Mircea Dorin Istrate - ,,Gânduri pentru neam și țară,,

 

 

Mircea Dorin Istrate

-Regal de poezie-

 

,,Gânduri pentru neam și țară,,

 

Motto: Când deschid a vieţii carte şi cu ochii minţiii mele

Mă cufund în vremea veche gârbovită şi bătrână,

Dau acolo de-nceputul care-a fost la toate cele,

Şi de-a neamului mlădiţă, răsărită din ţărână.

 

 

~*~

 

NE-NŢELESURI

 

Undeva, în nemurire, în adânc de neştiuturi,

Curg izvoare nesecate de sfârşituri şi-nceputuri,

De viaţă urcătoare şi de moarte-n întuneric,

Ce-n cuprinsul lor sorbit-au, infinitul cel eteric.

 

Dacă-n spaţiile-ntinse, într-un punct din cea neştire

E izvorul ne-ndoielnic în a toate pomenire,

Legea-i una, neschimbată peste-ntinderile vaste,

Şi, doar ei i se supune toată lumea celor astre.

 

Ea le-tinde şi le strânge, le răsfiră, le-mpreună,

Le îngheţă, le miceşte, le întinde în căldură,

Le-nnoieşte-n nesfârşituri, ca apoi să le doboare

Şi-n vecii să le topească, sub privirea unui soare.

 

***

Când privim a nopţii boltă nemişcată, tremurândă,

Vă-ntrebaţi cine făcut-a legea după care-asudă

Universuri fără moarte, tot ce-n lume e mişcare?

Viaţa însăşi care-n vremuri şi-a făcut de-acum cărare ?

 

N-avem încă la-ntrebare liniştitele răspunsuri

Că-s ţinute tăinuite sub obroc de nepătrunsuri,

Doar ghicim din întâmplare ce pe-acolo se petrece

Şi abia dacă-nţelegem timpul lumii care trece.

 

Suntem mici, suntem nimicuri, fir de praf în cea vâltoare,

Picătură gânditore  în ocean fără hotare,

Cutezăm doar să pricepem ce-i prin lumile nebune

Dedesupt şi pe deasupra, adunând înţelepciune.

 

Şi  cu cât vom şti mai multe, noi ce-acum ne credem mari

Ne-om trezi  nişte nimicuri, mult prea mici şi mult prea rari,

Că acolo-n ceea lume, măreţia unor genii

Îngrădit-au universul în hotare de imperii.

 

Ei stiu legi nebănuite ce-nmiesc a lor putere

Şi în timpuri de clipite calcă spaţii cu-a lor vrere,

Sunt aici şi ori şi unde, nevăzuţi şi-n nemişcare,

De-or voi ne-ngroapă-n moarte, ori ne dau a lor iertare.

 

Noi, ca fluturi de grădină bucuraţi de-al nostru soare,

Nici nu ştim ce-i în lărgimea necuprinselor hotare,

Şi cu mintea înfoiată tot ne credem începutul

Preauitând  că încă suntem, robi ce-şi scurmă și-astăzi lutul.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNTREBĂRI

 

Tot ne-ntrebăm, ce este omul?

Şi cine a născut atomul?

Ce-a fost ‘nainte de genune?

Când s-o sfârși acestă lume?

Ghicim abia care e sensul

De ce  se-ntinde Universul,

Şi cum puzderia de stele

Au ferecată viaţă-n ele .

Ne întrebăm, ce-a fost în urmă

Când noi eram o biată turmă?

Ce-o fi  în veacuri ce-o să vină

Cu globul nostru cel de tină?

Vom fim noi vrednici  mâine oare

Să trecem dincolo de soare?

Nou cuib ne-om face-n care astru

Ce-i dincolo de ceru-albastru?

*

Cum am crezut măcar  odată

Că lumea asta-i fără  pată ,

Că noi vom stăpânii Pământul

Şi c-om stârni ploaia şi vântul,

Şi-atunci, când ne-om urca la stele

Noi vom  fi zei, temuţi de ele,

Vom face legea-n  Galaxie

Suiţi pe troni, plini de trufie

Şi că de-aici până departe

Doar  noi  avem de carte parte .

Ce nu ştiam atunci se pare

Astăzi i-o tristă consolare:

 

 

 

CERUL DE SUS E PLIN DE GENII,

ACOLO-S MARILE IMPERII,

 

Acolo pasu-i an lumină

Iar infinitul, zare plină .

Îmi poţi să fii aici şi-or unde

În numai câteva secunde .

Acolo setea de putere

Naşte şi monştri şi durere,

Războaiele-s cât o clipită

Setea de spaţii , o ispită .

Nu banii sunt a lor avere

Nici aur pur , nici giuvaere,

Stăpână este ENERGIA

Ce si-o doresc precum beţia.

Cel ce o are , moarte n-are

Între acele largi hotare .

Se-adun-acol şi se desfac

Împăraţii ce nu se plac .

Acolo toţi îs mici şi mari

Şi toţi se cred că-s buni şi tari .

**

Noi, suntem doar la începuturi

N-avem nici arme şi nici scuturi

Să ne ferim de-a lor suflare,

De-a morţii rece sărutare.

Când ei or vrea să-şi facă vrerea ,

Ne-or arăta ce e puterea.

Şi cât de mici suntem sub soare ,

Ne pot calca cum calci o floare .

Poate  n-au timp de noi acuma,

Prea slabă poate ne e urma ,

Au alte trebi să-şi poarte turma

Prin galaxii, să-şi piardă urma .

***

Noi, ne mai credem începutul

Cu noi că a-nceput tumultul ,

Pe-a vieţii scara doar o treaptă

Ne-am înalţat spre lunga faptă .

De-abia c-am despicat atomul ,

Pe lună pus-am greu piciorul ,

Ne poartă gândul spre abisuri

Iar din himere ţesem visuri ,

Gândim la moartea unei stele ,

La cum se STRÂNGE ceru-n ele ,

Cum se micesc şi cum se-ndeasă ,

Cum se-mbulzesc şi cum se-apasă ,

Un PUNCT se fac , cât e piperul ,

Da-i greu ca-ncape-n el tot CERUL.

Când moare monstrul într-o clipă ,

Din mareţia-i infinită

Va naşte alte lumi sub soare

În hăul cel fără hotare .

 

Suntem noi mari , plini de putere?

Nici gând , în pulberea de stele

Noi nu contăm la numărare

Pe-a Universului cărare .

De noi nici timpul nu se-agaţă,

Suntem plăpânzi şi slabă aţă ,

Prea mici părem în roiul care

Se-ntinde-n cer, fără hotare.

*****

**

De-aceea stau şi-ntreb destinul,

Din ce model făcut-a plinul?

Vrednic voi fi  cândva , odată ,

Pe scară să mai urc o treaptă?

Să merg pe drumul de lumină

Să scap de globul meu de tină ?

Unde-oi ajunge, ce voi face?

Ce voi găsi de m-oi întoarce

Aici acas’ unde mi locul

Și unde pusu-ma norocul,

Mă va ucide oare dorul

De casa mea şi de izvorul

Unde-am iubit întâia dată

Nevinovata dulce fată?

 

N-aş vrea s-apuc eu ziua-n care

Sortit voi fi să-mi iau cărare ,

Să plec în gol spre hău albastru,

Să fiu al lumii sol sihastru ,

Să ştiu că nu mă voi intoarce

Nicicând aicea, unde-mi place .

 

Poate  acesta-i datul nostru

Să ne-mplinim în lume rostul,

Să părăsim găuacea care

Ne strânge-n dulce sărutare,

Să ne-nalţăm mereu spre stele ,

Cuib să ne facem printre ele ,

‘Napoi să nu ne mai întoarcem ,

Poveşti din lumea mea să toarcem.

‘

Iar când ne-om stinge fiecare,

La cap de-avem o lumânare

Vom şti că ne-am întors acasă

Să ne-odihnim la umbra deasă.

Şi  fi-vom iarăsi sfânt pământ

Udat de ploi, bătut de vânt

Cum fost-am Doamne la-nceput.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

PICTURI  RUPESTRE

 

În afunzimea unei grote , un om din vremi îndepărtate,

Se încălzea de frigul iernii  la foc de vreascuri îngheţate.

Afară-s  haitele flămânde şi ursii ceia pofticioşi,

L-ar  înfăşca într-o clipită , de răi ce sunt şi mâncăcioşi.

El, ușa grotei a-mpietrit-o cu bolovani şi lăstărişuri,

Asa că poate sta de-acuma, să doarmă, ori să ţeasă visuri .

*

Pe bolta grotei înnegrită de fumul anilor din urmă

El desenat-a cu-n carbune un bou, o vacă si o turmă,

Ce pasc în liniste pe pajişti , la iarbă grasă şi bogată ,

Mulţi cai cu coamele în vânturi, girafă slabă si înaltă,

Şi-ai săi hăitaşi cu arc şi suliţi mânând vânatul cu-ndârjire,

Să aibă-n iarna care vine , mâncarea lor de vieţuire.

Și  în lumina ceea slabă , se vede el , cu-ai lui de-o-seamă

Cu soarta lor cea chinuită şi viaţa ce-nainte-i cheamă .

Apoi, în negură se duce de toate și de toți uitat,

Norocul sau ‘acol se frânge,, ducându-se la zei chemat.

**

Şi multe veacuri îmi trecură prin colţul cel străin de lume,

Când într-o zi, din intâmplare , un om descoper-o minune .

Îmi stă crucit în grota rece şi la lumina faclei slabă

Muţeste-o clipă de uimire , închide ochii şi se-ntreabă:

-Ce Rafael, ori ce Da Vinci, avut-au în trecut strămoşi

Să îmi picteze o Sixtină ,  doar cu cărbuni din vatră scoşi .

Îmi e ‘acol, pe stanca tare , o lume mare ce-i apusă,

Ce-ntoarce în trecut milenii în amintiri şi n-a fost spusă .

***

Ca-ntr-o oglindă fermecată îşi vede tainic coborâşul

Ce fost-a pentru acele vremuri, de glorii zile şi suişuri .

Sărut-apoi, cu plecăciune , cea mâna care lui îi pare

Că din a vremurilor umbră îi mai trimite o urare,

Şi-i  spune-n soaptă, ca să ştie , că-i fost-a greu şi-amărăciune

-Asa că ziua ce trăi-vei, transformă-ţi viaţa în minune ,

Fă cum îi şti că e mai bine , să n-apuci ziua neagră-n care

Cu răul ce ţi-l faci tu însuți , să te întorci din cea urcare ,

La vremurile ce trăit-am , cu-ai mei , în grota cea de piatră ,

Şi ţine minte : că în viaţa , rasplata-ţi este, după faptă.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

MOŞTENITA  AVERE

 

Sunt HUMA Ardealului meu românesc

Născut pe o VATRĂ străbună,

Din vrerea şi legea  ACELUI ceresc

Ce vrut-a aici să mă pună .

 

Mi-e satul CUIBARUL în care-am crescut

Cu mintea visând în afară ,

Aici învăţat-am la toate-nceput

C-un popa şi-un dascăl de ţară .

 

Averea puţină ce-am strâns-o-n desagă

E aur primit mostenire ,

Mi-ajunge s-o cheltui o viaţa întreagă

Şi încă s-o las nepieire.

 

Că ea e DUREREA acestui pământ ,

SPERANŢA ce moare şi-nvie ,

DREPTATEA de care mereu e flămând

Ţăranul ce-asudă pe glie.

 

Ne tragem TĂRIA pe care-o-nmiim

Lăsând veşniciei o urmă ,

Din VATRA și NEAMUL ce încă-l iubim

Şi care se-nvăluie-n brumă.

 

Vremelnic prin viaţă la cruce de timp

PRIPON noi am fost de uitare,

Ne-om duce când vine clipita de timp,

Pe ceea ne-ntoarsă cărare .

**

Rămâne-or uitării mai toate ce-s bune

Ce nouă ne fost-au putere ,

Dar cei ce s-or naşte , vor trece prin lume

Lipsiţi de a ţării avere .

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

RĂDĂCINI

 

Stă cuminte-nchis trecutuln a lacrimilor vreme

El ce-a fost pruncu-nceputul de nimica nu se teme

Fostu-i-a ursit de iele, să cuvinte, să ne-nveţe

Pe cărarea-ngust-a vieţii să ne umple de poveţe.

De te-ntrebi cumva vreodată dacă ai o rădăcină

Te coboară cât se poate pe a neamului tulpină

Şi-ai să vezi ca-ntr-o oglindă pe aceia de demult

Ce-au trudit la temelie, neamul de l-au început.

Toţi bărbaţi ca stânca tare, însemnaţi cu stea in frunte

Au facut din a lor viaţă, mari exemple de virtute

Să-nvăţăm că-n asta lume nu-i iubire fără foc

În a neamului speranţă, în a ei stea cu noroc.

 

Aşadar, deschide cartea şi te-apuca de citit

Ca să ştii ce-au fost bărbaţii, neamul de 1-au plămădit.

Dacă cineva te-ntreabă cine-au fost a noşti părinţi

Tu priveşte cu mândrie spre cohortele de sfinţi

C-ai putea cu ei să umpli de vei vrea o catedrală

Şi-ncă loc ar mai rămâne, de iubire si de fală.

Începutul ni Zamolxis, cel din zei scoborâtor

De la care neamu-ncoace e ştiut că următor,

El, sămânţă de-nceputuri coborât-a chiar din stele

Să ne dea, precum un Moise, legi si drumuri către ele.

Vin apoi străbunii nostri, pilde bune de urmat

Burebista, care-nvremuri la un loc ne-a adunat,

Decebal, el, Ziditorul, cel cu sete de dreptate

Crucea neamului acesta, om netemător de moarte.

Ei sunt bacii ce-adunară turme ce se rătăciră

Întemeietori de ţară, libertatea mult iubiră

Zugrăviţi i-am pune dară, sus pe tâmple de altare

Pentru-a noastră mulţumire, pentru-a voastră inchinare:

Seneslau si Litovoi, Tahomir ca si Bărbat

Dragoş, Sas, Bogdan si Roman, până sus la Basarab

Mircea, Ţepes, Radu Vodă, Rareş, Vodă si Mihai

Nu-s pomelnic de-ngropare, zestre sunt si fală mare

Sfinte cruci de închinare, în biserici, la hotare

Tineri ziditori de ţară, sânge nou şi os domnesc,

Pentru cei ce nu-si uitară, dulce graiul romanesc.

Mircea Dorin Istrate

 

 

STRĂMOŞII

 

Sus, în munţii Orăştiei, lângă Sarmizegetusa,

Sacru foc s-aprinde-n vatră, luminându-i tainic spuza,

Lângă tronul lui Zamolxis, cel din zei scoborâtor

Se întinde masa mare pentru-nnobilat sobor.

 

Au venit la adunare din a veacurilor umbră

Întemeietori de ţară, domni viteji cu soartă sumbră

Ce au sângerat pe spade pentru-a ţării nemurire,

C-au ştiut că soarta lumii stă în pace şi-n unire.

S-au sculat din somn străbunii şi-au umblat prin astă ţară

Ca sa vază cum urmaşii, rostuiră ce lăsară .

Rău e Doamne ce văzură şi ce mult i-a mai durut

Că pe toate cele bune, astăzi neamul le-a pierdut .

Stau acuma trişti bătrânii şi nu văd nici o speranţă

Să trezească pacea ţării, cea demult pierdută-n ceaţă .

Cum ar vrea să-ntoarcă lumea si s-o ia de la-nceput,

Să-şi încoarde iaraşi arcul, să se-aşeze iar sub scut,

Să stârpească nedreptatea ce cuprins-a largul zării

Să omoare hidra vrajbei, sânge nou să dee ţării

Cum să facă, ca românul să găsească drumul drept

Iar furtunii nemiloase să-i mai pună pumnu-n piept.

Că de n-or schimba nimica şi nu pun brăzdaru-n glie

Praf si pulbere s-alege pentru vremea ce-o să vie.

*

DECEBAL, a lui Scorilo, cel de neam întregitor

Mândru şi semeţ în toate stă in fruntea tuturor ,

Se ridică şi priveşte, peste marea adunare,

Se închină lui Zamolxis şi începe-o cuvântare:

 

- Când m-am dus din asta lume, împăcat cu a mea soartă,

Am crezut că-i schimb ursita, în mai bună şi mai dreaptă,

Am făcut din a mea viaţă un exemplu de virtute

Ca să fie semn de carte peste veacurile multe.

Fostu-mi-a împărăţia din Danubiu pân’ la mare,

În Carpaţi făcut-am cuiburi de cetăţi din piatră tare,

Domn am fost şi peste râuri care-n undă aur poartă,

Peste lanuri largi cât marea, peste deal cu pruna coaptă.

Ce-au rămas din toate celea ce în urmă am lăsat?

Doar durere, multă ură, loc prea bun de înfruptat.

Aţi avut o ţară albă, caldă ca o-mbucătură

Iar acuma-i loc de ceartă, de minciună şi de ură.

A secat oare izvorul născător de mari bărbaţi?

Aţi uitat c-a fost o vreme când eram cu toţii fraţi?

 

Nu s-a învăţat nimic din a pildei mari istorii

Din mormântul de cenuşă unde dorm uitaţi eroii.

Vă deplâng urmaşi ai Romei, oi rămase fără baci

Vi se subţiază vâna moştenită la daci.

Eu am stat în faţa Romei doar cu sabia şi cu scutul

Să vă las ce au şi alţii, mândru şi semeţ trecutul.

 

Se asează trist bătrânul năpădit de gânduri sure,

Stă cu ochii-nchişi viteazul, amintirile să-1 fure.

Liniştea se-aşterne-n urmă-i peste tot şi peste toate,

Adevăr grăit-a Sfinxul, mai curat nici că se poate.

**

Se ridic-apoi din scaun ȘTEFAN, domnul nepereche

Hârjonit în lupte grele, os domnesc de viţă veche,

Spune el cu voce moale, grav, încet şi apăsat:

- Oare toţi bărbaţii noştri, de la Bogdan la Muşat

Şi prostimea ceia multă ce-am purtat-o prin războaie

A murit aşa degeaba, fost-a oare o văpaie?

Eu mai cred că-n cartea ţării scris-am pagină de sânge

Să nu uite-n veci urmaşii, aibă dupa cine-o plânge.

Am privit la tine doamne de pe cornu meu de glie

Şi-am simţit cum ţi se-ntinde rădăcina-ţi în moşie,

Te-am ştiut mereu alături şi la rău dar şi la bine

M-am avut iubit de tine, te-am avut ca un vecine.

De-asta eu ţi-am pus în palmă viaţa şi a mea putere

Ca să crească, cum îi crede, bunătatea în avere

Pentru ţară, pentru oameni, pentru mine şi ai mei,

Pentru vremea când s-o-ntoarce întristaţii anii grei.

Ţi-am dat mâna înarmată, multe ori chiar viaţa toată

C-am ştiut că doar cu tine traiul nostru-i laolaltă.

 

Dupa orice bătălie ridicat-am mânăstire

Să-ntăresc pe cât se poate neamul cu a Ta zidire.

Ce făcurăm oare doamne de acuma ne-ai uitat

Şi-ai lăsat ca astă ţară iar să cadă în păcat?

Am pierdut oare speranţa, moartă-i ea acum pe rug?

Ce faci tu cu viaţa noastră înturnată ca de plug?

Dă-ne doamne-un bob de minte numai bun de semănat,

Inmiit ţi 1-om întoarce fără ură şi păcat.

Io Ştefan, domn de ţară şi-n credinţă nepătat

Vă las zestrea de pe urmă strânsă într-un gând curat:

Până nu-i târziu în vară să stârpiţi neghina deasă

Ce s-a-ntins în lanul vostru şi nimica nu vă lasă,

C-o s-ajungeţi de poveste, cum că pus-ați voi un laur

Nu pe om cinstit şi spornic, ci pe capul de balaur.

***

Se ridic-apoi VITEAZUL, întristat de gânduri negre

Şi grăieşte, lin în barbă, gând din inima îi merge:

- Vrut-am pohta ce-am pohtit, visul fost-a-mi implinit

Însă pentru toate astea preţ cu capul am plătit.

Am ştiut că-n lumea asta în unire stă puterea

Iară ţărilor mărunte n-au a li se face vrerea.

Pentru viitorul nostru mi-am pus braţul şi mărirea

Să adun românii nostri şi să fac ce-am vrut, UNIREA.

Dacă n-ar fi fost mişeii ce mi-au dau o altă soartă

Ţării ăsteia straveche, i-aş mai fi deschis o poartă.

Nu mi-aţi moştenit curajul şi nici vrerea ce-am voit-o,

Libertatea cea de aur prea putin aţi preţuit-o.

Azi vrăjmaşii-s înăuntru, printre voi, nu pe afară

Şi vă ard a voastră vlagă ca pe-o sfântă lumănară.

Aşteptaţi prea mult să vină pe-un cal alb un alt Viteazu

Să vă-ndrepte spre lumină, să vă spele iar obrazu,

De trădarea rusinoasă ce-o purtaţi ca pe o cruce,

De la Decebal încoace v-a robit argintul dulce.

Iuda e cu voi alături, nu-1 scuipaţi precum s-ar cere,

Văl aveti pe ochii voştri, visu-i setea de putere.

Mi-aş da înc-odată capul să vă ştiu uniţi în toate

Bravi, cinstiţi, curaţi ca crinul şi netemători de moarte.

****

Gânduri mari cu dor de ţara a rostit şi domnul CUZA,

Scormonind în focul sacru să-i învioreze spuza:

- Baci avut-am eu în toate câte-n lume am făcut

Pe netemători de moarte ce şi-au pus viaţa pe scut,

De la ei, eu învăţat-am cum să-mpart a mea putere

Celor urgisiţi de soartă ca să fie şi-a lor vrere.

Am unit încă odată românimea laolaltă

Ca să fac fiinţa ţării mult mai dreaptă şi curată.

Am schimbat ce era putred şi cu legi am rânduit

Ţara ce-am croit-o nouă dupa gând neprihanit.

Nu mi-am dus voia la capăt că din nou au apărut

Iude ce şi-au pus arginţii în averi de împrumut.

A rămas şi-atunci necoaptă bucuria-mpreunării

Şi unirii laolaltă de pe-ntreg cuprinsul ţării,

A românilor de-atuncea care-n mine au crezut

Şi-au simtit că înc-odată vor sfârşi ce-au început.

Poate asta-i soarta ţării să tot vrea să fie una,

Să îşi aibă fiii aproape precum soarele cu luna,

Să-şi împartă fericirea într-u toţi şi într-u toate.

Să trăiască, de s-o poate, în iubire şi dreptate.

Ne luptăm de la-nceputuri nu cu vântul ori cu marea

Ci cu ce-i mai rău în lume, cu minciuna şi trădarea.

Noi am fost Hristoşi pe cruce, am iertat şi ne-a durut

Când nevolnicia noastră ne-a mâncat şi ne-a vândut.

De-asta cred că noi românii nu ne vom urca la stele

Până când n-om învăţarăm cum să ne ferim de iele,

De năluci şi de fantasme ce ne-nceţoşează mintea

Când ne punem în balanţă aur, dragostea şi cinstea.

Aurul ce întinează, dragostea ce ne lipseşte,

Cinstea ce innobilează şi ridică sus pe creste.

******

-Gânduri mari grăit-aţi astăzi, numai bune de urmat

Spuse ganditor Zmolxes, apa lină, grâu curat.

De la inceputul lumii, de când ni se pierde urma

Noi am fost mereu aicea, păstorindu-ne cu turma,

Mulţi au fost de multe feluri pe-a Carpaţilor păşune

Mestecaţi precum e grâul, bob curat, dar şi tăciune.

Au rodit în noi popoare, neamuri, seminţii, noroade

Ce s-au înmultit ca lanul în culcuş de zile calde.

Voi ce-mi staţi acum alături ca icoane-n mânăstire,

Voi sunteţi trecutul ţării, piatra ei de nemurire,

Înspre voi se-ndreaptă gândul şi speranţa ăstei lumi

C-o să fie odată bine şi-o s-aveţi şi ani mai buni.

Trebe doar, ca cei de astăzi, ce sunt puşi să vă conducă

Să ne-aleagă de modele, să vă rostuiască-n muncă.

Un alt Ştefan, ori Viteazul, de s-o naşte-n ţara asta

Lânga ei să nu-i mai ţină pe nevolnici şi pe Basta.

Numai astfel de li-ţi face, noi, cei duşi ne-om mulţumi

Că v-ati dus până la capăt lungul crez al inimii,

Şi-oţi putea să spuneţi lumii, cum că sus ea noastră astră,

NU SUNTEȚI URMAȚII ROMEI, ROMA E URMAȘA VOASTRĂ!

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

LUMEA   DACILOR

 

Din vremi rămase-n urmă pe-a timpului cărare,

Din început de lume cu sete de-nălţare,

Un zvon străbate tainic hotare să-mpreune

Vestind că lumea dacă, îmi e de-acum un nume.

 

Că veacuri curgătoare şi-a tot lăţit moşia

Unind sub ascultare noroadele şi glia

Ce fost-au răsfirate sub vremuri mişcătoare

Pe nesfârşite câmpuri, sub soarele răsare.

 

Că scoborând din ceruri  şi-au pus în a lor frunte

Sământă veşnicită de zei, care să-nfrunte

Potrivnicele timpuri şi cele crude hoarde

Venite de aiurea să fure şi să prade.

 

Că ei se cred din timpuri a fi nemuritori,

Că râd de coasa morţii, că-n cer e locul lor,

Pe câmpul bătăliei de mor în bărbăţie

S-or nemurii de-a pururi, slăviţi şi-n măreţie.

 

Că zeii lor le pus-au în glie, mestecate

Şi aur cât cuprinde şi sare şi bucate,

De-aici să nu mai plece, să fie stâlpi de stână

Cât vremuri tot vor trece în goana lor nebună.

 

Azi duşi în nemurire cu lumea lor uitată

Sunt dulce pomenire slăvită şi-nstelată,

Ce nalţă al nost suflet, trezeşte şi-nfioară

Simţirea ce se cheamă,  că-i dragostea de ţară.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

EROUL  ?

 

Din campanii fără număr petrecute prin ţinuturi

Neumblate, neştiute, din a lumii începuturi,

Plin de răni, da-n biruinţă urcătoare pân’ la stele

Se întoarce-acas’ romanul măcinat de toate cele.

 

Sta-va vreme măsurată ca să prindă iar putere,

Că de-o fi ca împăratul să îşi facă a sa vrere

Va porni din nou la luptă ,gloria să-i rotunjească

Iar imperiul cel vremelnic, cu o palmă să-l lărgească.

 

Pân-atuncea el, eroul, însemnat de ceea moarte

Povesti-va să se ştie petrecute cele fapte

Când, cu spada lui temută a îngenunchiat popoare

Ce n-au vrut să recunoască , măreţia Romei-Soare.

 

Nimeni însă nu-l întreabă care-i vina ce-au avut-o

Cei trăiţi în libertate, miei jertfiţi în astă luptă,

Trăitori de pretutindeni, închegaţi într-un popor

Ce din vremile bătrâne s-au ştiut în ţara lor.

 

N-au dorit averea Romei, nici mărire-mpărătească,

Nici  pământul să il calce, şi nici gloria-i cerească,

Mulţumiţi au fost cu traiul ce din vremi le-a fost sortit,

Şi cu cele ce primit-au , din vechime moştenit.

 

Aşadară tu, romane, ce te crezi eroul lumii

Eşti tâlharul ce furat-ai libertatea, iar păgânii

Ce-au căzut sub ascuţişul spadei tale-nsângerată

Sunt martirii ce jertfita-i într-u gloria-ţi visată.

 

Bogăţia şi averea ce le ai în astă lume

Sunt muncite-n altă parte, dar luate-n furăciune,

Tu făcut-ai vitejie din omor şi înrobire

Ca în pagini preamărite să te treci de pomenire.

 

***

Azi de cercetăm istorii din a lumii începuturi

Ce-au slăvit şi-ngloriază nume mari, şi-a lor trecuturi,

Vom afla că prădăciunea fost-a fală şi virtutea

Ce pe cap a pus coroane, şi în lauri prins-a fruntea.

 

Toţi Napoleonii lumii, Alexandri şi Cezarii

Cei sultani fără de număr,papii hulpavi, Gingis-hanii,

Toţi ca unu-n gând avut-au bogăţia şi averea

Pentru ei, iar pentru ceilalţi, sărăcia şi durerea.

 

Noi mai credem cele timpuri cum că fost-au  nălţătoare,

Poleite toate-n aur, perle albe lucitoare,

Mincinoasă judecată, că cei mulţi ce le-au trăit

N-au gustat din ele mierea, ci pelin de pătimit.

 

Ce poveşti zguduitoare ar fi spus acel proscris

Dacă scrib la cartea vieţii, şi el pagini ar fi scris,

Dar de când e lumea lume asta fac învingătorii,

Ei scriu, după cum l-i vrerea, cartea nostră de istorii.

 

****

Aşadar, cele istorii fală nu-s, nici măreţie

Ci ruşine neiertată, suferinţă, grozăvie,

Iar de credeţi că-nvăţat-am din greşelile trecute

Vă-nşelati, ele-s aceleaşi, dar se fac mai pe tăcute.

 

 

 

ISTORII

 

Din veacuri ce-s uitate în dungă de vecie

Din cele amintite, din câte vremea ştie,

Din borne ce străbunii le pus-au la hotare

În candele de stele, pe-a vieţii lor cărare,

Ni-i scrisă veşnicia în file-ngălbenite

Să ştim a da crezare la vremile slăvite.

*

Când din topite timpuri rămase amintire

La cele începute făcutu-s-a zidire,

În urcătoarea vreme pe coaste de Carpaţi

Noi început-am lumea, cu bravii noşti bărbaţi.

 

ZAMOLXIS, primul Moise, cu legile-i străbune

Ne rânduit-a viaţa cu-a sa înţelepciune,

Sub el împărăţia lărgitu-s-a-n hotare

Din margine de lume spre soarele răsare ,

Că veşnicitul nostru, cel întronatul zeu

A fost a lumii TRACE, slăvitul DUMNEZEU.

 

Atunci când timpuri aspre trecut-au peste lume,

Din despărţiri de neamuri făcutu-s-a un nume

La cruce de istorii, vitejii  GETO – DACI

Ce biruit-au timpul, umplând cu vreme saci

Să-mi prindă rădăcină şi-aicea să-mi rămână,

Să-şi urce-n slavă seva, prin viguroasa vână.

 

Când soarta îşi întoarse de la pământul ista

Norocul şovăielnic, venit-a BUREBISTA

Să strângă rătăcite ciopoare din cea turmă

Şi-n strungă să le-adune sub  încordata-i mână,

Ca să-ntărească neamul la vremi neprietenoase

Ce-n zăngănit de arme erau în pragul casei.

Şi-atunci când soarta ţării  stătea în cumpănire,

Că Roma împărată voitu-s-a-n lărgire,

Un DECEBAL urmat-a la frâiele puterii

Să scape soarta ţării de visu-ngenuncherii.

 

Cu oastea sa-nstelată  de dorul libertăţii

Vitejii lupii tineri şi-au pus, în schimbul vieţii

Onoarea şi virtutea în marmura Columnei

Să ştie-ntreaga lume, că asta doar rămâne-i

Urmaşului ce vine, de vrea ca să trăiască

Vieţi fără ruşine, sub pronia cerească.

 

Trăirile de-atuncea în focul celor lupte

Mi-au fost la următorii exemple de virtute,

Simţind că ţara, neamul, şi sfănta libertate

Cu sânge şi-n onoare se cer a fi spălate,

Că jertfa fiecărui se pune pe altare

Să de-a putere ţării la visu-i de’nălţare.

****

Aceasta n-i comoara rămasă moştenire

Ce-o facem împărţită, s-o ţinem nepieire,

Ea singură-i în stare pe slab să-l înfioare,

Să-l umple de putere, să-l pună în văltoare,

Să-l facă, de s-o cere, cel scut la viaţa ţării,

Sau ortul cel de plată în schimbul neuitării.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

PĂMÂNT BINECUVÂNTAT

(cuib de lună)

 

Ce are Ardealul meu mai bun ?

Mireasma-n florile de mac,

Seva de viaţă-n lut străbun

Şi-o caldă inimă de dac !

 

Domoale dealuri unduite,

Cu văi ascunse, o minune,

Câmpii şi şesuri arcuite,

Pământ ca untul, pentru pâine,

 

Păduri ce zarea o umbresc

Cu foşnet lin şi tremurat,

Acol’ stejaru-mpărătesc

Stăpân îmi e, pe-al său regat.

 

La margini, zimţuiri de munţi

Cu reci izvoare cristaline,

Cuib de cetăţi, străjerii muţi

Ce-au scris istorii, pagini pline.

 

Pe văi, sunt satele-nşirate

Cu gospodarii pricepuţi,

Frumoase case, aşezate,

Pe dealuri, stâni cu câini temuţi.

 

Umbroase veri, ierni liniştite

Şi ploi bogate, a belşug,

Toate, de Domnul rânduite,

Să fie brazda grea sub plug.

 

Iar oamenii, nici răi, nici buni,

Ca peste tot, în astă lume,

Nu toţi cu laur şi cununi

Dar buni la suflet, puşi în glume

 

Ei au o inimă ca pâinea

Ruptă-n bucaţi, gata s-ompartă

Cu cei ce-n veacuri fost-au una

În suferinţă, laolaltă.

 

Că stinsă nu e încă spuza

Si jurăminte nu-s călcate

Că-n munti, la Sarmisegetuza

E-al nost’ simbol, de demnitate.

 

Stă adormită doar credinţa

În marea Dacie străbună,

Azi, jertfă este suferinţa

Că n-am stat veşnic, împreună.

 

Da-n crucea timpului din urmă

Veni-va iaraşi un Mihai

Ce-o strânge-n ţarcuri marea turmă

A celor ce vorbim un grai.

 

Să ştiţi că timpul o să vină

Nu peste mult, şi cu folos,

Şi-a Maicii Domnului Grădină,

Ardealul, fi-va cum a  fost !

*

Pe Coasta Mare, într-un prun,

In puf cu pulbere de stele,

Îşi are luna cuib nebun,

Păzit de gândurile mele.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

STRĂBUNA VATRĂ

 

A fost cândva, demult, odată

Un sat bătrân ce-avea pe vatră

O stirpe lungă de ţărani

Frumoşi, cinstiţi, puţini la bani.

 

Cu oameni mândri, prunci frumoşi,

Cu graiul dulce şi miloşi,

Nici prea săraci, nici norocoşi

Nici răi ca alţii, nici Cristoşi.

 

Nu îşi doreau bani şi avere

Şi n-aveau gândul de putere,

Nu cunoaşteau altă plăcere

Doar lui Isus să-i facă vrere.

 

Erau şi ei cum sunt şi alţii

Trăind în pace, buni ca fraţii,

Lăsau viaţa-n voia sorţii

Şi-şi îngropau cu jale morţii.

 

Ţineau de sfinte un Crăciun

De Paşti tăiau mielul cel bun,

Puneau lumină la străbun

În sfânta noapte de ajun

 

Ştiau la joc să fure fete,

La nunţi ştiau cum să se-nbete,

La morţi să pună de-o prescură,

Să cânte doina cu măsură.

 

Din zori de zi şi până-n noapte

Lucrau hotarul cât se poate

Dădeau la alţii de pomană

Să n-aibă-n vie-n vară mană

 

Bărbaţii fost-au la războaie,

Prea mulţi pierit-au în văpaie,

Acum doar candela-n odaie

Mai aminteşte de bătaie.

 

Acesta-i satul meu sub soare,

Unde, pe uliţă lui mare

Eu am mijit în sfânta zare

Cu-a dulci mamei sărutare.

 

M-am dus apoi în ţări nebune

Şi-am părăsit această lume

Născută într-o grea genune

Înscrisă doar în fapte bune.

 

Nici când n-am mai simţit în viaţă

Dulce miros de iarbă creaţă

De fân uscat, de romanită

De busuioc pus în cătrinţă

De ii cusute cu altiţă

Ori de sarmale-n foi de viţă

 

Încet se sting ca un tăciune

Cele ce-n viaţă fost-au bune,

În satul meu uitat de lume

Pierdute-s toate fără urme.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

LUMEA   VISULUI   PIERDUT

 

Mai sunt şi-acuma cuiburi în acăţi

Pe malurile molcomei Târnave,

Cu ciori păzindu-şi pui golaşi de hoţi

Ce mi-s copii cu gânduri ,cam hulpave.

 

S-au scuturat arginţi din ghiocei

Şi-n Continit melinii dau în floare,

Cu casele în spate bourei

Plecat-au liniştiţi să se însoare.

 

Pe coastă-n deal, pasc turme de mioare

Ciopoare-s lângă stâna cea bătrână,

Doi miei se bat în cap să se măsoare

Crezându-se berbeci , cam într-o lună.

 

Pe-un pai uscat, întoarsă către soare

În vis topită doarme-o buburuză,

Puteri să-mi prindă ca să-mi urce-o floare

Că ea săraca  slabă-i şi-i lăuză.

 

Din toate câte sunt în anotimpuri

Mai e ceva  ce încă mai lipseşte,

Copiii nebunaticelor timpuri

Din vremi trecute , astăzi o păveste.

**

Acăţii, ghioceii şi melinii

Cu toţii sunt în locul cel lăsat,

Doar boureii, mieii şi vecinii

S-au tot urcat la ceruri, dinspre sat.

 

În toate căte sunt, şi mi-s pierdute

Mă văd acolo-n  vis de-atâtea ori,

Copilul ce-am uitat de griji avute

Cătând ades cu alţii, cuib de ciori.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

TRĂIRI ADEVĂRATE

 

Mi-aţi stat vreodată-n dric de car

Cu ochii numărând la stele?

Când boii rumegau arar

Luceferi înşelaţi de iele ?

 

Dormit-aţi nopţi în pat de flori

Cu dulci miresme-nbietoare ?

Simţit-aţi cum v-au dat fiori

Rebele stele căzătoare ?

 

Umblatu-mi-aţi desculţi prin tină

Şi-n colb ca fulgul de uşor ?

Pirdutu-v-aţi căzuţi în vină

Cu draga-n iarbă ori mohor ?

 

Culcatu-v-aţi în nopţi cu lună

În lan de grâu ce-i înspicat ?

Simţit-aţi viaţa cum se-adună

În bobul spicului curat ?

 

Aţi stat o noapte-n fânul şurii

Când ploaia răpăia uşor ?

Simţit-a-ţi grea arsura gurii

La fata mistuită-n dor ?

 

Aţi pus vreodat un lemn în vatră

În ierni cu ger crăpând pământ ?

Simţitu-mi-aţi cel grâu pe piatră

De moară măcinat mărunt ?

**

De toate astea n-aţi făcut

În viaţa voastră trecătoare,

Aş spune că al vost trecut

Nu are-n el trăiri , valoare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DE   TINE   FI-VOI   VREDNIC

 

Mijit în astă lume acolo-n vârf de deal

De tine fi-voi vrednic iubitul meu Ardeal

Să fiu măcar o slovă în paginile-ţi scrise,

Clipită priponită în vremile-ţi nestinse.

 

De n-oi lăsa în urmă ceva ce să te urce

Nevrednic sunt de tine să-ţi port sfinţita-ţi cruce,

Că tu mi-ai dat de toate să am de vieţuire

Iar eu dator ţi-s încă, să ’nalţ a ta mărire.

 

Câmd huma ta călca-voi cu pasul apăsat

Puteri mi-i da din tine să fiu al tău soldat,

Ca  mâna şi cu viaţa-mi să-ţi fie trainic scut

Să-ţi apăr moştenirea rămasă din trecut.

 

Că viaţa ta-i viaţă din vieţile-adunate

Din piepturile noastre, ce pentru tine bate

Să stai în demnitate măritul meu Ardeal,

Şi vrednici prunci să-ţi nască, norocu-n vârf de deal.

 

 

 

U R M A

 

Motto

Sunt o urmă ce-au lăsat-o bunii mei de dinainte,

Eu în vers am înălţat-o, ei s-au dus, la cele sfinte

 

Din vremuri obosite ce şi-au făcut cărare

Prin veacuri încâlcite, din lungă depărtare,

Din suitoare timpuri în aure-mbrăcate

Şi coborâşuri încă ce dusu-le-am în spate,

Rămasă-i urma noastră aicea aşezată

Adâncă, neclintită, în demnitate stată.

 

Furtunile trecute cu roiuri de noroade

Pe-aicea petrecute în hoardele nomade,

Nici cum n-au fost în stare să smulgă din ţărână

A  noastră veche viţă din lumea ei străbună,

Ba încă mi-a-ntărit-o ca vrednică să fie

Să-şi urce nemurirea mereu din astă glie.

 

S-au oţelit în luptă şi cugetul şi mâna

Ce mi-au ţinut în viaţă şi neîntoarsă râvna

In mari speranţe puse, şi-n geana de lumină

Cerute la Măritul să nu le facă vină,

Să-i ţină în urcare spre veacuri următoare

Ca bună urmă facă-şi, din viaţa pieritoare.

***

De trecători prin lume visaţi la nemurire

Lăsaţi în urma voastră virtute şi iubire,

Şi-o urmă apăsată să fie de-ndreptare

La următorii voştri ce-i puneţi pe cărare,

Să nu se rătăcească în lumea mincinoasă,

Să-mi ţină calea vieţii curată şi ne-ntoarsă.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SAT  CELEST

 

Am  sat celest, cu luna-n deal,

Lămpaş la streaşînă de casă.

În noaptea care-şi  cată  mal

Pe coastă sus , la iarbă deasă .

 

Se naşte-ntruna nesfârşitul

Din şipotul cu apă rece ,

Iar drumul țării-i înfinitul,

De-o palmă lat , cu-n pas l-oi trece .

 

Cea seară-şi face cuib de vise

În nuc bătrân , uitat în vie ,

Ca dimineţile prelinse

De-aici trezite să renvie .

 

Şi-n liniştea patriarhală ,

În greu miros de prună coaptă ,

Viaţa şi moartea  , în urzeală

Se-mbucă , îngânate-n şoaptă .

**

Curând cea pace o să cadă

Pe satul meu secat de lume ,

Uitarea-şi face largi hotare

Peste ce-a fost odat’ , miniune.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

REPETABILA   POVESTE

 

Ca un şarpe se strecoară urma drumului de care

Ce se pierde în hotare printre dealuri obosită,

Câte-un prun o străjuieşte, ca la umbra lui răcoare

Să găsească truditorul în amiaza-i lenevită.

 

Mai la deal, bătrâna stână toarce vremuri înstelate

Şi în colţul cel de lume ea e stâlp de veşnicie,

Timpul care a-ngropat-o, dimpreună-i ţine parte

Să slujească neamul care, e aicea din pruncie.

 

Înşirată pe cărare, mergătoare, liniştită,

Turma urcă dinspre vale în cadenţă de talangă,

Mirosind a caş de oaie şi-a jintiţă îndulcită

Şi-a mohor şi-a iarbă verde, toate strânse-ntr-o desagă.

 

Către seară, umbre late îngustând a lumii zare

Bat în cuie de luceferi bolta ce se potcoveşte

Şi-nălţându-se spre astre, totul cade în visare,

Adormind sub Carul Mare, repetabila poveste

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

LUMEA   COPILĂRIEI

 

Peste gândurile mele mângâiate în alint

Cad în noapte ploi de stele, ca-n visare să mă simt

Iar copil în neastâmpăr dup-o ploaie repezită

Frământând  desculţ pe uliţi, tina lumii însfinţită.

 

Mai apoi, cu alţi de-o seamă, în ştiutul loc umbrit

Dulci frăguţe-nmiresmate căutam prin Continit

Şi-n amiaza însorită, arzătoare ca o boală

În Târnava lenevită, ne scăldam în pielea goală.

 

Indulcit în joaca zilei timpul ne trecea clipită

Şi-n uitări punea de-oparte vremea ceea miruită,

Iară noi, fără păcate, puri ca roua-nlăcrimată

Risipeam din punga vremii viaţă tânără, curată.

 

Seara, ciurda încornată mirosind a câmpuri coapte

O-mpărţeam din poartă-n poartă să ne sature de lapte,

Iar când cina aşteptată stâmpăra  a noastră foame

Preaspăşiţi şi-n rugăciune, ne-nchinam pe la icoane.

 

Când luceferii din noapte înhămaţi la Carul Mare

Ne purtau prin cer de stele îndulciţi într-o visare,

Luna, felinarul lumii şi a nopţilor dădacă,

Ne-mbia la somn că mâine, lungă ziuă-i  pentru joacă.

 

***

Vreme scursă-n amintire, tăinuită-n dulce gând

Vii din umbră de uitare ca un vis înfiorând

Răscolindu-mi anii care stau de-acum în cumpănire,

Mergători spre mal de viaţă , ce ca mâine e vecie.

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

Trecător prin ceruri ninse/ cu luceferii în roi,

Însfințesc cu-a mele vise/ urma carului cu boi.

 

&&&