PIOASE GÂNDIRI
~*~
O, DOAMNE, DOAMNE,
Și ca bătrânul Iov, Îți mulțumesc, o, Doamne,
Pentru tot ce mi-ai dat de-a lungul
vieții, Doamne!
Dar, ca un Iov ce crede în suflet
nemurirea
Ce veșnică ne-așteaptă dincolo de
mormânt,
Te rog ca niciodată, Tu, Doamne, să
n-ai seama
Vâltorilor din mine, ce mă fac
păcătoasă!
Te rog să-mi alini mintea și sufletul
din oase,
Să-mi netezești cărarea, să fiu fără
păcat;
Doamne, Tu dă-mi un cuget, un cuget
nepătat.
Mi-ar fi atât de bine de-aș risipi
iubire,
O pură
armonie și zâmbet peste fire,
Și lumea
împrejuru-mi să fie calmă, blândă,
Și să trăim
în pace și-n rai fără osândă.
Răsfrănge, Doamne Mare, peste pământ
iertare
Și-nvață-ne, Tu, legea, din nou pe fiecare
Și cu milostivire primește-ne la sân!
O, Doamne, cer iertare și roaba ta
rămân.
POEME ÎNTR-UN STIH
Bisercă: Născutu-s-a de la Hristos și
va trăi cât lumea.
Paște: Prinos de cozonaci și ouă
roșii, ca semn al Învierii
Nemuririi.
FACĂ-SE VOIA TA
Și iarăși Îți scriu Ție, Doamne;
Ție, facă-se voia Ta, în toate !
Mă mulțumesc și cu picăturile de
iubire,
Pe care mi le dai de la pământeni...
Principalul este că Tu mă ierți
Și mă iubești, având grijă de mine
Și de ai mei...
Oare ce se întâmplă în acest moment
Cu noi, cu mine?
Cu ce, oare, ne pierdem timpul
prețios,
Care ar
trebui să fie rugăciune, zâmbet,
Fericire,
vorbă caldă și alintare ?
Curge în valuri vinul cel transformat
în otravă,
Vorbele cele calde înghețate în
zborul veșniciei...
Ochii privesc goi, așteptând un semn
de revenire
A frumoaselor clipe de odinioară,
dar,
Căldura soarelui se stinge,
Apele duc povestea mai departe;
Unde oare ?
T A T Ă L N O S T R U
Tatăl nostru cel din cer,
Te iubesc, mereu Îți cer
Ajutor în fiecare clipă.
În viața-mi plină de risipă
Dau din sufletul meu plin
Tuturor, dar uit de Harul Tău divin.
Uneori tristețea mă ocolește,
Atunci pun întrebarea -dilemă:
Oare, El mă iubește ?
Uit adesea că iubirea pământeasă este
fragilă;
Te amăgește puțin dar deseori este
mințită...
Ceeace, Tu, Doamne, mereu și sățios
ne dai,
Este iubirea profundă, izvorâtă din
rai,
Iubirea care cuprinde înviorând ca un
foc,
Tot ce mâna ta eternă a clădit
într-un tot.
CHIPUL TĂU PE MIILE DE FEȚE
Cât de mult îți mulțumesc, Bunule
Părinte,
M-ai trezit, m-ai ajutat
Și la ruga mea ai luat aminte.
Stăteam în cumpănă și nu aveam un
drum;
Tu m-ai luat de mână, Te recunosc
acum.
Îmi venea atât de greu să pășesc
Și nici un pas nu-l puteam face fără
să greșesc...
Mi-ai lămurit mintea cu Harul Tău
Sfânt;
Doamne, vezi-ne pe toți, cei păcătoși,
de pe pământ,
Îndeamnă-ne la credință și pace,
Ajută-ne să le îndeplinim ! Singuri
n-o putem face...
Azi am văzut cât de mare este măsura
mâinilor Tale
Și drumul spre izbăvire, ce se
desface în cale.
Am văzut națiile rugându-se cu
blândețe;
Chipul Tău se vedea aurit pe miile de
fețe!
Doamne, fă o unică lume în credință
Și îndreptării noastre dă-i drept de
căință.
Tu ne iubești, blânzi, cuprinși de
pocăință,
Fiindcă Tu ne-ai creat, ne-ai
plămădit în ființă.
Îți mulțumim Ție, Bunule, al nostru
Părinte,
Iartă-ne pentru trecutul păcătos și
ajută-ne să pășim
Înainte
...
O U Ă - N C O N D E I A T E
Copile al pământului, gândit-ai tu,
oare,
De ce-ți plac ouăle încondeiate?
De ce savoarea lor din zilele
Învierii
Îți dă sațietatea păcii și-a
îmbunării?
Cine a îndemnat-o pe mironoșiță să
poarte-un coș cu ouă?
Vreun înger i-a zis să lipească acel
coș de Cruce...
Ca să nu se răstoarne?
Nu! Ci ca să prăznuieși tu Paștele cu
ouă înroșite!
Când Iosif din Arimateea aduna
picăturile de Sânge Sfânt,
Plângând amar lângă Crucea
Calvarului,
S-a pecetluit pentru totdeauna roșul
vieții,
Al triumfului, al iertării.
Viața pământeană a Salvatorului
S-a scurs în perle sacre și peste
ouăle din coș.
Unele au devenit roșii, altele cu
stropituri de divin...
Bunica și-a amintit de două mii de
ani, mereu...
Și-a amintit jalea Maicii Preacurate
și a mironosițelor,
Care au văzut ouăle înroșindu-se de
Sângele iertării...
Ele auziseră
despre o Răscumpărare,
Dar apostolii
nu știau să le-o tălmăcească;
Ei erau înfricoșați de ce văzuseră
Și de cele ce așteptau să vie...
Dar trecură două zile și în a treia
s-a luminat zarea.
Iisus, cel pironit, bătut și scuipat
Strălucea Înviat, mai tare decât
lumina soarelui !
El binecuvânta;
Iar binecuvântarea Lui de atunci,
Mereu am simțit-o
De Paște și omniprezentă...
SEARĂ DIVINĂ
Frumoşii
îngeri din icoana serii
Surâd din
ochii limpezi ca mărgeanul,
Aşteptând
clipa sfântă-a Învierii.
E-atâta pace-n sălcii înflorite,
Şi osanale cresc de pretutindeni,
Slăvind mâinile ce-au fost
pironite...
Creştinul pleacă fruntea la pământ,
Ştiindu-se-n păcate îngropat,
Dar astăzi, gol este mormântul sfânt,
Şi îngeri spun: ,,Hristos a Înviat!”
ESEU
SIHASTRUL DIN CARPAȚI ÎN MECITAȚIE
În
fiecare clipă a vieții alergăm după o împlinire.
Împlinirea
ne dă acel impuls spre altceva.
Impulsul
spre altceva este nestatornicia gândirii.
Nestatornicia
gândirii este rezultatul prozaicului metabolism, al stării și a multitudinii
factorilor din mediul ambiant.
Cu
cât este mai precară susținerea organismului prin cele necesare, cu atât
factorii externi influențează mai mult.
Astfel,
gândirea poate fi uneori lipsită de standardul omenesc normal al gândirii.
Susținerea
precară a gândirii nu este generată, neaparat, de penurie alimentară, ci de
efectele nebenefice sau nocive din hranaă și a condițiilor de viață.
Fiecare
organism își are încărcătura sa, -zisă de electricitate-și chimismul său
propriu. Acestea reacționează în linii mari la fel, la toți oamenii, dar subtil
și decisiv, în mod particular, altfel, în profunzime, la fiecare.
Această
linie a gândirii ne dă condiția, modul de a acționa și activa în societate, la
muncă, acasă, sau când suntem singuri.
Singurătatea
ne face meditativi.
Meditația
ne purifică sufletul.
Putem
începe o meditație cu melancolie, dar și cu o stare de nemulțumire, revoltă sau
chiar de furie.
Încet,
încet, senimentele se cern, se decantează și valurile începutului se calmează
cu : „voi vedea cum voi acționa pe mai departe !”
Acel
„ mai departe”, poate fi chiar clipa următoare sau poate să se distanțeze în
timp.
Organismul
își cere drepturile lui și va primi cele urgente viețuirii.
Când
este vorba doar de substratul viețuire sau fortuitul ,,supraviețuire” atunci
spiritualitatea, în ambele cazuri cade pe planul doi și acordarea atenției spre
aceasta implică multă voință.
Călugării,
printr-un mare act de disciplină și autoimpunere, își înfrânează dorința de a
răspunde pretențiilor organismului. La ei intervine și acea scânteie de
divinitate răsfrântă, sau chemată intenționat, asupra lor.
Organismul
este un tiran greu de domolit și puțini îndrăznesc să facă această perpetuă
penitență.
Când
ești angrenat într-un context ciclic, social și fără să vrei, te acomodezi și
tu asemeni celor din jur.
Foamea
este un reflex condiționat de ceasul meselor, stimulat de simțul olfactiv,
vizual, sau de mecanismul procesului nostru vital, care simte nevoia să-și
reîmprospăteze aparatul prin caloriile rezultate din procesul vital al
digestiei, asimilării și circulației sanguine, pentru furnizarea energiei.
Energia
degajată prin arderile interne susține complexitatea funcțiilor noastre vitale
nevăzute, exprimată prin bioritm, dar și fiecare activitate evidentă a
corpului nostru, activitatea cinestezică. Aceaste activități, împletite, încep
de la funcția celulei, până la activități, sau marile activtăți, spectaculoase,
pe care le avem de îndeplinit.
Cu
cât respectăm mai riguros, normal, fără abuzuri sau deficiențe, cerințele
organismului pe plan material, sau spiritual, cu atât randamentul gândirii și
activității noastre este mai mare.
Atunci
acel efluviu, care izvorăște din mintea noastră – gândul dat de Domnul, ne îndreaptă
spre echilibru, muncă, săpânire de sine și ca un salt, o dorință de progres sau
de mărire a ariei activității.
Gândul
se aseamănă porumbelului care întrupează Duhul Sfânt și care străbate lumile,
apoi încet, încet, în rotiri tot mai restrânse se reîntoarce calm, în noi, ne
ia de mână, în sens figurat, și ne cufundă în activitatea și bucuria actului de
a trăi în materie, sau în spiritualitate.
Gândirea
este un summum de gânduri, care ne impulsionează, ne duce la activitatea
motrică, iar gândul este acea scânteie tăinuită care se exteriorizează doar
prin dimensiunea caracterului.
Toate
acestea vin și sunt susținute în sinea fiecăruia de la Dumnezeu, dar noi ca
pământeni rareori știm să mulțumim pentru acestea, care, de fapt, sunt viața.
Oare, numai unii se gândesc la Puterea lui Dumnezeu asupra noastră?
~*~
Melania Rusu Caragioiu
Scurtă prezentare
Inginer, publicistă, scriitoare, poetă. Liga Scriitorilor România,
Asociația ASRAN -Canada. Bibliotecar atestat, lucrând la fond documentar
BJT - Timișoara, 1974 - 1988. Am frecventat, după pensionare doi ani Universitatea
Mioc - Timișoara, întrerupând spre a pleca în Canada. În Canada printr-o bogată
activitate dețin mai multe funcții onorifice: Vicepreședintă ASRAN,
Vicepreședintă Cenaclul epigramiștilor-Montreal. Redactor șef STARPRESS-Canada.
Ambasador numit de unii scriitori, între care Corneliu Leu, Ligya
Diaconescu - Revirimentul Limba Română.
Membru fondator, Cenaclul francez ,,Anneau poétique”Montreal - Canada, Autoare a
21 cărți. Numeroase diplome, premii. Prezentă în interviuri, dicționare,
atestări. Redactor din diaspora a patru
reviste din România și una din Serbia. Protagonistă film documentar
Universitatea UQAM, Montreal, pentru merite de benevolat. Am jucat și în Filmul
,,The Head in the clouds”, film american în secvențele din Canada, în două
roluri, Statuia și Menajera. Sunt prezentă în Fișier pentru merite deosebite la
,,Muzeul emigrației”- Halifax - Canada... Pentrucă nu am putut fi omagiată ca
,,FIU AL SATULUI” - Ilteu, din motive de arondare Ilteu la Comuna Petriș - Arad, în
anul 1976, la douăzeci ani de la absolvirea Facultății, viața mi-a oferit
Dipoloma de cetățean de onoare al Stațiunii balnerae, Băile Herculane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu