IUBIRILE
MICULUI SORESCU
~*~
1)
Atunci am înțeles că Marin Sorescu a rămas tot timpul țăran. Când s-a dus în America și a văzut zgârie-norii. Și
s-a întors înapoi buimac. Și cum nu putea să le explice de ce, a scris “La
lilieci”. Ca să le arate până unde s-au cocoțat. Și de unde vine el. Cât sunt
ei de înalți, și bogați, și cât este el de mic, și sărac. Și cum au dat mâna cu
el toți filozofii americani. Poate, l-au bătut și pe umăr: ‘Stay de course, the
future is yours”, i-or fi spus. Și el, ce era să le spună? “Vă arăt eu vouă
tragedie”.
Uite,
ajung minstru al culturii și repar eu coloana fără sfârșit. ca un țăran. Cum adună un țăran boabele căzute pe jos, de
la struguri. Cum adună boabele de porumb, de pe jos. Nu e bine. I s-a spus.
Afacerile se fac pe bani, nu pe boabe de struguri, sau porumb.
2)
Atunci am înțeles că Marin Sorescu a rămas tot timpul țăran. Când s-a dus în
Franța, și trăgea Ambasada de el.
Haideți să vă arătăm, Domnule Sorescu. SĂ VEDEȚI ȘI DV. Veneau alții, să vadă
ce n-a văzut Parisul. Ba, văzându-l, să vadă și Lisabona, Berlinul, Roma,
Madridul, să vadă tot ce era în lume de văzut, de tot orașul la poarta nouă.
Sorescu
se trăgea în cochilie. Nici nu spunea de ce nu scoate coarnele. Tăcea ca un
melc. Avea el un brusture pe inimă. Cât costă ce văd eu, din viitorul copiilor
lumii? Nu pot citi cu ochii minții? Din toate bibliotecile sufletelor? Și
singur? Printre clarvăzători? Și se întorcea buimac acasă. Să scrie ce nu îl
credea nimeni că vede.
Venea
mapamondul la teatru, să facă economie din viitor, să vadă ce a văzut Sorescu.
Că avea de la cine să tragă cu ochiul.
Nu
e bine. I s-a spus. Scriitor, treacă de la noi. Ești un fost. Iți punem numele
pe un teatru. Că tot nu mai are niciun
rost teatru’. Facem nou unul prost, din viață. Și la tine în țară, și în lume.
Dar
piesele nu ți se mai joacă.
Și
din 2007, până în ziua de azi, una nu s-a mai jucat.
3)
Atunci am înțeles că Marin Sorescu a rămas tot timpul țăran. Când și-a făcut și
el o casă la țară.
Abia
atunci a putut să o facă. Când era ministru. Și a băgat în ea toate premiile
lui naționale și internaționale. Toate drepturile de autor.
Și
a cărat pe ger, cu câte o rablă, materialele, până pe râpa în pantă. Ba, a mai
rămas și în drum, cu ele. Că se strica căruța cu motor. Și rămânea, ca
ministru, să dârdâie în ger. Atunci, se miluia vreun pui – de vrabie, de cloță,
de pisică, de câine, de orătanie, de care avea el grijă, ca de ochii din cap,
că îi înmormânta cu onoruri militare – și-i anunța pe ăi din sat:
Măi,
vedeți că iar a rămas Sorescu în pană de inspirație. Să nu răcească.
Duceți-i
careva o șubă mai groasă, că e în cămașă, și știți și voi cum e: o dă la vreun pui de pe el.
Și
venea frate-so, Ion, să-i aducă surtucul și batista, că tot satul era pe
coastă, să lucreze la casa lui Sorescu, că spuneau toți: măcar, cât și-a făcut
ăsta casa, a mâncat un sat întreg de pe urma lui. Dar eu cred că a și băut. Ba,
a mai luat fiecare, pe zi, mai mult decât salariul lui pe zi, de ministru. Că
așa e la țară. Cel din frunte, trage pentru toți, și toți, trag de el.
Așa
și-a făcut Sorescu, casă. Ia s-o vedeți. Ia să comparați. Eu zic numai atât: are
igrasie. N-are jgheaburi. N-are burlane. Fântâna e sleită. Curtea – pădure în
devălmășie. Gardul – clătinându-se. Zugrăveala – îngălbenită. N-are termopane.
Scara – fără balustradă. În ferestre – gratii. Să nu se fure cireșul japonez.
Mobilierul – de plutonier major în armata lui Carol. Fără apă în casă. Niște
tablouri făcute cu mâna stângă, în timp ce scria cu mâna dreaptă. Dar îi
mâzgăleau îngerii, capodopere, cu amândouă. Izvorul ieșit mai jos de casă. Cu
dale de aur. Să bea tot satul. Cristale aurifere.
O
ușă sculptată. Asta i-o fi făcut-o Brâncuși.
În
semn de solidaritate. Cu cei care trăiesc de pe pământ, pe lumea cealaltă. Dacă
mi-a scăpat ceva, vedeți și dv.
Dar
cheia – cheia este greu de găsit. O familie întreagă se bate pentru ea. E,
poate, normal. Este cheia Raiului. Mă întreb al cui este Raiul văzut de Sorescu
cu viața lui? Al lui? Numai al lui? Nu cred. El era un copil mare. Care iubea
toți copiii. Ai familiei lui? Ei iubesc numai copiii lor? Ai Olteniei? Noi ne
iubim numai copiii noștri? Ai României? Noi ne iubim numai copiii noștri? Ca
ungurii? Care ne pun în cutia de
scrisori bilete: Mai stai aici? Pleacă! Altfel, o să vezi tu! Care își pun în
România lor, plăcuțe comemorative numai cu unguri? Și niciun român, contemporan
cu ei, de pe vremea lui Atilla? Ai căror notari / justițiari nu te lasă să
cumperi măcar un apartament, printre ei? SAU UN LOC DE JOACĂ?
Nu
iubea Sorescu toți copiii lumii?
Sorescu
este țăranul universal.
Ăsta,
pentru toți copiii lumii, mânca pământ.
Și-și
dădea tot sufletul.
Citiți-i
viața și opera. Asta s-a întâmplat. Asta
este. Țăranul român adevărat.
Și
va fi, sub orice lilieci s-ar afla.
4)
Atunci am înțeles că Sorescu a rămas tot țăran.
Cuminte,
și modest, și neînsemnat, în toată micimea staturii, geniului, premiilor,
operei, și vieții lui.
Șters
ca o batistă de șters cerul, pe jos.
Și
atât de profund de înțelept și de copilăros, în micimea și înălțimea lui, că nu
puteai ajunge, nici până la clipirea din ochii lui, de bucurie, cu pumnii la
gură, sub mustăți, nici până la cerul ochilor lui bucuroși, de viezure, când se
bucura de ceea ce simțea. Când simțea ceva mai bun decât ceea ce scria el.
Cu
viața și cu mâinile lui amândouă.
De
ce nu o fi avut parte de copii? Cum de ce? Îi avea pe toți. Din toată lumea. În
lacrima curgându-i din ochiul drept.
Că
se săturase și dreptatea lumii, de atâta dreptate, câtă a fost, și este pe
lume, și îi curgea acum, ca o lacrimă din ochiul stâng.
Căci
mai mare decât toate, mai mare chiar decât dreptatea, cuvântul, minunile,
nădejdea, credința, și moartea, este dragostea…
*
2014
din
volumul IMNURILE TANITANEI - nepublicat
~*~
Cu
deosebit respect,
Jianu
Liviu-Florian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu