POLUAREA
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Atmosfera este extrem de poluata. De ce?
Din forma aceasta de a dezvolta tehnica, nu cu scopul în sine de a evolua, ci
cu scopul de a se îmbogati omul. De aceea azi un copil nu merge la scoala ca sa
învete acolo sa fie om, ci sa-si câstige niste cunostinte ca sa devina si el
apoi sef. Sa-si câstige o putere în grup, sa domine. Ori scoala ar trebui sa
formeze personalitati. Sa-l învete pe om sa fie întotdeauna om. Om adevarat,
respectând poruncile lui Dumnezeu, care sunt necesare si vitale. Acum, de la
individ si pâna la marile dezvoltari sociale totul este poluat din cauza
abuzurilor. Asta e întâi. Apoi vine aceasta – ca oamenii nu primesc raspuns de
niciunde.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 67
Scrisoare
pastorală
Foaie
periodică, gratuită a Parohiei
Malovăţ-Mehedinţi
Anul
XXII(2022), nr. 463(1 –15 Februarie)
Dragii mei enoriași!
Vremuri de pandemie(II). Vă prezentam în
numărul trecut al Scrisorii pastorale” situația dramatică prin care au trecut
strămoșii noștri de la sfârșitul veacului al XVIII-lea și începutul celui de-al
XIX-lea pe vremea epidemiei de variolă. Ne bazam pe cele peste 1.100 documente
rămase din arhiva fostei Protoierii Mehadia. Ele priveau Banatul, dar situația
era asemănătoare și în celelalte Principate Române, cu unele excepții legate
mai ales de autorități, de organizare, de asistența medicală etc.
2. Ne vom opri azi asupra unei alte
epidemii cumplite, care a făcut mari ravagii în populația lumii, nu numai a
Europei, în repetate rânduri de-a lungul istoriei: ciuma. Au fost valuri de
ciumă, în urma cărora au rămas munți de cadavre umane. Imaginați-vă că din trei oameni au murit doi,
ca să vă dați seama de dimensiunile prăpădului.
În documentele analizate, primele semnale
ale apariţiei unei epidemii de ciumă ne sunt date de către episcopul Vichentie
Vidac al Vârşeţului în circulara sa din 24 noiembrie 1813. Pentru cei de atunci
era o boală ,,înfricoşătoare" şi ,,vătămătoare a neamului
omenesc". Urmările ei ,,nu să poate destul a să spune, că ia nu să
poate asămăna nici pustiirile din răzmiriţe(răscoale, revoluții – n.n.), nici
din potopul apelor, nici însuşi fomeţile(vremurile de foamete - n. n.) a să
pedepsi înfricoşat iasteşi(este-n.n.) a gândi, pravoslavnicilor
(dreptcredincioșilor – n.n.) creştini, că ea în prea scurte vreme nu numai o
casă sau o famelie(familia – n.n.) înveninează, ci încă sate întregi cu tot
împrejurul ţinutului şi toţi oamenii
a(i) un(or) împărăţii, care împreunaţi între sine trăiesc să înveninează cu
boala aceasta nevindecătoare, care nici bătrân, nici tânăr (nu) alege, ci
făr(ă) de nici o milă şi deschilinire(deosebire-n.n.) după atâtea petrecute
(şi) grozave munci(…). Tatăl să desparte de fiu, frate de frate - său, bărbatul de mu(i)erea sa şi cu însuşi ochii
săi caută unde - i neamul său, căruia nici cutează, nici nu - (i) poate da
ajutoriul, împresurat fiind cu mari munci şi chinuri sufletul său lasă şi moare”.
Din circulara episcopului Vidac aflăm că
primele semne ale bolii apăruseră încă din 1795/1796 în ţinutul Sremului(zonă din Serbia) şi de
acolo se răspândise datorită neglijenţei omeneşti şi lipsei măsurilor profilactice.
Ca măsură de prevedere pentru a împiedica răspândirea bolii era despărţirea celor bolnavi de cei
sănătoşi. În unele cazuri bolnavii erau scoşi în afara localităţilor şi acolo
rămâneau, prin păduri, prin munţi şi grote, până la sfârşitul vieţii. Din când
în când mai venea câte cineva, le lăsa alimente şi se depărta de locurile unde
se aflau ei. În alte cazuri, cum este relatat şi în circulara episcopului Vidac
amintită mai sus, cei sănătoşi îşi părăseau
satele şi lăsau pe cei bolnavi să
moară singuri, la casele lor: ,,Cei sănătoşi s - au dus în cotomaţie(pribegie -
n.n.), dar cei bolnavi făr(ă) de nici o (a)jutorinţă lasaţ(i) singuri, părăsiţi. Mulţi părinţi au rămas fără de
prunci şi fără de copi(ii) săi şi mulţi
săraci nu numai că au rămas făr(ă) de părinţi ca şi fără de toată averile lor,
care cu prilejul acesta au trebuit în foc să se arunce, în mare lipsă şi
neputinţă au ajuns”.
Ciuma făcuse ravagii în Bucovina, în
Transilvania şi se răspândea rapid în Banat. Conform indicaţiilor medicale ale
vremii, se socotea că boala nu se răspândeşte prin aer, prin mâncare sau
băutură, ci doar prin atingerea de trupurile şi de lucrurile celor bolnavi.
Erau îndemnaţi bănăţenii să se ferească
,,ca de şarpe şi ca de scorpie să se păzească, iar pe aceia, care fără de
contomaţii(pribegii-n.n.) în părţile
acestea ar fugi şi numai lucruri mai vârtos de lână aşijderea făr(ă) de lăzaret
cu sine ar aduce, pre dânşi(i) a nu( - i) ascunde, ci de loc unde trebuie şi
locul cel cunoscut a - i înştiinţa”. Vrea să spună că cei care veneau din
localitățile afectate de boală să fie izolați, să nu se amestece cu localnicii.
În circulara din 14 mai 1814, episcopul Vichentie Vidac arăta că în Serbia şi
mai ales la ,,Beligrad" ciuma face
ravagii şi este posibil să se întindă şi în Banat cât de curând. Transmiţând
preoţilor această circulară, protopopul Nicolae Stoica de Haţeg face precizarea
că ,,nu numai peste Dunere, ci şi în Ţara Rumânească iar de iznov mor”. La
25 iulie acelaşi an, episcopul Vichentie
anunţa că ciuma s - a răspândit ,,pe
lângă Dunăre şi Sava, în sate pănă la Smiderova şi de amândouă părţile a
Moraviei pănă la Nişi au ajuns şi mai vârtos la Beligrad atâta înfricoşat(…),
căt în toată ziua 36 pănă la 50 de
oameni (sunt) murţi(morți –n.n.)".
În 1818 epidemia de ciumă devenise atât de
periculoasă în Banat, încât documentele analizate semnalează emigrări ale
populaţiei în afara graniţelor pentru a scăpa de flagel. Curios însă că, în
acelaşi timp, existau şi imigrări. Nici grănicerii nu mai opuneau rezistenţă
trecerilor peste graniţă, înţelegând
pericolul. Lucrul acesta alarma autorităţile, care încercau cu disperare să ia măsuri de
stopare. Preoţii erau atenţionaţi ca în predicile lor şi în discuţiile cu
enoriaşii să facă educaţia cuvenită ca să fie oprit fenomenul trecerilor
ilegale peste graniţă. Pedepsele erau mari pentru astfel de infracţiuni.
,,Pedeapsa era înlegiuită pentru vătămarea ciumei", tocmai spre a stopa
răspândirea epidemiei. Protopopul Nicolae Stoica de Haţeg, pentru a fi mai convingător,
într - una din circularele sale către preoţii din subordine, spunea: ,,Graniţa
s - o păzească, de streini să se ferească ca de foc să se apere, căci nu numai
că - şi pot aduce ciuma acasă în gloate, în sat şi în ţară, nu numai că se vor
duce în grea robie să nu vadă soarele, ci să ştie că blăstămul ţări(i) şi aicea
şi (în) haia lume(în lumea cealaltă - n.n.) îl va ajunge”.
Atât bolnavii de ciumă, cât şi cei afectaţi de alte boli şi aflaţi în stare
gravă erau scutiţi de a ţine postul. Erau unii dintre aceştia, care aşa de
aspru posteau, ,,încât toată sărguinţa şi osteneala dohtorilor cătră
însănătoşirea acelora făr(ă) de folos rămâne”.
După cum se vede o astfel de epidemie
pustia zeci de ani acolo unde e încuiba. Medicamente antibiotice nu existau.
Nivelul medicinii de la vremea aceea era foarte căzut. Se recomanda populației,
așadar, izolarea de cei bolnavi, fie prin alungarea acestora în afara
localităților, fie prin părăsirea localităților de către cei sănătoși. Dându-și
seama că autoritățile sunt depășite de situație, poporul încerca singur să
găsească soluții. În documentele citate nu găsim astfel de mențiuni, fiindcă
erau documente oficiale, venite în special de la Episcopia din Vârșeț,
Patriarhia de la Karloviț de care aparținea atunci Banatul sub aspect
bisericesc, dar și de la Viena, de la Buda etc. Astfel de mențiuni le găsim, în
schimb, în Țara Românească și în Moldova. Fetele coseau cămăși albe de in cu o
singură cusătură. Cu ele îmbrăcau câțiva flăcăi din localitate și aceștia, cu
plugul tras de 7-9 boi trăgeau una sau mai multe brazde pe hotarul localității,
socotind că astfel delimitează înaintarea flagelului. În majoritatea satelor se
ridicau troițe la hotarul localității și pe la răscrucile drumurilor. În unele
sate, cum a fost în Mehedinți, se instituiau zile de post, rugăciune și
milostenie. În anumite zile de Vineri, toți locuitorii mergeau dimineața la
biserică și participau la slujbă, făceau rugăciuni de îndepărtare a ciumei, iar
după-amiază făceau masă acasă și invitau săracii, călătorii. Le dădeau mâncare,
haine, chiar bani de pomană. Zilele acelea se numeai ciumărci. Altfel spus,
împleteau postul cu rugăciunea, cu faptele bune și cu speranța că Dumnezeu este
Marele Doctor, care-i poate cu adevărat feri sau vindeca de boală. Soluția este
valabilă și azi(Va urma).
*
Cuvinte părintești. Redăm mai jos câteva
fragmente din pledoaria pe care Domnul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei
Române, o făcea în urmă cu doi ani, când bisericile au fost închise în perioada
Sfintelor Paști. În aceste pagini
antologice, Domnul Președinte se dovedește a fi încă o dată un mare român și un
bun creștin. El reușește să facă aici portretul creștinului român de azi și
dintotdeauna, în comparație cu creștinii altor popoare. Iată textul:
,,Auzim mereu, în ultima vreme, despre o
posibilă relaxare a măsurilor drastice de izolare, deopotrivă în Europa și în
România. Știrea este și bună și rea, în același timp. Este bună, pentru că ne
dă speranța reîntoarcerii treptate la normal, deși acest „normal” – arată tot
mai multe voci autorizate – nu va mai fi niciodată cum a fost. Este rea, pentru
că posibilitatea de reaprindere a virusului, dacă nu suntem precauți, rămâne
foarte mare. Iar noi, românii, popor latin cu antecedente istorice atestate, nu
suntem nici foarte ordonați, nici disciplinați, nici dornici de supunere față
de măsurile luate de autorități. Pe de altă parte, autoritățile nu au
întotdeauna capacitatea de a ne explica lucrurile așa cum ne-ar plăcea multora
dintre noi. În noianul de zvonuri care circulă pe mijloacele acestea rapide de
difuzare în masă este greu de ales grâul de neghină. De exemplu, se vorbește de
perspectiva redeschiderii parcurilor, a hotelurilor, a grădinițelor, școlilor
și universităților, a sezonului la mare și la munte, de accesul lărgit în
magazine alimentare, de îmbrăcăminte și încălțăminte, de menaj și grădinărit,
în muzee, de reluarea zborurilor externe și interne etc. Se vorbește mult și de
restaurante, baruri, cluburi. Ceea ce este foarte bine, pentru că retrăim
senzația vieții care va pulsa din nou. Sigur că ne-ar conveni acum – după ce am
experimentat singurătatea, cu relele și cu bunele sale – să nu mai avem
aglomerații masive și blocaje în trafic, să nu mai poluăm atmosfera și mediul,
să nu mai tăiem pădurile în chip necugetat, să nu mai prețuim lucrurile minore
etc. Firește, suntem asigurați că revenirea spre normalitate se va face gradual
și numai cu respectarea unor reguli stricte, ceea ce este de înțeles, de
așteptat și de acceptat. Dar nu am auzit mai nimic despre biserici și cimitire.
Veți zice că nu asta are prioritate acum, că bisericile – fiind locuri de
adunare a oamenilor – nu au cum să fie deschise și că cimitirele nu au de ce să
primească oameni vii, ele fiind necropole, adică „orașe ale morților”. Așa
este, numai că în aceste rânduri ale mele nu este vorba nici de adunări
bisericești (de slujbe publice) și nici de ceremonii în cimitire.
Românii nu merg la biserică numai pentru
slujbele din duminici și sărbători, nu merg numai să se spovedească și să se
cuminece, nu merg neapărat să sărute icoanele și nici ca să stea unii lipiți de
alții. Foarte mulți români merg la biserică peste săptămână, preț de câteva
minute, ca să se roage în liniște și chiar în singurătate, să fie doar cu
Domnul și cu sfinții, să se despartă un pic de zgomotul străzii, de rele, de
amenințări și de ispite. La noi, credința nu este ca la alte neamuri. În multe
locuri din Europa, mai ales în Occident și mai ales în țările nordice,
bisericile – cu excepția monumentelor istorice vizitate de turiști – sunt, în
afara scurtelor servicii divine, închise. Oamenii de-acolo nu au aproape nimic
în comun cu formele tradiționale de manifestare a credinței creștine, mai ales
după ce s-a raționalizat totul prin Reforma protestantă și prin nașterea
cultelor neoprotestante și după ce Biserica Catolică a trecut, după Conciliul
Vatican II, la variate aggiornamenti („aduceri la zi”, modernizări). Dincolo de
aceasta, însă, bisericile se identifică cu lumea și cu problemele sale. O
mărturie sunt și donațiile Bisericii Catolice (cinci ventilatoare pulmonare) și
Bisericii Ortodoxe Române (12 milioane de lei, echivalentul a 3 milioane de
dolari) pentru vindecarea bolnavilor noștri și prevenirea bolii. Toate
popoarele creștine au destui numitori comuni, dar românii au specificul lor. Ei
se declară religioși și creștini (circa 99%), majoritatea ortodocși (86,45%
conform datelor din 2011), chiar dacă nu sunt practicanți și nu respectă (în
aceeași măsură în care declară) canoanele, posturile, sărbătorile etc. Unii
români se duc la biserică doar de Crăciun și de Paști, alții se duc mai des.
Dar mai sunt și alte chestiuni care-i individualizează pe români față de alții,
chiar față de alți creștini. Să enumerăm câteva: românii care se cunună
religios, care se închină în biserici și sărută icoane, care își botează
copiii, care se mărturisesc (spovedesc), care aprind lumânări, care respectă
cultul morților etc. sunt, totuși, mai mulți decât alții, decât membrii altor
popoare. Românii își sfințesc casele, mașinile, alte bunuri și chiar animalele;
țin mai multe sărbători de peste an decât alții; își urează de ziua numelui „La
mulți ani!”, iar ziua aceasta celebrează câte un sfânt din calendarul creștin;
își mai spun, când se întâlnesc și când se despart, „Doamne ajută!”, „Dă-ne,
Doamne, bine!”; românii, când află de un deces, spun și scriu „Dumnezeu să-l/
s-o ierte!” etc. Se poate obiecta că nu este vorba aici despre chestiuni de
fond (de dogmă), ci de formă (de rit, de cutumă), dar, dincolo de aceasta, ele
jalonează viețile oamenilor. Românii se îmbrățișează și se pupă des, dau mâna
des, iar de sărbători, chiar dacă se plâng de lipsa banilor, dau tot ce au ca
să iasă petrecerea bine. Și încă ceva: mulți români – după un obicei de când e
lumea – își fac cruce când trec pe lângă biserică, înalță ochii și gândul către
Domnul. Așa au învățat de la părinți și de la moși, ca „să fie primit”, ca să
fie sufletul împăcat. Mulți români știu să asculte smeriți o priceasnă, să
cânte mai multe colinde decât alții, să spună cu smerenie „Hristos a înviat!”,
să facă „veșnica pomenire” a morților, să plângă, seara, la lumina candelei,
după morții și viii lor, aflați departe, prea departe.
Nu am văzut popoare occidentale să facă la
fel. Evident, unii veți spune că asta este o probă de bigotism și de înapoiere,
că românii sunt la fel de păcătoși sau chiar mai păcătoși ca alții. Se poate!
Din perspectiva ateilor, agnosticilor, neomarxiștilor, anticlericalilor etc.
așa este, dar altminteri este vorba despre un fapt adânc, care ține de
spiritualitatea poporului nostru. Credința românilor nu se chema mai demult, de
către poporeni, religie sau confesiune, ci „lege” sau „legea românească”.
„Lasă-l în legea lui” însemna, în Evul Mediu, „nu-l clinti din credința lui”.
În centrul acestei „legi românești” era (ca întruchipare palpabilă a devoțiunii
față de Dumnezeu) biserica sau lăcașul de cult. Biserica nu era numai locul
simplu de închinăciune, ci era și locul de adăpost, de mărturisire și de
iertare a păcatelor, de dialog cu Domnul și cu sfinții, prin mijlocirea preotului,
numit popă sau părinte. Biserica era și locul de împăcare și de alinare în fața
relelor lumii și, lucru esențial, de vindecare a rănilor și bolilor sufletești
și trupești. Întotdeauna, în credința noastră, bolnavii au intrat în biserici
cu nădejdea și chiar cu convingerea vindecării. Primirea împărtășaniei ori
cuminecăturii, unde se afla trupul și sângele Domnului sacrificat și înviat
pentru oameni, garanta (câtă vreme se făcea cu credință curată) protecția față
de boală, vindecarea bolilor, alungarea amenințărilor cu molima. Oamenii se
adăposteau în biserici și când veneau atacurile „păgânilor” și, de multe ori,
erau cruțați. Credința aceasta puternică o aveau și sașii transilvăneni, care
și-au făcut biserici solide de piatră, așa de mari încât să încapă în ele tot
satul. Dar, firi practice, când au văzut că protecția nu este întotdeauna
eficientă, sașii și-au înconjurat bisericile cu ziduri groase, pentru ca
adăpostirea acolo să fie în totalitate salvatoare. Acestea sunt faimoasele
biserici-cetate din sudul Transilvaniei, păstrate până astăzi.
Veți spune că acestea sunt chestiuni
consumate, prea vechi și că nu mai ai relevanță azi. Nu mai au aceeași
relevanță ca în trecut, dar ele sunt stratificate undeva în subconștientul
nostru individual și chiar în conștiința colectivă. O dovadă este rolul pe care
l-au jucat credința creștină și bisericile creștine în închisorile comuniste de
la noi, unde deținuții sfidau ofensele și înjosirile și își păstrau încrederea
prin slujbe, rugăciuni, pricesne, colinde, prin sărbători ținute în secret,
prin mărturisiri ascunse în fața preoților (închiși și ei), prin iconițe și
simboluri ținute la piept și în piept, prin semnul crucii făcut cu limba etc.
Asemenea trăiri de fond și de formă a vieții creștine nu mai sunt demult în
Occident. De aceea, în lumea situată acolo, mai ales în nord – o lume
eficientă, confortabilă și prosperă material – bisericile sunt închise (nu le
trece nimeni pragul, oricum), iar la noi nu. Închiderea bisericilor era
echivalentă odinioară cu afurisenia (excomunicarea), adică oprirea creștinilor
de la botezuri, cununii, înmormântări, slujbe curente, praznice etc.
Opririle acestea temporare, care au fost
la noi individuale și nu colective, erau acceptate cumva de cei vizați. Ceea ce
era greu de acceptat era ruperea legăturii genuine și directe cu Dumnezeu,
făcute prin biserică și slujitorii ei. Creștinii ortodocși au în suflete și
durerea a nu fi putut merge în cimitire, în sâmbăta lui Lazăr. Această sâmbătă
specială precedă Floriile și este ziua în care se pomenesc cei răposați nu
oriunde, ci în cimitire. Natural, orice român rațional a înțeles de ce s-au
închis bisericile noastre acum și, în linii mari, a respectat această
interdicție. Ea trebuie respectată și de-acum înainte, câtă vreme orice fel de
adunare a mai multor oameni situați unul lângă altul este primejdioasă. Dar, în
contextul în care se vor redeschide unele spații (din interior și din natură),
bisericile și cimitirele nu ar trebui uitate de autorități. Ele nu creează
premisele unor primejdii mai mari decât magazinele, mijloacele de transport în
comun, hotelurile, parcurile sau terenurile de joacă pentru copii(…).
Permisiunea de intrare – pe fondul
regulilor în vigoare – în biserici și cimitire ar fi și un factor de alinare
sufletească, de speranță și încredere. Reintrarea românilor în biserici ar
spori și eficiența luptei contra acestei teribile molime, care ne-a schimbat
traiul, care a luat viața unora dintre semenii noștri și care – cu tot spiritul
ei malefic – ne-a învățat să fim mai buni. Un om mulțumit sufletește și împăcat
cu Dumnezeu este mai puternic în fața primejdiei îmbolnăvirii, a amenințării
bolii. El poate învinge mai ușor teama de boală și chiar boala. Orice individ
fortificat sufletește întărește și forța fizică și morală a comunității”.
Să ne trăiți, Domnule Președinte!
*
File de jurnal - 16 Octombrie 1982.
,,(…)Duminică a plecat Vasile Ivănescu din Malovăț. A venit fiu-său Dan și l-a
luat. Acesta a spus lui Nicolae Tărăbâc, consilierul meu, și lui Pera Dumitru,
paracliserul: ,,- Cel ce va veni preot aici în Malovăț să moștenească sănătos
toate cele ce s-au făcut aici. De
ăsta(adică de mine!) am eu grijă și am să-l mut de aici!”
Vorba aceasta m-a tulburat mult. Deși
oamenii au înțeles că individul se referea la transferarea mea, eu înțeleg ceva
mai mult. Vorba aceasta a tradus o amenințare gravă, privindu-mi însăși viața!
Respectivii își dădeau prea bine seama că sub aspect disciplinar nu mă pot clinti. Le rămânea singura șansă agresiunea
și atentatul. Aceasta devine o variantă foarte posibilă, mai ales că se pun în
discuție vreo 26.000 lei din restul de bani pe care trebuie să-i mai ia de la
Malovăț.
M-am adresat Consiliului de Stat,
Consiliului Culturii. Direcției Patrimoniului Cultural Național și Oficiului
Județean de Patrimoniu, cerând o consultație tehnică privind structura
tencuielilor folosite de pictorul Ivănescu la restaurarea bisericii noastre.
Dacă respectivele foruri ar spune că soluția tehnică folosită de acesta nu este
admisă, va trebui să scoatem din cost 200 mp de tencuieli, 200 mp de pictură,
200 mp vernisaj, materialele ce i le-am cumpărat și oamenii ce i-am plătit pentru lucrări.
Am ținut miercuri seară ședință cu oamenii
de la Malovăț și mi-au aprobat în unanimitate poziția intransigentă. Dacă voi
acționa astfel însă, voi îmbrăca, fără îndoială, cămașa morții. Ivănescu e prea
perfid și prea bogat ca să se lase înfrânt. Cu 5.000-10.000 lei va plăti câțiva borfași, care, fie pe drum, cu mașina,
fie acasă, noaptea, mă vor lichida. Am vorbit azi cu unchiu-meu Ion Pârvănescu
despre situația aceasta. M-a sfătuit părintește să fac tot posibilul și să nu-i
rețin lui Ivănescu nici un leu. Omul e în stare să facă gesturi necugetate
pentru câteva sute de lei, dar pentru 25.000 lei! E foarte greu a alege între a
fi laș sau a muri demn! Teoretic, lucrurile sunt clare. Practic e foarte
dureros a alege între a fi și a nu fi.
Nu știu cine va citi aceste rânduri, sau
dacă eu voi mai fi în viață atunci. Nu știu nici cum voi proceda până la
sfârșit. Știu doar atât că am nevoie să trăiesc pentru mine și pentru alții, ca
să pot să realizez toate proiectele care-mi încearcă mintea. Îl am alături doar
pe Hristos. Luminează-mi, Doamne, calea!
Săptămâna aceasta au fost scoase foarte
multe vii particulare din perimetrul arabil al C. A. P. – ului, atât din
Malovăț, cât și din Bârda. Unele dintre aceste vii erau excepționale. Îți râdea
sufletul când le vedeai. Gică Pleșan avea vie în Petrișor. Când culegea la ea,
numai ce vine o grupă de oșeni ca să înceapă să scoată via. Gică s-a dus la ei
și le-a spus: ,,- Oameni buni, nu știu cine v-a trimis aici și ce dispoziții
v-a dat! Vă rog, însă, ca pe Dumnezeul meu: înțelegeți-mă și plecați de aici
până o culeg și mă duc acasă! Vreau să mor și eu acasă pe căpătâiul meu! Fiți
oameni și înțelegeți!”
L-au înțeles oșenii și au plecat la altă
vie. Azi de dimineață, Ilie al lui Iancu
mi-a spus: ,,- Părinte, ăștia ne scot viile! Pe cine să blestemăm? Pe
Dumnezeu?”(…).
Vineri am vorbit cu protopopul. Este
foarte binevoitor, lingușitor aș putea spune. A pălit când a aflat că am făcut
contestație la mitropolit cu privire la ancheta pe care au făcut-o la Malovăț.
I-am spus ce am de gând cu pictorul Ivănescu privind reținerile. M-a sfătuit să
fiu prudent și să nu fac lucrul acesta, ,,pentru că ăla moare în biserică!” La
replica mea că ,,îmi apăr cinstea și averea instituției ce-o conduc, și că
Biserica Ortodoxă nu este stână fără câini și fără stăpâni!” a început să râdă
și a schimbat vorba”.
*
Ajutoare și donații. În această perioadă,
parohia noastră a primit câteva ajutoare și donații, astfel: Doamna Dr. Ionescu Mihaela-Aritina din Curtea
de Argeș(AG): 300 lei; Doamna Leferenz Elisabeta din Nȕrnberg(Germania): 243
lei; Doamna Rădulescu Gica din Tr. Severin, fiică a satului Bârda: 200 lei;
Doamna Șeitan Elisabeta din Tr. Severin, fiică a satului Malovăț: 150 lei;
Domnișoara Bordeiașu Rodica-Ecaterina din București, Domnul Nistor Vasile din
Franța, fiu al satului Malovăț și Domnul Stănciulescu Gheorghe din Tr. Severin,
fiu al satului Bârda: câte 100 lei; Doamna Rolea Viorica din București, fiică a
satului Bârda: 50 lei.
Doamna Ciurel Eugenia din Malovăț a
achitat 100 lei ca ajutor pentru pâine. Doamna Șonea Floarea din Bârda a mai
adăugat 50 lei pentru contribuția de cult, totalizând până acum 100 lei.
• Până
la închiderea acestei ediții(15 febr.), s-au donat 283 exemplare din cartea
Părintelui Arhim. Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în familie și societate.
Costul cărților a fost suportat de către Doamna Dr. Ionescu Mihaela-Aritina din
Curtea de Argeș. Am donat câte un exemplar tuturor familiilor din parohie, are
au binevoit să-și trimită la biserică măcar un reprezentant ca să ridice cartea
și să semneze de primire, cât și credincioșilor din afara parohiei, care ne-au
ajutat cu cel puțin 100 lei în perioada
1 Dec. 2020-30 Nov. 2021.
• Împreună
cu Consiliul Parohial am hotărât să procurăm de la Mănăstirea Sihăstria din
Jud. Neamț 300 exemplare dintr-o altă
carte a Părintelui Arhim. Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în Biserică, pe
care s-o donăm, începând de la 1 martie, tuturor familiilor din parohie, cât și
credincioșilor din afara parohiei, care au ajutat parohia noastră cu cel puțin
100 lei, începând de la 1 Dec. 2021 până la zi.
• Împreună
cu Consiliul Parohial am hotărât să organizăm o acțiune caritabilă la Azilul de
bătrâni de la Bâcleș(MH) în ziua de 3 martie a. c. Le vom duce masa de prânz,
formată din ciorbă de perișoare, sarmale cu mămăligă, ceafă la grătar cu
piureu, cozonac, mere, suc și apă minerală. Am dat deja comandă pentru aceasta
Firmei de Catering ,,Costea” din Izvorul Bârzii. O familie care nu vrea să i se
cunoască numele s-a oferit să suporte această cheltuială. Vom mai duce un
aragaz cu butelie, ceas de presiune și furtun. Am cumpărat deja aragazul. O
familie care nu vrea să i se știe numele suportă costul acestor articole.
*
Publicații. În această perioadă, preotul
Dvs. a reușit să mai publice câteva
materiale, astfel: ,,Scrisoare pastorală” – 461, pe blogul Domnului Ben Todică,
directorul postului de radio în limba română din Sydney(Australia), 22 ian.
2022(https://bentodica.blogspot.com); ,,Scrisoare pastorală” – 462, în
,,Armonii culturale”, Adjud, 6 febr. 2022, ediție
on-line(https://armoniiculturale.ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia
Mare, 7 febr. 2022, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.
wordpress. com); în ,,Obervatorul”, Toronto(Canada), 10 febr. 2022, ediție și
on-line(http://www.observatorul.com); Arhivele pandemiilor…, în ,,Națiunea,
București, 9 febr. 2022, ediție on-line(https://ziarulnatiunea. ro/category/
dosarele-natiunii); In memoriam: Ilarie
Hinoveanu, în ,,Națiunea”, București, 15 febr. 2022, ediție
on-line(https://ziarulnatiunea.ro/category/firea-romanilor); Atlantida vremii
noastre, în ,,Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin, an. XXIV(2022), nr. 1116(10
febr.), p. 12; nr. 1117 (17 febr.), p. 12;
Parohia
noastră a publicat o nouă ,,carte” a tânărului enoriaș al parohiei,
Bogdan Stănciulescu-Bârda, Regele lupilor(56 pag.).
Lucrarea își are originile într-un vis, în
care autorul vede imaginea înfricoșătoare a pământului de pe care s-au defrișat
pădurile, ceea ce a făcut să piară verdeața, păsările și animalele. O discuție
a autorului cu un lup bătrân, bolnav, rămas ca să moară în acele pustietăți,
scoate la lumină atitudinea animalelor față de aceste acțiuni nesăbuite ale
oamenilor. Lucrarea se încheie cu un apel disperat: ,,Nu distrugeți pădurile!
Ele nu sunt ale voastre. Sunt ale copiilor care vor veni de acum încolo, cât va
fi lumea lume. Avem nevoie de păduri, de apă, de aer, de Viață!” Apelul lui
este apelul tuturor oamenilor de bine.
*
Simpozioane. Academia Daco-Română l-a
invitat pe preotul Dvs, la simpozionul Rădăcinile Neamului, care va avea loc la
Craiova în ziua de 3 aprilie. Fiindcă în acea zi avem slujbă, preotul s-a
înscris doar cu comunicarea Referințe bibliografice privind cultura și religia
dacilor în revistele bisericești. Comunicările vor fi publicate în volum.
Episcopia Severinului și Strehaiei l-a
invitat pe preotul Dvs. la Simpozionul ,,Mehedinți. Istorie. Cultură și
Spiritualitate” pe care-l organizează la Tr. Severin în zilele de 13-15 mai.
Preotul s-a înscris cu comunicarea Noțiunea de rugăciune în proverbele
românești. Comunicările vor fi publicate.
*
Excursii-pelerinaje. Pentru joi, 14
aprilie, organizăm o excursie-pelerinaj, pe următorul traseu: Tr.
Severin-Bârda-Malovăț-Motru-Tg. Jiu-M-rea Vișina-M-rea
Lainici-Petroșani-Hațeg-M-rea Prislop-Mormântul Părintelui Arsenie
Boca-Caransebeș-M-rea Teiș-M-rea Piatra Scrisă-Orșova-Tr. Severin-Bârda. Costul
e de 60 lei/persoană. Am început înscrierile.
*
Zâmbete. ☺Să vedeţi voi când ăia mici se
vor prinde că după tuşit urmează 14 zile de vacanţă…! ☺Aţi observat că de când
au ieşit din puşcării minţile luminate ale României, nu s-a mai scris nici o
carte? Se duce pe copcă cultura în ţara
noastră! ☺,,- Tată, unde sunt Carpații?”
,,- Întreab-o pe mă-ta! Ea mută lucrurile prin casă!” ☺O mamă fără
suflet și-a alungat copilașii de acasă, că nu mai putea să-i întrețină. Unul
avea 45 și celălalt 47 ani. ☺Un vameș vine forte bucuros acasă. Strigă la
nevastă: ,,- Am fost concediat!” ,,- Și
acesta-i motiv să te bucuri?” ,,-
Ceilalți au fost arestați!” ☺,,- Domnule director, salariul meu nu e în
raport cu inteligența mea!” ,,- Știu, dar nu puteam să te las să mori de
foame!” ☺,,- Ce este Securitatea?” ,,- Inima partidului, care bate, bate,
bate...!” ☺Bulă iese din sediul miliției județene și, epuizat, se sprijină de
un pom. Un trecător se apropie de el, întrebând: ,,- Nu va supărați, nu știți unde se bate la
mașină?” ,,- Nu știu, pe mine m-au bătut manual!” ☺Trăim epoca marilor
prefaceri: Eu mă prefac, tu te prefaci, el se preface !
*
Apel. Facem apel către toți enoriașii
parohiei noastre să binevoiască să curețe și să sape mormintele celor dragi ai
lor. Vine primăvara și nu trebuie lăsate buruienile să crească, fiindcă după
aceea mai greu pot fi stârpite. Vă mulțumim cordial celor care ne înțelegeți și
dați curs solicitării noastre.
*
Înmormântări. În ziua de 12 febr. am
oficiat slujba înmormântării pentru Ungureanu Mircea(53 ani), iar în ziua de 13
febr. pentru Chilom Dan(67 ani), amândoi din Malovăț. Dumnezeu să-i ierte!
*
Anunț. Cineva din parohia noastră are
purcei de vânzare(rasa Petrean).
*
Program. În cursul lunii februarie avem
următorul program de slujbe: 2 Febr. (Malovăț); 5 Febr. (Malovăț-Bârda); 6
Febr.(Bârda); 12 Febr.(Malovăț-Bârda); 13 Febr. (Malovăț); 19
Febr.(Malovăț-Bârda); 20 Febr. (Bârda); 26 Febr.(Malovăț-Bârda); 27
Febr.(Malovăț). În restul timpului, la
orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la
telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa de e-mail:
stanciulescubarda@gmail.com. Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu! La
mulți ani!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu