Mircea Dorin Istrate - Poezii pentru sâmbăta seara ,,Aducere aminte, de vremi mai liniștite,,

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru sâmbăta seara

,,Aducere aminte, de vremi mai liniștite,,

 

 

 

~*~

 

CHEMAREA  SATULUI  STRĂBUN

 

Mai CATĂ-MĂ nepoate, cât  încă mai îs viu

Pe cărăruia vieții cu neamul dimpreună,

Că s-ar putea ca mâine, cu alții eu să fiu

În ȚINTIRIMUL nostru, ce-acum mi-i peste mână.

 

Mai hai, acum în toamnă, s-ajuți și tu oleacă

La strâns la cucuruze, ori la cules de vie,

Să simți că ești cu neamul învrednicit la CLACĂ,

Cum știi tu că mai fost-ai în vremea de pruncie.

 

Să HOBOSĂȘTI  în muncă, să MÂNCI pe la OJÂNĂ

Un DĂRĂBOI de CHITĂ cu slană și cu ceapă,

Să te-NTRENEZI c-o țuică din prune de grădină

Făcută în CĂLDARE, de-ți face grea cea pleoapă.

 

Să dormi pe paie-n șură tăt COPERIT cu stele

Și să visezi de-a valma toți anii tinereții,

Să-ți plângă al tău suflet PĂRĂU, cu lacrimi grele

Că ai plecat de-aicea cândva, în floarea vieții.

 

Te-ai dus atunci în lume, c-ai vrut să te DOMNEȘTI

Și ne-ai lăsat aicea cu greul și hotarul,

Și-acuma de stai OBLU și bine socotești

Îmi pare că acolo mai mare e amarul.

 

Aici e multă muncă, da-i SLOBODĂ și vine

Din SÂMȚUL tău că-i MUSAI pământul să-l robești,

Că el pe toți, drăguțul, în poala lui ne ține,

Ne dă de-MBUCĂTURĂ, cu vrerile cerești.

 

Acol’, pe la orașe, tu rob îmi ești pe viață

La alții ce cu munca-ți mi-i tot îmbogățești,

De-i ploaie ori e soare, de-i vânt, ninsoare, ceață,

Pe orice vreme-i MUSAI, ca alții să muncești.

 

Îmi stai mai toată ziua închis între PĂREȚI,

Ești GĂLBEJIU ca ceara și peste tot te doare,

De stați mai mult la soare îmi sunteți toți ca BEȚI

Și de-i un nor pe ceruri, îndată vi-i răcoare.

 

Pe-acol’ cocoși nu cântă și câini n-auzi cum latră,

Nu-s ciocârlii în luncă, de ele doar vi-i dor,

Când plouă nu e TINĂ, că ULIȚA-i de CHIATRĂ,

Sălciei vă e apa, că nu-i de la izvor.

 

Vi-i plata mult mai groasă, dar ce  folos de ea

Că-mi cumpărați de toate și apa ce o beți,

O mână de urzică și-un fir de gălbenea

Vă costă o avere, de mi-o  doriți și-o vreți.

 

La noi e plină Coasta și Râtul și cărarea

De ce ades cu aur voi încă îmi plătiți,

Să vă-NSORIȚI vă duceți în vară pân’ la marea

Ce vă mănâncă banii, de-mi înjurați de sfinți.

 

La noi, fără de plată, ne însorim o vară

La sapă și la coasă, la fân, la secerat,

Sub COMĂNAC ne-adie vântuțul până-n seară

Și morți de HOBOSALĂ dormim ca-n legănat.

**

Așa că hai pe-acasă nepoate, de ți-e vrere

Să te mai vezi cu neamul, să nu îmi fii uitat,

Mai lasă din domnie, mai prinde-un pic putere

Că și tu ca și alții, ca mâine ești plecat.

*

Acum la noi e toamnă, prelungă și dulcie

Ce te îmbie încă la muncă până-n sară,

Hai la făcut PĂLINCĂ, că-ți dau BOGĂT și ție

Că MINTENI îi Crăciunul, hai că te-aștept la gară.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SCHIMBUL NEFĂCUT

 

Umbra gândurilor sale, sprijinindu-se de-a valma,

În toiagul veșniciei din cerescul Lui ținut,

Fulgerări îmi scăpărară, când, SLOBOS-A  el SUDALMA

Că un nimeni, pământeanul, din cuibarul lui de lut,

SFĂTOȘIT și-n mare fală, chiar în cale lui s-a pus,

Într-o zi de lungă vară, când  era pe la apus.

 

El nimicul, OCOȘ mare, rupt în două de la coasă,

HOBOSÂT nevoie mare, stă în drum privind spre sus

Și-n năduf întreabă dânsul, sprijinit și el în coasă:

-Tu, de ce nu vii Mărite, să m-ajuți să GAT hotarul

Că acum e săptămâna de cănd tot îmi trag amarul

Și în loc să se sfârșească, Tu-mi lungești în zi calvarul?

Dă-mi puterea Ta cerească, măcar pentr-o zi de muncă

Să cosăsc POSTĂȚI de-a rândul sus pe Coastă, jos în luncă,

Să am fân cât voi la iarnă, pentru  cele DOBITOACE,

Și apoi, sătul de toate, chiar că mi te las în pace

Și voi boierii ca Tine, zile-ntregi, cât n-am ce face.

 

Zi-sa bine ostenitul cel sătul de-atâta muncă?

Spus-a lui, pe Preamăritul, pare că îl cam încurcă

Și atunci, la cel muncitul, El, îi spune răspicat:

-Bine, fie, schimb să facem, ca să vezi de nu-i păcat

De ce-ți iei pe cap de-acuma și în urmă ai lăsat.

 

Și ajuns-a el, nimicul, Domn pe lumile de sus,

Pe lățitul fără margini de la răsărit l-apus,

Pe-adâncimi ce nu au maluri și pe timpul nesfârșit,

Și atunci văzu sărmanul, cum în clipe, înzecit,

Lumi se nasc din mai nimica și mor alte înmiit

Și-n genuni se sorb de-apururi înroite albe stele,

Iar din tainice izvoare alte curg în loc la cele,

Înroșind și înnegrindu-mi cerul lumilor de sus

Într-o zbatere nebună, mai pe față, mai pe-ascuns.

 

Ș-apoi peste tot războaie între lumi înnebunite,

Zguduind tot universul pe lungimi nemărginite,

Prăvălind bucăți de lume în doar câteva secunde,

Lăsând goluri nesfârșite, mute, oarbe, negre, surde.

 

Cum să ții în frâu atâta lungă, mare, veșnicie?

Cum să STÂMPERI cela haos, ceea mare nebunie?

Cum să limpezești întinsul cela fără de sfârșit?

Cum să ții în mână totul, cela fără de oprit?

*

-Ia-ți Tu, Doamne, înapoie lumea Ta, că prea-i de muncă,

Dă-mi ‘napoi mie truditul liniștit, acol, pe luncă,

Și mai dă-mi vre-o două zile îndoit să am de coasă

Că am vrut să fiu ca Tine, pân’ puterile mă lasă.

Liniște-i pe-aici Mărite, nu ca-n lumile de sus,

Frumuseți îmi sunt în toate cum în vorbe nu-s de spus,

Greu ne e, dar greul trece și-n plăcuta fericie

E tot binele din lume, ce a fost și ce-o să vie.

**

-Iartă-mi Doamne îndrăzneala că am vrut să fiu ca Tine,

Mare, tare și-n putere tot mărindu-mă pe mine,

Locul Tău e sus în ceruri, al meu Doamne-n pământesc,

Tu pe cap îmi ai vecia, eu o clipă ostenesc,

Și de-aceea pentru asta, încă Doamne-ți, mulțumesc.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

M-AM  REÎNTORS   ACASĂ

 

-Ce-i mai pe-acasă Gheorghe? Tot îl întreb în gând

Pe un nepot mai tânăr, din satul meu uitat,

Că poate vin pe-acasă,  nu chiar așa curând,

Să văd ce-i mai pe-acolo, de când eu am plecat.

**

Am fost, mai cătră toamnă, când s-a mai domolit

Arșița verii care la noi e foc și pară,

Să pot umbla în voie, așa, mai HODINIT,

De cât mi-o fi nevoie din zori și până-n seară.

 

Am mers pe DRUMUL  ȚĂRII mai până-n deal, La Cruce,

Iar de acol’, pe Vale, ajuns-am în hotare,

În flori de lămâiță amirosind a dulce

Se unduia agale bătrânul drum de care.

 

 

Prin lan de CUCURUZE tăiatu-mi-am cărare

Spre STÂNA ce-am știut-o acolo-n vârf de deal,

M-am închinat la dânsa, ca-n față la altare

Că mi-a-nsfințit în vreme vecia în Ardeal.

 

Ciobanul, de-a lui Oanea, n-a mai știut de mine,

Cu toate că odată am fost cu-a lui bunic

Vecini, pe ulicioara cea plină de Gherghine,

Dar el, pe vremea ceea, era PRUNCUȚ, prea mic.

 

Un BOȚ de mămăligă am ÎMBUCAT cu dânsul

Ce copu-s-a pe SPUZA cât noi am VOROVIT,

Apoi, mai fără grabă, tot îndemnându-mi  pasul

Ajuns-am la HODAIE, pe drum de ostenit.

 

 

Aici, din ce odată a fost un Rai ceresc,

Acum doar vântul bate prin casele HÂITE,

Și-n locul bun de coasă, de-un veac doar spini îmi cresc

Ducându-se-n uitare cu cele vremi grăbite.

 

Așa c-am apucat-o să mă SCOBOR la vale

Trecând Pomiștea Popii, acum o uscătură

Și-am dat din întâmplare de tainica cărare

Ce dusu-ne-a odată spre codrul plin de mură.

 

Acum doar TROSCĂȚELUL și lunga Colilie

Umbresc pământu-n vară și-l mai înrourează,

N-am mai găsit frăguțe de pus la pălărie

Cu toate că avut-am mereu privirea trează.

 

La Podul dintre Ape am dat de moara veche,

Nimic nu-i ce odată știam că e pe-aici,

Acu-i o HÂITURĂ, ce nu-i găsești pereche,

CUIBARE de ARINĂ la mii de rândunici.

**

Și-așa, cătră OJINĂ, ajung la mine-acasă,

Nu-i cine să-mi deschidă c-ai mei sunt duși demult,

Pe-a cerului cărare prelungă și ne-ntoarsă

Unde e pace-adâncă, nu ca pe-aici, tumult.

 

În curte-i iarbă-naltă, un semn că pe aicea

De multă vreme încă un pas n-a mai călcat,

Prin șură cuib îmi are de-o vreme pitulicea,

Iar prin POIATĂ vrăbii de-un veac s-au încuibat.

 

Răritu-s-au vecinii și mulți în ȚINTIRIM

S-au dus să HODINEASCĂ vecia cea prelungă,

În sat puține-s neamuri, abia dacă ne știm,

Pomelnicul PRESCURII îmi are cale lungă.

 

La Gheorge-acas copiii niciunul nu mă știe

Și-abia mai după nume cumva mă mai ghicesc,

Îndurerat mi-e satul și tot în sărăcie

Sunt ei, pruncuți ăștia, ce tot așa îmi cresc.

***

La cină DEȘITAT-am poveștile trecute,

Ne-am amintit de-aceea ce pus-au neamu-n FALĂ,

La ceia morți de bine cuvinte petrecute

Am spus cum se cuvine, în bună RÂNDUIALĂ.

 

Am fost la sfânta slujbă, în zi de sărbătoare,

Puțină-adunătură de cum a fost cândva,

Săracă-i parohia, ajunsă-i la STRÂMTOARE

Și nimenea de-o vreme n-ajuns-a, cineva.

 

În altă zi mai fost-am pe Vale și prin luncă,

Pe Coasta Mare încă plimbatu-m-am prin vii,

Pustietăți și liniști și-o pace grea, adâncă

Plutea mai peste toate, trezindu-mi nostalgii.

 

În ȚINTIRIM gutuii și prunii întomnați

Crescuți printre morminte m-au așteptat să vin,

M-au îmbiat cu poame și-apoi la cei plecați

Făcut-am plecăciune le fie somnul lin.

 

La ȘIPOT stâmpărat-am arsura gurii mele

Cu apa-i răcoroasă ce-n lume n-are preț

Și-n clipocitul dânsei, din lunga mea durere

Împreunat-am lacrimi cu valu-i săltăreț.

****

Mă doare ce ajuns-a sătucul meu de țară,

El  ce a fost vecia la locul ăst’ MĂNOS,

S-o duce în uitare, ca mâine o să-mi piară

Că a intrat sub umbră de timp nenorocos.

 

Oricare-i fi-va soarta, eu ține-mi-l-oi minte

De-acum până-n vecie ca Rai împărătesc,

Frumos, cum nu-i sub soare, sfielnic și cuminte

Un dar primit de oameni, de-acolo, din ceresc.

*

Când am plecat luat-am, să-mi fie de-amintire,

Un fir de colilie de-acolo, de pe Coastă,

Îmi fi-va ca o pană de înger, ce-n plutire

M-o duce, când mi voia, ‘napoi, la casa noastă.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

BOLÂNDĂ-I  LUMEA

 

BOLÂNDĂ-i lumea! Zâce Moșu, bolândă-i dară! zâce Buna,

TĂHUI la cap îs TĂȚ de-acuma și nu-i mai unul breaz din ei,

N-au  să SĂ-NȘIRUIE cu cine, că TĂȚ pământ și apă-s una,

CORCITĂ turmă dezlânată, fără un BACI, ca vai de ei.

 

Necopț îs ăi de az și încă, nu mi s-or coace niciodată,

Li-i mintea numa cum să strângă și cum în fală să-SĂ-NFOAIE,

În ei credință nu-i o boabă sămânță bună-adevărată,

Să veștejăsc în tăt șî-n tăte și ce îmi fac, apă-i de ploaie.

 

De HĂI bătrâni nu mai ascultă, că ei le știu de-AMU pe tăte,

O datină și-o zâuă sfântă uitată-i pentru ei demult,

TĂȚ  BEU  POȘÂRCĂ îndulcită, îmi PIPĂ și ficiori și fete

Și la păcate doar li-i gândul, în ei nu-i aur, numa lut.

 

Păi deia-i BAI și deia-i HÂRĂ și moare lumea în BĂTAIE,

Ne bate Dumnezău drăguțu că la păcate JÂNDUIM,

AIASTA lume-o HĂSNĂȘIM cât dealuri fi-vor și PĂRAIE

Și apa-n PIUĂ om tot bate-o, cât încă vremi ne-om CĂTRĂNI.

*

ȚÂFNOASĂ-I lumea și bolândă și cum îi ea sântem și noi,

Nu-i mai iertare, nici iubire, că mult prea plină-i de ARȚAG,

O MOLIMĂ acum venită-i, să mai rărească dintre noi,

Să ne înfrice al ‘nost suflet, că-i plin de-atâta, MÂZGOȘAG.

***

Așa  gândit-a GHIATA Buna, până în clipa când s-o dus

La șepte zâle după Moșu, în țintirim, la loc umbros,

Iar a lor suflete curate, s-or veșnici la ceruri sus,

În lumea care și-au dorit-o, în ceata Domnului Hrisos.

 

Cu ei s-a dus și limba veche, rămasă urmă din strămoși,

Comoară fără de pereche, alint la supărări și jele,

O vorbă de mai ținem minte, suntem din ăia norocoși

Și mulțămi la moșii care-s, pe bolta-n nopți, un roi de stele.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎN  VREMEA CEEA  FĂRĂ  NUME

 

Când noaptea îmi coboară încet pe geana lumii

Mă văd ca la-nceputuri, copilul drag al Bunii

Cum ascultam atuncea povești din gura ei,

Și-n vatră cel jăratic împrăștia scântei.

 

,,A fost demult, odată,…”  povestea-mi începea,

Iar spusa ei atuncea în vrăji mă-nvăluia

Și mă purta prin locuri cum alte nu-s prin lume

Cu zmei și zgripțuroaice, harapi și zâne bune.

 

Cu Feți-Frumoși cum alții nici că mai sunt sub soare,

Cu Strâmbă Lemne încă, Setilă, Ursitoare,

Cu Chipăruș Viteazul, cu Baba și cu Moșul,

Cu Alba ca Zăpada, cu-Ochilă și Cocoșul.

 

Cu ei treceam prin codrii bătrâni și nesfârșiți

Și prin Grădini de Aur la împărați vestiți,

Mă avântam în lupte în contră la Balauri

Și pe-al meu cap avut-am coronae mari de laur.

*

Nici știu când somnul dulce cea pleoapă mi-o-nchidea

Și visul meu feeric cu mine adormea,

Iar eu, pruncuțul Buni, în vremea fără nume,

În patul meu cu paie, eram ca dus din lume.

**

Așa era atuncea, în timpul cel trecut,

Când noi, copii de-o șchioapă, pe toate le-am avut,

O Bună iubitoare ce ne spunea povești

Și lumea toată-a noastră, în seri … dumnezeiești.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

&&&