privea nicăieri, anume. Nici măcar la
Ferestruica îngustă, cocoțată, hăt, sus, lângă Tavanul pierdut în întuneric...
La ce-ar fi privit ? Afară ?! ”Să
evadeze”?! Ce-i aia ?
Ha ! ”AFARĂ” nu era decât expresia, ceva
mai largă, a Celulei lui. ”ÎNĂUNTRU”...
Și, în definitiv, nici nu mai avea cu ce,
anume, să ”privească” – dacă ”a privi” presupune, cu necesitate, Ochi (de
altfel, el, Pușcăriașul Veșnic, vedea, CU TOATĂ PIELEA TRUPULUI...vedea
fosforescența, inutilă, a puținelor lucruri ce-l înconjurau : Priciul,
Căldarea, Mica Masă de Lemn și Scăuieșul
cel Pitic și Vrăjit, să te ducă-n lumi...UNDE VREI !).
...Pe când fusese (hă-hăăă !) în Celula
Cea Mare (”AFARĂ”), simțea nevoia să joace zaruri (și alte jocuri de noroc,
dar, în primul rând,învârtea Zarurile Sorții !). De când (...cândva, demult,
tare demult...) fusese trimis în Celula Cea Mică (...uitase, și nici nu merita
MEMORIA ! - ...de ce și pentru ce...), își scosese Ochii, din Găvane, și
”dădea” cu ei...de-i ieșea, mereu : 1-1...
Un ”UNU” Albastru - și alt ”UNU” –
Negru...
...De cât stătuse pe prici, cu Picioarele
sprijinite de pământul de pe jos – Picioarele îi intraseră în pământ...iar
vârfurile lor, peste o vreme, ieșiră pe partea opusă a Celulei. Și, cât
fuseseră scufundate sub pământ, Picioarele lui culeseseră Toată Vlaga
Pământului...încât, acum, pe ele, creșteau Vrejuri de Legume, Corzi de Vie,
Lăstari de Pomi... - ...și Pomi Mari și-Adevărați, cum DE AUR ÎMPĂRAȚI ! -
...ba, își scoteau spinările și Tuberculi de Cartofi...așa că, cei care, se
presupunea, administrau Închisoarea, văzură că Pușcăriașul Veșnic are de
Mâncare, are de toate...ba-i și întrece ! - ...așa că uitaseră, definitiv, de
el...
Barba-i crescuse, ca-n poveste, lui
Barabas...de se putea înveli, rostogolindu-se în ea, ca pe Blănuri
Scumpe...fără să mai aibă, deci, nevoie, de Așternut...Plapumă,
Pături...Pernă...
...-Eu le pot da lor, DE TOATE...ei, mie –
NIMIC ! – rostea, într-o șoaptă plină de emfază, uneori, Marele Pușcăriaș. Dar
vorbele sunau a doagă, inutile și seci...așa că prefera să tacă...și să
scormonească, adânc-adânc, cu Gândul – Galaxiile...Nemărginirea...
Era atât de MĂREȚ DE SINGUR, încât își
uitase de orișice divinitate...
...VIII nu aveau dreptul să...”vie” spre
el...MORȚII, însă, toată vremea trepădau și fojgăiau prin Celulă, și mârâiau,
și se plângeau, și se smiorcăiau...încât, de câteva mii de ori, îi mătrășise
(...Morții, se-nțelege ! – veniseră, la loc, ceva mai târziu...la fel de
supărători și de ...”fără obraz”...!) :
-Hai, Valea ! Fiecare, cu lumea lui !
Cărați-vă de-aici, și dați-mi pace !
Dar Morții nu se lăsau :
-Dar de ce nu vrei să mori...și, astfel,
să vii TU, în lumile noastre...mai vorbim...mai jucăm vreun joc, ceva, cu
ciolanele noastre...tu, cu ochii tăi...?!
-Ce să fac în...hmmm...”lumile voastre” ?
Parcă alte lumi ar fi altfel, decât sărăcia asta de lume...de Celulă....Dați-mi
pace, și, dacă vă plac atâta de mult lumile voastre, stați acolo, în ele,
sănătoși...până...până v-oi chema eu !
Și-și scotea, nervos, din Vârful Capului,
SCĂFÂRLIA (lăsându-și, astfel, Creierul dezgolit...) - ...scuipa în ea, cu
aprinsă mânie, pentru Sărăcia de Imaginație a....a cui naiba croise Pustiul
Lumilor ăstora !...și se adâncea în Miile de Oglinzi Fulgerătoare, ale
Creierului său (acum, dezgolit, dar, tocmai de aceea, Înviorat, Născând, peste
Fumul Albăstrui ce plutea peste Gândurile lui, infinite variante de lumi
ciudate, niciuna semănând cu ”sora” ei...).
...Și era atât de absorbit să-și croiască,
măcar în Oglinzi, ”Lumile Sale”, încât, pe Străvechiul Ocnaș nu-l mai interesau
decât FÂNTÂNILE FĂRĂ DE FUND, ALE DEMIURGIEI SALE IMAGINARE... - ...din care
lipseau, CU DESĂVÂRȘIRE, Politica, Politicienii (și Oamenii, în general !),
Cetățile, Electricitatea, Ploile și Grindina, Foametea, Setea și Frica, ori
alte Blestemate și Răsfirate Caracatiform – TERORI ! - ...dar creșteau, în
schimb, Miraculoși Munți Gigantici, precum niște Ciclopi, veșnic preocupați să
nu apară, cumva, pe undeva, vreo făptură, ori făptuire, SPURCAT-UMANĂ...! -
...și cântau Izvoare, în Toate Culorile (nu doar ale Curcubeului, ci a mii și
mii de VARIANTE ALE CURCUBEULUI...!), și dansau, zănatic și nevinovat, ZEIȚE
BĂLANE ! - ...BÂRSANE, ÎNȚELEPTE...DE ORICE PROSTIE – ORFANE !
...De mult, Timpul nu mai însemna, pentru
Eternul Pușcăriaș, CU ADEVĂRAT LIBER ! - ...nici măcar atâta cât Slovele
Cuvântului, ce, cândva, îl numea...”TIMP”. SATURN-CHRONOS...
...El, Eternul Pușcăriaș, cufundat în
Oglinzile Cele Fără de Fund, ale Duhului său – era Făt-Frumos, era Făt-Urât,
era Agheazmă și era Smoală...era Viță-de-Vie (Luminată și Domoală !) - ...și
era Copac și Izvor Tainic al Pădurii...ERA ORICE MAI VOIA SĂ FIE... - ...DACĂ
mai voia...!
...După ce ostenea SĂ TOT FIE – AICI... -
...își punea Scăfârlia, la locul ei hotărât...și se lungea pe Prici...visând
alte Vise, din Alte Stele, care cântau cu totul Alte Cântece...Binecuvântate,
ori Vrăjite-Rele.
*
ACEASTA se cheamă MAGIA DUHULUI UMAN... -
...și numai cu ea ești LIBER, în ORICARE RIDICARE DE VAL-LUME, din ORICARE
OCEAN-COSMOS...!
...Vă rog, nu-l treziți pe...”Le Dormeur
du Val”...căci,
dacă se trezește, cine știe ce se mai
gândește, și cum mai întoarce și mai socotește...cu Dosul ori cu Fața...lumea
asta...”RAȚA” ...și pe Noi, cei câțiva-Asini și
Boi!
Lăsați-l, dați-i pace, să-și locuiască
NELOCUL :
”C'est un trou de verdure où chante une
rivière,/Accrochant follement aux herbes des haillons/D'argent ; où le soleil,
de la montagne fière,/Luit : c'est un petit val qui mousse de rayons (...)/Les
parfums ne font pas frissonner sa narine ;/Il dort dans le soleil, la main sur
sa poitrine,/ Tranquille” .... (...)”Il a deux trous rouges au côté droit”.
Și nu va avea, NU! - NU VA EXISTA ! -
niciodată, în Coasta Lui Dreaptă, decât O SINGURĂ RANĂ : RANA ORGOLIULUI
LUCIFERIC, precum că HRISTOS-DUMNEZEU i-a luat-o înainte, cu ”Iordanul”
MÂNTUIRII...
***
8-”BIETUL JEAN” ȘI
STAFÌA
Era seară târzie, după Sfânta Liturghie.
În clarobscurul unei Catedrale
Romano-Catolice, așezat la capătul dinspre culoar, al unei bănci lungi, stătea
un bătrân. Era complet singur.
Dacă, totuși, cineva l-ar fi văzut – ar fi
zis că se roagă. Nu : el se certa, ”furcă” de mânios – cu Dumnezeu :
-Ce fel de Dumnezeu ”Atoateiertător,
Atotîndurător, Atoateiubitor, Atotînțelegtor”...ești Tu, SADICULE ? Ne-ai dat
câteva clipe de Viață, pe care ni le-nvelești, cu perversitate, în Mantia
Morții ! Fie...dar DE CE NE BATJOCOREȘTI, și, la finalul scurtului răgaz de
Viață, ne împovărezi, Rușinos și fără urmă de Milă – cu LU-U-NGUL-PRELUNGUL ȘIR DE BELELE,
CUMPLIT DE UMILITOARE, ALE BĂTRÂNEȚII ? Moartea o accept – BATJOCORIREA –
NICIODATĂ ! N-am venit, aici, în așa-zisa ”Casă a Lui Dumnezeu”, să Te rog ceva
! NU ! – nu te mai rog, de azi încolo,
NICICUM și DE NIMIC! - ...ci am venit, doar, să te anunț că Bietul Jean Te
refuză, întru Toate Dăruirile Tale, Cele Otrăvite ! - ...și-și va decide,
singur, fără niciun Amestec Divin -
Clipa Morții ! Da, MĂ VOI SINUCIDE...așa, numai de-al dracului...să mori de
ciudă că nu ne ai Robi, pe toți fraierii ”DE JOS” ! S-ar fi cuvenit, în urma
”Campaniilor Tale Electorale”, să ne ai ca...PRIETENI și FRAȚI...eu chiar am
crezut în ”SLOGANURILE” Tale...!
...O boare cețoasă, întunecată și rece,
mângâie, deodată, Fața Celui Răzvrătit, Încercatului de atâtea Ne-Sfinte
Umiliri și Umilințe...”Bietul Jean” își întoarse chipul, în direcția acelor
întunecate și reci ”MÂNGÂIERI AERIENE” :
ERA O STAFÌE !
Înaltă,
Zdravănă...și ținându-și Capul
–SUBSUOARĂ ! - ...mai pășea, mai plutea, pe culoarul dintre
băncile din Catedrală.
”Bietul Jean” se zborși, la Stafìa
decapitată - și oprită în dreptul său:
-De ce nu lași oamenii în pace, să se
roage, liniștiți...?
Stafìa hârâi, ruginită de atâtea veacuri,
câte își purtase ”Povara Capitală” – SUBSUOARĂ. Și Capul cel de SUBSUOARĂ grăi
așa (Vocea se auzea puțin înăbușită, ca strecurată prin vată...) :
-De ce nu te las în pace...? Pentru că
minți !
-Cum, adică, MINT ? – se miră, se fâstâci,
se chirci...”Bietul Jean”.
-Da, și-acum vrei să mă minți : tu n-ai
venit, aici, să te rogi, ci ai venit să te cerți și să-ți înfrunți Creatorul,
chiar în Casa Lui !
”Bietul Jean” se calmă, dintr-odată, și
deveni rece și ațos, scoțând, din piept, o Voce Scrâșnită :
-Da, fie...și ce te privește pe tine ASTA
? FAC CE VREAU ȘI SPUN CE GÂNDESC !
Stafìa ”hâcâi”, cavernos...a râs
amarnic...și Capul ”SUBSUORESC” îl ironiză, amar și cam fonfăit, pe ”Bietul
Jean” :
-Pe dracul îl faci ghem ! Și eu am murit,
tot din boala asta, a ta : am crezut că ”pot să fac ce vreau”, și-am UCIS...din
plictiseală...și-am crezut că ”pot spune ce gândesc”...și era, cât pe ce, SĂ
FIU ARS DE VIU...de nu eram ȘI gentilom !
”Bietul Jean”, dezorientat :
-Păi...da, văd că ești Stafìe...dar, de
când și de unde...din ce veac, ori...eră...păcatele mele ?
Ce...gentilomi...ce...”arderi de viu”...?!
Stafìa (prin Capul ”SUBSUORESC”!)
răspunse, ostenită, probabil, de întrebări similare, ale altor...mulți, mult
prea mulți...”VIZITAȚI” (...SAU, POATE, RUȘINATĂ ȘI UMILITĂ DE POZIȚIA CAPULUI SĂU VORBITOR...?!) :
-Era anul 1572...imediat după ”Noaptea
Sfântului Bartolomeu” : eram și gândeam precum hughenoții...n-am fost masacrat,
în acea noapte, de 23 spre 24 August...dar, chiar scăpat, atunci, ca prin
minune, au fost puse iscoade regale, pe urmele mele...”pentru ce-am
gândit”...poate și ”pentru ce-am făcut”...Așa că, adunându-mi-se, împotrivă-mi,
MULTE ! - ...FALSE, dar și ADEVĂRATE dovezi, ale ereziei hughenote și ale
”VRĂJITORIILOR”, pe care, chipurile, le-aș fi făcut în Palatul meu...am fost
judecat de un tribunal ecleziastic, întâi...și condamnat la ARDERE PE RUG !
Numai că, în timp ce Călăii aprideau snopii de vreascuri, la rugul meu...în
mijloc, ca un Rege, sau ca un Sfânt, stăteam eu !...se stârni un ”VISCOL ÎN
PLINĂ VARĂ”...apoi, peste toată lumea, din Place de Grève, se revărsară
PUHOAIE, adevărate POTOPURI DE APE...și nu doar că RUGUL SE STINSE, dar toți
judecătorii și călăii mei, toate miile de gură-cască huiduitori, până
atunci...se risipiră, care-ncotro, pe trei sferturi înecați...Și se mai repetă
”figura”, de vreo trei ori...că popii noștri-s căpoși, nu se lasă...dar există
și limite ! Deci, când se văzu, mai cu seamă, de către preoți, că ”Dumnezeu nu
lasă ca eu să fiu ars de viu”...(tot ei își puneau, în relief, MERITUL
”OBSERVAȚIEI, AL INTUIȚIEI DIVINE” !) - ...MĂ PREDARĂ AUTORITĂȚILOR LAICE,
REGALE, care erau tot așa de pornite împotrivă-mi... - ...ȘI CÂT DE CRÂNCENE !
Așa că...precum îți spusei...am fost ”doar” decapitat, ca gentilom hughenot ce
eram, în Place de Grève...cu toți calicii ”la cot”...
-Și...ce-mi zici mie, toate poveștile
astea ? – se zburli ”Bietul Jean”...destul de impresionat, însă, în sinea sa...
- ...dincolo de toate pornirile lui, împotriva ”tiraniei”, ”anti-democrației”
divine.
Capul Cel ”SUBSUORESC” al Stafìei nu
zăbovi să răspundă :
-Păi, ca să te lămuresc, cumva, că, totul,
se face și se desface, nu cum vrea cineva, ci conform unor Planuri Celeste, pe
care, un ”pârlit” de Om, n-are cum să le știe...
-Da, și...? – se încăpățână ”Bietul Jean”.
-Ei, asta-i...Nu te împaci cu Bătrânețea,
că-i ”Batjocură” : eu aș fi vrut să ating vremea ”belelelor Bătrâneții”...dar,
când m-au decapitat, AVEAM DOAR 21 DE ANI...Acuma, că-s Stafìe cu VECHIME, îți
voi spune mai multe : vrei să te sinucizi, ca ”Formă de Protest”, față de
”Batjocura Divină”, da ?
-DA ! – urlă, încrâncenat, ”Bietul Jean”.
-Și...nu ți-ai pus problema că EL, dacă TU
vrei să te otrăvești, va face să ”confunzi” FIOLA CU OTRAVĂ, cu...FIOLA DE APĂ
DISTILATĂ ?...în loc de PASTILA DE CIANURĂ, poți să-ți simți, în gură,
ASPIRINA... - ...DE PE POLIȚA DIN BUCĂTĂRIE ?...și că,
dacă vrei să te spânzuri, poate să ți se rupă CRACA...mai mare RUȘINEA ȘI MÂNIA
!....iar de vei vrea să te-NJUNGHII ÎN INIMĂ, te-i trezi că ții, în pumn,
STILOUL...care te va-mproșca, vezi bine... - ...dar cu CERNEALĂ ?
-Eiii...mă crezi așa prost ? – rânji,
strâmb, ”Bietul Jean”...care cam vedea că, în definitiv, Stafìa chiar nu
intrase în Sfânta Catedrală, așa, de florile mărului...
-...Sau, vei zice că-ți tragi un GLONTE-n
Gură ?! Dar dacă ți se strâmbă, cumva (nu știu cum !), mâna, o clipă...ȘI-ȚI
UCIZI CEL MAI DRAG CÂINE ? – surâse, DIN COATE (acum...), Stafìa Cea
Pisăloagă...
-Mai du-te dracului de COBE ! – pufni, cu
capu-n jos, ”Bietul Jean”.
-Păi...acolo mă și duceam...dar, mai mult
și mai EVIDENT, i-ai înfrunta, pe Dumnezeu, ori pe Satana -
TRĂIND...arătându-le că ai în tine puterea să dobori orice Ispitire ori
...”TIRANIE”...să ții FRUNTEA SUS, când ”BOSSUL” își va începe...dacă-și va
începe, vreodată...”JUDECATA” !
”Bietul Jean” tăcu, adâncit în gânduri
cețoase și pline de nelămuriri...
-...Dacă vrei să știi opinia mea, în
materie de ”Judecată Divină”...EA NU VA FI, NU SE VA ȚINE - NICIODATĂ ȘI NICIUNDE ! Mecanismul ”CAZNEI și
OSÂNDEI”, al ”PLĂȚII ȘI RĂSPLĂȚII”... -
e-n NOI, de la-Nceputul Începuturilor...: ”Ce faci – face-ți-se-va!” –
zice char El...HRISTOS-DUMNEZEU...iar o altă variantă este...că te vei
re-întrupa, în alte lumi...nu complet diferite de asta...conform GRADULUI
PERSONAL DE VIBRAȚIE/REZONANȚĂ SPIRITUALĂ...față de o MORALĂ...”ad hoc”...a
fiecărei lumi în parte...și pe care Dumnezeu n-o respectă...pentru că nici n-o
știe, ba, nici n-o bănuiește, cumva ! - ...dar nu din SADISM, ci din
INDIFERENȚĂ și din ”AGLOMERARE DE VORBE
ȘI FAPTE RUGĂTOARE”...din partea Omenirii. Așa-zisa ”MORALĂ” ne-o impun, în
general, POPII, spre folosul NE-SFINTEI BISERICI DE ZID ! Dar să nu uităm de
BUNUL-SIMȚ ...și de CARACTERUL FIECĂRUIA...de AMPUTAREA sau, dimpotrivă, de AUGMENTAREA
SENTIMENTELOR CONSTRUCTIVE...spre exemplu, RECUNOȘTINȚA și CURAJUL...pe care tu
nu le ai, nici ”DE-UN BAN PERECHEA”...pentru că, altfel, dacă le-ai fi avut -
mi-ai fi zis, de multă vreme : ”AI DREPTATE, STAFIE MULTICENTENARĂ” ! Tu...îți
vezi doar de ”leziunile” propriului ORGOLIU...și de INTERESELE TALE
MĂRUNTE...MESCHINE...
*
...Și Stafìa o pașli, pe ici în colo,
pierzându-se în BEZNELE, DE DINCOLO DE BISERICĂ... - ...dar având grijă să
nu-și scape, Doamne ferește, PE DRUM, CĂPĂȚÂNA DE SUB BRAȚ...Una, că nu-și mai
putea ”predica” IDEILE și OPINIILE ! – ...alta, că ar fi ieșit Scandal Mare, la
Scaraoțchi, acolo, JOS - când s-ar fi apucat, Bietul EX-ARHANGHEL, de făcut
PROXIMUL BILANȚ... – sau PROXIMA INVENTARIERE DE ”BUNURI”...”MOBILIARE ȘI IMOBILIARE...”ÎN
ORICE LOC ȘI POZIȚIE SITUATE”...ale ”SUPUȘILOR SĂI” !!!...Umilitor este (și ESTE !) să fii
umplut, PÂNĂ LA REFUZ, prin ”DECIZIE DIVINĂ”, de toate ”BELELELE BĂTRÂNEȚII” -
dar nu-i mai puțin UMILITOR ca niște CĂCĂNARI DE OAMENI (ca mine, ori ca tine,
ori ca EL !) să-ți HOTĂRASCĂ LOCUL CAPULUI
ȘI-AL VOCII TALE...CU TOT CU OPINII !
***
9-ȚĂRANUL,
DOCTORUL ȘI HRISTOS
Afară era iarnă grea...zăpadă...nămeți mari. Trecuse
Crăciunul, de patru Zile...venea altă
TAINĂ DE LUMINĂ ASCUNSĂ : TAINA ANULUI NOU...
În anticamera Cabinetului Stomatologic
(întunecată, precum Grota Beetlehemului...) - ...anticameră (până la
deschiderea ușii, de către un neașteptat... ”Vizitator”) goală și rece (...ca
Noaptea din Ajunul Crăciunului, până la Nașterea Cea Sfântă și Tainică...) –
...intră un Țăran înalt și vânjos, între două vârste (să tot fi avut 40-45 de
ani...), ca un Hristos, Îndurerat și Întristat...Îmbătrânit de Dureri... -
...și-și scoase căciula din cap, chiar în momentul când trecea pragul
încăperii. Străbătuse, cu Mari Dureri și Sângerări, Cale Lungă, din satul lui
cel prizărit, prin toi de Nămeți...în prag de Anul Nou...CU TOATE DURERILE, pe
care, parcă, le strânsese, GRĂMADĂ, în Căciula, pe care o tot învârtea, între
Mâini Sângerate...de o Cârpă, la rândul ei, Scorțoasă de Sânge Vărsat... :
-Zâua bună...și : Sărbători fericite, să
vă dea Hristos-Dumnezău...
Asistenta, cam țigănoasă (...era soția
Medicului Stomatolog, nu teribil de tânără, dar foc de obraznică...fostă femeie
de serviciu !), care-l recunoscuse, pe Țăran, a fi fost Pacientul de Ieri
(...și Ieri, tot cu nămeții luptase Țăranul, de acasă, din satul lui amărât, la
Marea Cetate...și înapoi, de la Marea Cetate, înapoi, spre satul lui, cel
prizărit...) - îl întâmpină ”cu ghimpi”,
făcându-se că nu aude urările Inimosului și Cuviinciosului Țăran :
-Ce mai vrei, Bade ? Lasă-ne în
pace...vine, și la noi, Anul Nou...!
Țăranul, cuviincios și măsurat, la vorbă
și-n gesturi – apăsându-și Falca Dreaptă, cu Mâna Stângă, în care ținea un
Pansament totuna de Sânge...Cârpa Cea Sângerată... :
-Am fost, Ieri, Aici, la Domniile
voastre...
-Știu, și tocmai de-aia te-ntreb : ce mai
vrei ? Că avem treabă...vine Anul Nou...
Netulburat, Țăranul, căruia, printre
degetele Mâinii Stângi, îi curgea Sângele, Șiroi... rosti :
-Să dea Dumnezeu să vină...! La mulți
ani...! Dar am fost Ieri, pe aici, la CHINURI și la CALVAR...și domn' Doctor
mi-a rupt o bucată de Măsea, și mi-a sângerat, toată noaptea, Gingia și Locul
Lucrării și Durerii... Operației...
-Și-acu', ce vrei să-ți facem ”noi” (?!) ?
Doar nu suntem Dumnezeu : rabdă, și mata, că ce-i mare lucru...o Măsea, acolo
?! Nimica toată ! Așa e, când te duci la
Dentist...mai curge și Sânge...nici Bacșiș nu știi să dai... – ...se oțărî,
teribil, la om, Asistenta cea țigănoasă și obraznică.
Țăranul continuă ”povestea” :
-...Și domn' Doctor era, asară oleacă
afumat, deh...de mi-a scăpat, păcatele mele, și Freza-n Cerul Gurii...și
sângerează, tare mult, și de-acolo...
Asistenta, văzând că omu-și știe DREPTUL
și DUREREA, îi întoarse spatele, și intră în Cabinet, lăsând Ușa întredeschisă,
în urma ei. Se apropie de Medicul Stomatolog, și-i șopti, la ureche, toată
tărășenia, cu Țăranul cel Însângerat...
Medicul o întrebă, sotto voce... - ...cu
limba, încă, încleiată...:
-Și sângerează rău ?
Asistenta-Soață îi răspunse :
-Nu l-am văzut...poate-ar fi cazul să te
uiți tu...dar e dintr-un sat...un Țăran...Țăranii ăștia știu să rabde...s-au
învățat să rabde...să rabde, mai dă-l în mă-sa de Târlan...
Medicul (cam mahmur...) șovăi...dar, până
la urmă, îi dădu un Pansament Nou :
-Du-te și pune-i-l tu, așa,
de-a-mpicioarelea...o să se oprească Sângele, dracu' să-l ia de Țăran
Imbecil...
Asistenta luă Pansamentul, care, parcă,
era o Pată de Lumină, un Crăciun în Miniatură...în Dezordinea și Murdăria
Infernală (”cea de obște”) din Cabinet :
-Mda...și dacă crapă...dracu' să-l
ia...cine ține seama de un Țăran Tâmpit, dacă-i pe crăpatelea ? L-a lovit o
Vită...s-a îmbătat și-a căzut sub Căruță...cine ține socoteala Țăranilor
ăstora...?
...Atunci, se petrecu o...MINUNE.
În pragul Cabinetului se ivi ”ȚĂRANUL
TÂMPIT”... - ...deschisese, larg, Ușa...dar nu mai era, parcă, același Țăran :
în jurul Capului, avea un CERC DE LUMINĂ MARE...și Sângele se mutase, de pe
Pansamentul Murdar – în PALME...în TĂLPILE OPINCILOR, cu care străbătuse atâta
amar de drum, prin Nămeți, pentru Calvarul Sângerării...și, PE COJOC, ÎN
DREPTUL INIMII – tot o Pată, Mare și tot mai Mare, lățindu-se cu grăbire...de
Sânge...
Țăranul vorbi, cu Chipul Lui de Hristos
Întristat...și Vocea lui avea o Vibrație de Tunet... :
-Și dacă-s Țăran...nu-s tot Suflet de Om ?
Nu-s Frate Lui Hristos, întru Durere și Sânge ? Dar, Țăran s-a fost întrupat și
Hristos, la Beetlehem...și, tot ca Țăran, a fost Răstignit și pe Cruce...ce
dacă-s Țăran ? Am, și eu, ca și Orice Om, ca și Fratele Hristos - și Dreptul la
Calvar, dar și la Mântuire !
Cei Doi Demoni, Asistenta și Doctorul, se
chirciră...sub Vibrațiile, de Cutremur Galactic, ale Vocii Țăranului - ...și
Două Mormane de Cenușă, Uscată și puțind a Pustie - se făcură...Și, deodată, un
Vânt începu să bată...întâi, mai Lălâu, apoi, precum Crivățul de-Afară...și
cele două Mormane de Cenușă, treptat, se spulberară, ca Două Fuioare de Fum
Sur... - ...ȘI DISPĂRURĂ, DE PARCĂ NICI
N-AR FI FOST, VREODATĂ...
Pereții Cabinetului se preschimbară în
PĂDURE, vânzolită de Vânturi, de Omături..și de Dureri Inimaginabile...Strânse
din Multe Lumi...
...În urma tuturor, rămase, la fel de
Trist și de Însângerat - ȚĂRANUL, cu CERCUL LUI DE LUMINĂ MARE, ÎN JURUL
CAPULUI...
*
...Și ziceți, cu convingere mare, că
astfel de Minuni, sunt ”Povești de adormit copiii” ?
Sunteți Slabi la Minte și Mici la Suflet :
astfel de Minuni, și încă Multe Altele – se petrec în Fiecare Clipă a Vieții
noastre...numai că noi suntem TERIBIL DE GRĂBIȚI (...înspre FLEACURI !), ca să
le mai băgăm în seamă...
Eu am rămas în viață, spre a vă spune
”Povestea asta pentru copii” (pe care tocmai ați ascultat-o !), tot printr-o
...MINUNE ÎNSÂNGERATĂ.
Deci, TREBUIA SĂ V-O SPUN...ERA MISIUNEA
MEA SĂ V-O SPUN... - ...că o credeți au ba, de acuma, e NUMAI treaba
voastră...a fiecăruia dintre voi...
... Dumnezeu-HRISTOS să ne apere și
călăuzească, spre LUMINĂ - PE TOȚI !
La mulți ani ! - și :
Sărbători Fericite !
***
10-BĂIEȚAȘUL DIN CĂCIULĂ
Un Băiețaș, pe Imaș, alerga, de-i sfârâiau
Călcâiele, în Picioarele Goale. Avea pe Cap o CĂCIULĂ Mare... Ta-su, COJOCARUL
SATULUI - i-o făcuse prea mare, pentru
Capul lui...
Și, la un moment dat, Băiețașul se
opri...își scoase CĂCIULA de pe Cap...și azvârli cu ea...su-u-uus, în Nori.
...CĂCIULA parcă explodă : se înălță în
aer, CA TRASĂ DIN PUȘCĂ...și prinse să se învârtească...să se rotească...și
prinse să se mărească...să se tot mărească...de zeci de ori să se mărească,
față de cât i-o făcuse Ta-su.
Băiețașul căscă, întâi, Gura cât
Șura...apoi, chiui a Bucurie și Uimire...și-i făcu Semn, CĂCIULII, cu Degetul,
să se întoarcă !
...Și CĂCIULA se întoarse, și se așeză, cu
grijă mare, pe Imaș...de parcă era o Navă Extraterestră !
Băiețașul, fără frică, se sui în CĂCIULă,
așa cum era, cu Picioarele goale și numai în Nădragi...Și chiui către CĂCIULĂ,
să se înalțe...
...Și CĂCIULA se înălță...se
înălță...dincolo de nori, hăt, colo, spre Sori...
...Și așa zburară, pe sus, CĂCIULA și
Băiețașul din CĂCIULĂ, până se limpezi vremea, că se făcuse, de acuma,
Amiază...
CĂCIULA se coborî, un picuș...
Și, atunci, câte nu văzu Băiețașul,
uitându-se în jos...: văzu Satul întreg, dintr-o privire...și, în Sat, Casa lui
Ta-su...și Hambarul cel Mare...și Livada...văzu, colo-n Fundul Ogrăzii, PRIVATA...pe
care, în fiecare Iarnă, o ia la blestemat...cât de departe-i, față de Casă !...
- ...și văzu Casele Megieșilor, și Ogrăzile lor, și cum, deși era Amiază,
Consătenii forfoteau pe Câmpurile Arate...
...Dar Băiețașul nu se mulțumi cu atâta :
-CĂCIULĂ, numai atâta poți să te ridici ?
Mai sus, mai sus...mai departe, mai departe...muult mai departe ! Hai, că
poți...știu eu că poți tu, multe !
...Și CĂCIULA chiar putu. Se ridică, iar,
dincolo de nori...și, după vreun Sfert de Ceas, zburau deasupra Munților
Măreți, întrecându-se cu Vulturii...și Băiețașul văzu Păduri Întunecate, de
Brad, care se suiau, parcă năvălind...spre Crestele Munților...și văzu turme,
de oi, și cirezi de vite, pe Muchii de Deal...le auzi (de-acolo, de foarte sus
!) Tălăngile, sunând înfundat, ca din Fundul Pământului...și văzu Câmpuri
Negre, Arate, și văzu Câmpuri Verzi și Luminate de Flori...
...Și CĂCIULA nu se lăsă : se azvârli, ca
Nebună, în Văzduhuri...de ajunse la Lună...la Soare...pe alte și alte
Planete...în alte Lumi...
Și Băiețașul se înțelese de minune, cu
locuitorii de pe-acolo...care-l îmbrățișară și-l dăruiră cu atâtea-a-aaa...DE
MARE DRAG CE LE ERA DE EL ! - ...așa, PE LOC, FĂRĂ ÎNTREBĂRI...că nici nu s-ar
fi înțeles, din Vorbe, cu unii ca ei...și nici ei n-ar fi priceput Ciripeala
lui, de Copil... !
...Îi porunci CĂCIULII să-l ducă și pe la
SFINȚI...dar CĂCIULA îi zise, verde-n față, cu Glasul ei Lânos :
-N-am voie să-ți arăt decât Lumile, cu
oameni, asemeni ție...nu și Cele Sfinte...
Și Băiețașul își plecă, în jos, Capul, și
înțelese, că nu era el așa de cuminte, încât să și merite să vadă
chiar...SFINȚII...
...Și, abia după vreo săptămână, se
întoarse Băiețașul, înapoi, pe Imașul pe care alergase, la început...
Îi șopti CĂCIULII să se facă mai mică,
tocmai cât s-o pună pe Cap...și să se țină, cât de cât, acolo, pe Creștetul Bălai al Capului...
Și, pâș-pâș, se duse spre acasă...nu știa
ce Minciună să croiască, spre a-și ascunde MINUNATELE-I CĂLĂTORII...
Ajunse la Poarta Casei...Ta-su era (cum
altfel ?), drept în Mijlocul Porții, cu o Vargă...mamă-mamă !... - ...cât toate
Galaxiile la un loc !
-Pe unde-mi umblași, Haimana ? – se și
năpusti pe Băiețaș.
Băiețașul, cu inima obidită, și printre
suspine (mai mult jucate, decât adevărate...), rosti, cu greu, de atâta năvală
de Lacrimi :
- Taică...Taicule...crede-mă, mi-i prea
largă CĂCIULA asta...haaaaa...
Și-i făcu, degrabă, cu Ochiul – CĂCIULII,
să nu-l dea de gol.
Taică-su se mai înmuie oleacă...ce să mai
zicem ?...de Puhoaiele de Lacrimi ale Băiețașului :
-Și, care-i baiul ? Ai umblat după
Meșteri, ca să-ți facă una mai mică...din DITAI CĂCIULA ? Hei ?
Băiețașul își lăsă Nasul în
Piept...continuând să se smiorcăiască...să verse Lacrimi, cât Pumnul...numai
să-și păstreze Taina Minunatei Călătorii...
-Și ce Marafeturi îți atârnași de Gât ? -
și Ta-su puse mâna, cu dispreț și ciudă, pe Darurile Lunarilor, și Solarilor,
și... - ...pe care Băiețașul și le atârnase de gât...parte... - ...parte și le
pitise în Nădragi...dar, cea mai mare parte, apucase să le ascundă prin tufărișurile,
de pe Imaș, când se scoborâse, cu CĂCIULA, din Ceruri...
Băiețașul tăcu mâlc...și răbdă ca Ta-su
să-i zvârle Darurile, cele prinse de gât, risipindu-le prin Ogradă...las', că
trece, ea, și ”VÂJÂIALA” asta...și le caută el, mai târziu, de le pitește în
Pod...!
-Ce stai, acu', ca un Sfânt pe Pământ ?
Treci, cât te văd, la Masă ! - ... că-i trecut de Amiază...hăt-hăt...
Băiețașul își luă CĂCIULA în mâini, și
dădu să intre în Casă. Ta-su îl apucă de umăr :
-Stai așa : dă CĂCIULA încoace, să văd cum
pot să ți-o strâmtez...
Speriat, Băiețașul își strânse CĂCIULA, cu
mare drag, la piept ...- și iar se smiorcăi :
-Nu, Tatule, nu-u-uuu....că, acum, de cât
am umblat cu ea, s-a mai strâmtat...m-am obișnuit cu ea...
Ta-su dădu din umeri :
-Treaba ta, da' să știi și tu, și să le
spui și copiilor tăi, și ai altora...că, PURTATĂ, EA SE LĂRGEȘTE ȘI MAI
MULT...NICIODATĂ NU SE STRÂMTEAZĂ...Dar...facă-ți-se voia...numai să nu vii să
te mai smiorcăi, că ți-e prea largă, că-că-că... : o porți, așa cum
e...auzitu-m-ai ?
Băiețașul dădu din Cap, precum că ”da,
sigur că da”...și nu mai putea de Bucurie, că Mâine...da, chiar Mâine...cu
toată Varga Cea Galactică a lui Ta-su, el tot va pleca, suindu-se în
CĂCIULĂ...spre mereu ALTE...și ALTE...și TOT ALTE LUMI, cu altfel de Oameni...nu
ca ăștia...Posomorâții, Asprii și Gubavii ăștia..., din Satul lui...
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu