Ioan Miclău-Gepianu - POET ȘI STEA

 

POET ȘI STEA

 

 

 

~*~

 

Deseori noaptea pe cer alearg-o stea

Desprinsă din tăria legilor celeste;

Ea ca o rază luminoasă strălucea,

Se prelungea..., și-odată nu mai este -

 

Ardea în propriul ei foc;

Eternitatea lumii părăsind,

Părea ființa unui pierdut noroc,

Și-n calea ei întregu-i corp topind.

 

 

Stele-n cer și stele pe pâmînt:

De sus granit, iar jos o veșnică idee;

Și totuși sub acelaș înveșmânt

De-apururi împreună au să stee.

 

Dar unde-i steaua ceea căzătoare?

Făcută-i praf, sfărmată-n univers,

Iar oamenii o calcă sub picioare;

Și doar Poetul o reânvie-n vers.

 

Iar versurile-s în duh divinitate,

Sunt aripile-ntinse cel poartă pe poet;

În noaptea, nu se ști în care, în pietate,

Se va topi și el, încet, fără regret.

 

 

~*~

Ioan Miclău-Gepianu