Mihai Cantuniari - Cât de răi au fost „cei Buniˮ ? (6)

 

Cât de răi au fost „cei Buniˮ ? (6)

Mihai Cantuniari

12 Octombrie 2022

 

 

„Propaganda învingătorilor devine istoria celor învinşiˮ (R.W.Trevanian)

 

„Again and Again and Again"

 

După cum Churchill nu şi-a înştiinţat compatrioţii de atacul iminent asupra lor, tot aşa avea să procedeze un alt “Mare Om micˮ, pe nume Franklin Delano Roosevelt zis şi F.D.R., cu militarii lui americani de la Pearl Harbour, în decembrie 1941. SUA spărseseră codul secret japonez şi erau la curent cu tot ce mişca, din forţele nipone, pe apele, sub apele şi pe cerul Pacificului. Nu a fost un atac prin surprindere, ci unul provocat cu bună-ştiinţă de Preşedintele american, care ştia că dacă îi aduce la exasperare pe japonezi interzicându-le aprovizionarea vitală cu produse industriale şi mai ales cu petrolul şi derivaţii lui, îi va face să replice violent şi să tragă ei primul cartuş. Or, taman asta urmărea F.D.R., pentru a-i scoate forţat pe americani din izolaţionismul şi din anti-intervenţionismul lor. Dar acţiunea lui de embargo asupra Japoniei lipsite, ca şi Germania, de multe resurse naturale indispensabile, ţintea mult mai departe: ştia că dacă va declara război Japoniei pe motivul casus belli Pearl Harbour, din solidaritate îl va atrage în conflictul pe care îl pregătea minuţios cu acoliţii lui din „Trustul Creierelorˮ, pe Hitler cu detestatul lui naţional-socialism care  - şi aici e tot secretul - renunţaseră la patronul-etalonul aur în economie şi la Sistemul mondial bancar plutocratic imperant şi atunci şi în prezent. Să reţinem deocamdată doar atât: în contul lui Roosevelt putem pune de pe acum 2.402 morţi şi peste 1.700 de răniţi din trupele S.U.A., din proprii lui concetăţeni. Dar Winston ne-a obişnuit deja cu procedeele astea machiavelice.

 

Mai bine să începem cu începutul: ce putem spune şi scrie despre Franklin Delano Roosevelt, al 32-lea Preşedinte al U.S.A., cu patru mandate între 1933-1945? Se trăgea dintr-o familie evreiască sefardită. Conform cercetărilor Dr. Laughlin, de la Institutul Carnegie, F. D. Roosevelt era urmaşul din a şaptea generaţie a evreului Martenszen Van Roosevelt, expulzat din Spania în 1620 şi refugiat în Olanda, de unde a emigrat în 1650 sau 1651 în coloniile engleze din America. Publicistul evreu Abraham Slomovitz a semnat în Detroit Jewish Chronicle un articol în care susţine că strămoşii evrei ai lui FDR erau stabiliţi în Spania în veacul al XVI-lea şi se numeau pe atunci Rosacampo, nume schimbat în Olanda în Van Roosenvelt (vezi şi Roben E. Edmondsson, I Testify). La moartea mamei Preşedintelui, Sarah Delano, periodicul „Washington Star” a publicat un articol despre activităţile familiei Roosevelt de la sosirea ei în America, iar datele furnizate coincid întru totul cu mărturiile expuse până acum. Foarte acreditatul New York Times din 4 martie 1935 amintea unele alegaţii ale lui Roosevelt în care îşi recunoştea deschis originea. Mai mult încă, soţia Preşedintelui, Eleanor Roosevelt, vară cu el, era şi procomunistă și sionistă fanatică, aşa cum a declarat în multe ocazii. Şi atunci înţelegem mai bine dialogul dintre F.D.R. şi mareşalul Stalin cu ocazia întâlnirii de la Yalta:

„- Eu sunt sionist. Dar dumneavoastră, domnule Mareşal?

- Şi eu, în principiu, dar în practică e mai complicatˮ.

Aşadar, dacă Roosevelt, susţinut şi sfătuit de al său Trust al Creierelor, depindea în ultimă instanţă de puterea banului, Money Power, reprezentată de bancheri precum Warburg, Kuhn, Loeb, Kahn şi Rockefeller, totodată depindea şi de oamenii şi forţele care îi finanţaseră costisitoarea campanie electorală. Henry Coston, un autor foarte bine documentat, ne spune care sunt aceştia: omniprezentul Bernard Mannes Baruch şi fratele lui, Hermann, William Randolph Hearts (Hirech) magnat al Presei, bancherii Guggenheim şi Vanderbitt, fraţii Percy şi Jesse Strauss patronii enormelor magazine Macy’s, Joseph E. Davies de la General Motors, Joseph P. Kennedy, concernul United States Steel, familia Morgenthau, şefii sionişti Untermeyer şi John J. Raskob, Morton L. Schwartz, Averell Harrimann şi societatea R. J. Reynolds Tobacco. Deci să nu ne mire dacă francmasonii şi sioniştii l-au sprijinit pe F.D.R. într-o proporţie covârşitoare.

 

Ȋn noiembrie 1940, în toiul pregătirilor electorale, Partidul Republican, naţionalist, îi previne pe alegători că Roosevelt face tot ce poate ca să forţeze intrarea Americii în război. Din cauza puternicii opoziţii publice faţă de târârea SUA într-un nou război, FDR minte ca Churchill, dacă nu şi mai abitir: declară ipocrit că izolaţioniştii îi deformează cuvintele, şi recurge la celebra sa exprimare „şi iar şi iar şi iarăşiˮ: „Mame şi taţi, vă afirm cu tărie şi voi repeta iar şi iar şi iarăşi că fiii voştri nu vor fi trimişi în războaie străineˮ.

 

Pe mine mă îngrozeşte asemenea minciună, poate încă mai odioasă decât cele ale lui Winston. Oamenii aceştia mint aşa cum respiră. Chiar în timp ce pregătea provocările la adresa Imperiului Nipon, sperând ca prin aceasta să-l facă să reacţioneze violent şi să tragă primul glonţ care să spulbere non-intervenţionismul american, Roosevelt îşi minte poporul în faţă cu o înfiorătoare duplicitate. Ȋn lunile octombrie-noiembrie 1941, el provoacă în fel şi chip Japonia, prin acţiuni ce pot fi considerate acte belice. Fără ştirea Congresului, impune embargouri insuportabile Japoniei în privinţa comerţului şi petrolului, refuză accesul vaselor nipone în neutrul Canal Panamá, ordonă navelor de război US să efectueze incursiuni în apele teritoriale japoneze, ca până la urmă, la 26 noiembrie 1941, să trimită la Tokio un ultimatum imposibil, cuprinzând şi o directă ameninţare militară.

 

Cu o zi înainte de expedierea mesajului umilitor, Secretarul de Stat Henry Stimson notase în jurnalul lui personal: „Problema era una singură: cum să-i facem pe japonezi să tragă primii.ˮ Cum am zice acum, „punct ţintit, punct lovitˮ. Ameninţarea era atât de palpabilă, încât ziarul „The Honolulu Advertiser” titra: „S-ar putea ca japonezii să ne lovească în week-end-ul acestaˮ. Ştia ceva, sau doar bănuia?

 

Nu toată lumea a stat cu braţele încrucişate: eroul naţional Charles Lindbergh, aviatorul care primul în lume a traversat în zbor Atlanticul la bordul aparatului său The Spirit of St. Louis, avertizase încă din septembrie într-un discurs din Iowa: “Liderii raselor britanică şi evreiască, din motive pe cât de evidente pentru ei, pe atât de indezirabile pentru noi, oricum din raţiuni neamericane, vor să ne implice în război.ˮ Tot aşa, Joseph Kennedy, ambasadorul U.S.A. în Anglia şi patriarhul dinastiei Kennedy,  exprima aceeaşi opinie, dar nu public, din cauza poziţiei sale diplomatice delicate; oricum, Joseph Kennedy vedea la fel lucrurile.

 

Capcana întinsă japonezilor, dar şi neintervenţioniştilor americani, a funcţionat fără greş. Japonia atacase SUA, prin urmare Preşedintele şi Trustul de Creiere aveau să aibă războiul lor, iar mulţimile americane urlând mânioase aveau să piară cu sutele de mii de morţi şi răniţi într-un război contrafăcut. Adresându-se naţiunii, Impostorul-şef face pe nevinovatul: „Amintiţi-vă de Pearl Harbour!ˮ, pe când tinerii naivi se precipită să se ofere voluntari pentru războiul mondialiştilor.

 

Este exact ca la biliard: lovesc o bilă, iar ea loveşte alte două, dintre care una mă interesează în mod special şi ea este cea vizată. Asta se numeşte carambol. Pe plan mondial, declar război Japoniei pe care am silit-o să mă atace, ştiind dinainte că celelalte două Puteri din Pactul anticomintern tripartit, adică Germania şi Italia, se vor simţi obligate în virtutea clauzelor semnate să-mi declare război  -  ceea ce s-a şi întâmplat. Astfel obţin ce mi-am dorit, atragerea Germaniei naziste în război, ca să mă răzbun apoi atroce pe ea. Q.E.D.

 

La începutul anului 1934, la New York, Samuel Untermeyer crează un organism supranaţional denumit “Boicot Internaţional contra Produselor germaneˮ, care îşi începe activitatea cu multă eficacitate. Henry Morgenthau, secretarul Trezoreriei USA, şi Samuel Rosenman, redactorul discursurilor lui FDR, au avut francheţea de a-i declara război lui Hitler chiar înainte ca măsurile discriminatorii ale Naţional-Socialismului împotriva iudaismului să fie aplicate: “Statele Unite au intrat în faza celui de al Doilea Război Mondialˮ (vezi Portland Journal din 12 noiembrie 1933). Același Morgenthau a publicat în 1945 o carte al cărei titlu spune multe: „Germania e problema noastră”.

 

Este interesant de observat că, cu şase ani înainte de găsirea falsului pretext cu Polonia în lansarea Occidentului împotriva Germaniei, Federaţia Mondială Economică declarase deja războiul boicotului. Stăpânii finanţei mondiale s-au alarmat văzând succesul neaşteptat al unui important Stat european care se putea lipsi de patronul-etalonul aur şi de dependenţa de creditele reţelei mondiale, fiindcă şi altor State le putea trece prin minte să-l imite, periclitându-le plutocraţilor supremaţia bancară. Cum să evite acest pericol? Nu exista decât o soluţie: nimicirea Germaniei. Şi au nimicit-o. Oho, și încă cum!

 

Mă întreb cu toată seriozitatea dacă, în mai mic, nu a funcţionat aceeaşi alarmă şi în cazul lui Nicolae Ceauşescu şi al României în 1989, când Preşedintele a achitat toată datoria externă şi era limpede pentru oricine că nu va mai face alta. S-ar prea putea ca hotărârea lui de atunci  -  renunţarea la orice finanţare externă  -  să-l fi costat viaţa; totodată, România a fost şi ea anihilată, nu prin acţiunea brutală a armelor, ci prin teribile metode „paşniceˮ, cum ar fi distrugerea sistematică a industriei şi economiei, încurajarea pe toate căile a avortului (pentru slăbirea dinlăuntru a Statului) şi a exportului masiv de creiere în favoarea Vestului, diminuarea coeziunii interne între români, slăbirea până la dispariţie a mândriei naţionale şi a patriotismului, acestea fiind percepute ca mari piedici în calea mondialismului şi globalismului totalitar la care suntem acum expuşi şi supuşi pe faţă, fără nici un deghizament. România anihilată în 1989 este acum din nou datoare vândută pe câteva generaţii (127 miliarde euro) şi a devenit doar o piaţă de desfacere pentru produsele străine de mâna a doua. Frumoase perspective!

 

Mai e un gând ce nu-mi dă pace: Premiul Nobel pentru Pace din a doua jumătate a anilor 70 trebuia obligatoriu să-i revină lui Nicolae Ceauşescu pentru tot ce făcuse în favoarea destinderii internaţionale şi a atenuării până la dispariţie a conflictelor explozive dintre China şi America, dintre Israel şi Statele arabe etc. etc. Era un om al păcii, iar faptul condamnabil moral că acel Nobel nu i s-a acordat a fost încă un cui bătut în sicriul lui: cine credeţi că ar fi cutezat să execute murdar la zid un Premiu Nobel?

 

Ȋn Germania acelor ani, aflată în plin boom economic prin impunerea realităţii muncii grele şi serioase în faţa ficţiunii aurului, şomajul dispăruse, iar producţia industrială şi agricolă marca creşteri vertiginoase de până la 600 la sută în unele domenii. Aceste realizări spectaculoase nu puteau fi trecute cu vederea de Presa normală antebelică. Ȋn anii dinaintea schimbării drastice brutale a percepţiei asupra lui Hitler, acesta devenise o legendă vie graţie măsurilor luate pentru redresarea ţării sale. Ȋnsă mondialiştii şi marxiştii pierduseră controlul asupra Germaniei. Or, asta nu se iartă.

 

După Primul Război Mondial, autorii propagandei ticăloase antigermane recunoscuseră că au minţit şi îşi ceruseră scuze, ceea ce nu avea să se mai întâmple după Al Doilea Război Mondial. Dimpotrivă, propaganda continuă şi acum neabătut, ba chiar mai înverşunată ca oricând. Ȋnseamnă că şi ultima decenţă  s-a pierdut, împreună cu ultimul cavalerism. Nu ne mai miră.

F. D. Roosevelt este direct răspunzător de moartea a circa 400.000 de americani târâţi în luptă fără să ştie măcar de ce. Mai mult, putea să încheie războiul cu doi ani înainte, cu mult mai puţine pierderi, dacă ar fi renunţat la ideea fixă a capitulării necondiţionate, induse şi impuse lui de alţii. Ştia foarte bine că unor oameni ca nemţii nu le poţi cere capitularea şi nu o poţi obţine decât dacă recurgi la exterminarea lor fizică nemiloasă; exact asta a făcut. Date uimitoare şi neaşteptate sunt cuprinse în cartea din 1968 semnată de colonelul în retragere Curtis B. Dall, fostul ginere al Preşedintelui, sub titlul „Socrul meu exploatat”.

 

La început foarte ataşat Preşedintelui Roosevelt, în care a crezut prosteşte ca mai toată generaţia lui, colonelul Dall s-a distanţat progresiv de F.D.R. când şi-a dat seama că politica acestuia nu foloseşte Americii. Din fericire patriot şi naţionalist, el a lăsat o mărturie preţioasă, de care istoricii nu prea au ştire. Mie, acest document de primă mână, direct de la sursă, mi-a parvenit absolut întâmplător, dar am ştiut să profit de el. Cartea se deschide cu un preambul la fel de instructiv: „Dedic această lucrare tinerilor nord-americani. Puteţi învăţa multe din ea, observând cum anumite forţe întunecate lucrează nemilos la promovarea propriilor lor obiective financiare şi ideologice în detrimentul vostru. Ele îi selecţionează, apoi îi formează, şi până la urmă îi controlează pe mulţi funcţionari dintre cei mai înalţi din Guvern. Ele planifică războaiele şi, prin “politica externăˮ, se pun de acord să prepare scenariul în aşa fel încât să provoace incidentele cu care încep ostilităţile. Se folosesc abundent de cuvântul “paceˮ ca să vă înşele şi să creeze o cortină verosimilă de fum în spatele căreia să-şi ascundă adevăratele operaţiuni. Ştiți foarte bine cine sunt ei. De aceea vă spun, tineri americani: fiţi mai atenţi şi mai destoinici decât generaţia mea credulă şi confuză. Puneţi în mişcare, apăraţi şi păstraţi cu grijă pentru voi şi urmaşii voştri marea noastră moştenire a independenţei şi libertăţii. Autorul.ˮ

 

Că nimeni nu l-a ascultat puteţi constata chiar azi cu ochii voştri. Dar colonelul Dall şi-a făcut datoria până la capăt. Iată mărturia lui: „Poporul Statelor Unite ale Americii nu a fost crescut şi educat pentru a deveni o massă de escroci cu mentalitate internaţională. Drept urmare, suntem acum victimele dinainte stabilite ale celor crescuţi şi deprinşi cu acest antrenament. Pe deasupra, ca popor, suntem prea înclinaţi spre hedonism, complet absorbiţi de un program urmărind plăcerea. Ȋn acest scop suntem răsfăţaţi şi modelaţi zi de zi de presa noastră, de radioul nostru şi de programele TV inspirate din afară. Din motive uşor de ghicit, modelatorii lumii ne îndeamnă să ne lăsăm cotropiţi de trivialitate.

 

Mulţi dintre noi suntem înclinaţi a simţi că statutul nostru politic, inclusiv independenţa noastră şi libertatea Statelor Unite sunt definitiv obţinute. Numai că, pe urmele acelui amator internaţionalist care s-a numit Woodrow Wilson, ne-am aşezat periculos, în 1913, în abjectul lui tobogan politic, iar acum ne apropiem de fundul acelei călătorii dezastruoase. A urmat apoi alt periplu dezastruos în toboganul lui FDR şi al succesorilor lui. Unde ne vom opri dintr-un tobogan în altul? […] Spre sfârşitul lui lumesc, se pare că F.D.R. era ros de remuşcări şi de griji la Warm Springs, Georgia, din cauza felului cum Iosif Stalin îl jucase pe degete. Puteai înţelege aceste sentimente, numai că erau exprimate prea târziu. La vremea aceea, Stalin şi partizanii lui din SUA storseseră tot sucul portocalei prezidenţiale oferite păgubos de F.D.R. Nouă ne-a rămas doar coaja spre mistuire, ca unic profit. Ciudat lucru, dar şi Woodrow Wilson a simţit aceleaşi regrete tardive, pe măsură ce i se apropia sfârşitul. La urmă a zis: «Sunt foarte nefericit…, fără să-mi dau seama mi-am ruinat ţara».

 

A rupt relaţiile cu Colonelul House, agent de influenţă care s-a retras din viaţa publică dar a continuat să lucreze din spatele cortinei pentru The Money Barons. Trebuie să fi fost devastator, atât pentru Wilson cât şi pentru F.D.R., să înfrunte la final dura realitate şi să-şi dea seama că din pricina ambiţiilor personale şi a unor decizii politice egoiste, ţara lor a suferit pierderi grele. Au plătit prea mare preţ pentru ascensiunea politică. […] Conversaţia mea la un prânz cu fostul guvernator George Earle, la 20 de ani de la evenimente a fost electrizantă. Ce mi-a povestit părea de necrezut.

 

Prietenul meu Edward W. Shober, din Philadelphia, a organizat prilejul de a mă întâlni cu unchiul său, George H. Earle. Locul întâlnirii era un centru al lumii mondene din Philadelphia, The Rittenhouse Club. De mai multe ori discutasem cu Ed despre seria de evenimente care împinseseră Statele Unite în Al Doilea Război Mondial în pofida opoziţiei majorităţii poporului american. Pierderile în vieţi omeneşti, în bunuri materiale şi în trezorerie păreau a oferi mijloace pentru o victorie sovietică plănuită dinainte.Mai discutaserăm în detaliu şi cum W. Wilson instigat mereu de judecătorul Louis Brandeis de la Ȋnalta Curte manevraseră inteligent lucrurile ca să atragă S.U.A. în Primul Război Mondial. Din acesta ne-am ales doar cu mari pierderi umane şi materiale. Atunci, Ed mi-a zis:

 

- Curtis, îl cunoşti pe unchiul meu, George Earle?

- Nu, dar am auzit şi am citit multe despre el. De ce?

- Pentru că el ţi-ar putea povesti ceva cu totul deosebit despre el însuşi şi socrul tău, F.D.R. Ceva de să-ţi stea mintea-n loc. Ceva ce poporul american ar trebui să afle.

- Despre ce e vorba, Ed?

- E vorba de o propunere de pace a germanilor pentru a pune capăt Războiului al Doilea, făcută de autorităţi cu maximă răspundere ale Reich-ului, şi de alte informaţii pe care le-a strâns el la Istanbul în 1943. Pe atunci sovieticii pasămite ne erau aliaţi, dar se pregăteau să se instaleze în Europa ca potenţiali inamici. Evident, ajutorul nostru militar şi toată puterea noastră materială îi sprijineau. Poate îţi aminteşti că Preşedintele Roosevelt l-a numit pe unchiul meu ataşat naval personal la Istanbul, în Turcia, ca să se asigure că informaţiile despre ce se întâmpla în realitate în Balcani şi în Germania erau corecte.

 

Asta a făcut unchiul meu, şi se pare că a făcut-o atât de bine încât şi-a atras nemulţumirea celor care stabileau la New York şi Washington mersul politicii numai şi numai în direcţia continuării războiului. George Earle a fost printre primii adepţi ai politicii New Deal a lui Roosevelt, îl admira pe F.D.R. şi filozofia-i politică. La momentul cuvenit, a lepădat un cec de cinci cifre în puşculiţa Partidului Democrat. Cum era de aşteptat, gestul lui nu a trecut neobservatˮ.

 

Deşi eu nu împărtăşeam multe din ideile politice ale lui George Earle, am fost intrigat de observaţiile lui Ed şi i-am spus că aş fi încântat să îi cunosc unchiul. Ed precizase că F.D.R. şi administraţia lui îl nedreptăţiseră flagrant pe unchiul său, astfel încât aşteptam nerăbdător ziua întâlnirii. Cu toate acestea, nu eram pregătit pentru surprinzătorul impact pe care mi l-au provocat cuvintele măsurate şi calme ale lui George Earle la prânzul luat împreună două săptămâni mai târziu.

 

Unchiul lui Ed era un bărbat de statură mijlocie, profund interesat de bunăstarea şi viitorul ţării sale. Am detectat la el frustrare şi dezamăgire provocate de lipsa rezultatelor benefice pentru ţară în al Doilea Război mondial. Guvernatorul Earle nu  mi-a vorbit de politici locale sau naţionale, acestea fiind nişte “fleacuriˮ faţă de importanţa revelaţiilor sale. Oficialităţile îi ignoraseră cu neruşinare părerile oportune. Cei ce îl supravegheau îndeaproape pe Preşedinte la Casa Albă, sau poate chiar fostul său prieten F.D.R. aflat cu totul sub dominaţia lor, îl împinseseră pe Earle, cu multă grijă, pe o linie moartă. Dar George Earle ocupase multe posturi de încredere spre beneficiul ţării sale. Ȋn plus, cuvintele lui denotau o autoritate considerabilă: în 1933-34 fusese ambasadorul S.U.A. în Austria; între 1935-39 fusese guvernatorul Pennsylvaniei; între 1940-42 fusese ambasadorul S.U.A. în Bulgaria; în 1942 şi-a reluat serviciul activ în Marină şi a fost ofiţerul-şef al artileriei în transportul «Hermitage» care l-a dus pe marele general George S. Patton cu trupele sale în Africa.

 

Ȋn 1943, cu puţin înainte de întâlnirea lui Roosevelt cu Churchill la Casablanca, unde au făcut cunoscută politica lor de “capitulare necondiţionatăˮ impusă Germaniei, FDR îl numise pe comandantul Earle ataşatul său naval personal în Turcia, la Istanbul. Era un post instabil, şi tocmai de aceea prietenul lui F.D.R., George Earle, fusese trimis acolo. (…). Mă adresam lui cu “domnule guvernatorˮ, ce părea să-i placă mai mult decât “domnule comandantˮ. Iar guvernatorul a început, ca orice artilerist din Forţele Navale, cu un tir direct: ─ Dall, i-am spus fostului tău socru, F.D.R., când eram ataşatul lui naval la Istanbul, cum am putea scurta cu aproape doi ani Al Doilea Război mondial. Nu m-a ascultat, sau mai bine zis: nu i s-a permis să mă asculte! Ȋţi poţi imagina aşa ceva?

 

Am şovăit puţin, descumpănit, apoi l-am întrebat:

 

- Cum a fost cu putinţă, domnule guvernator? […] Şi atunci a început să-mi depene o întâmplare surprinzătoare. De mâncarea din farfurie uitasem complet.

 

Sosise în Turcia, la Istanbul, în primăvara lui 1943. Ȋncă dinainte se făcuse cunoscut prin luări de poziţie antinaziste. Guvernatorul mi-a povestit că într-o dimineaţă a auzit bătăi în uşa apartamentului său de la hotel. A deschis, şi înaintea lui stătea un bărbat nu prea înalt, cu umeri laţi, îmbrăcat civil, care îi solicita o discuţie neoficială. S-a prezentat ca fiind amiralul Wilhelm Canaris, şeful Abwehr-ului, Serviciul Secret german.

 

Motivul conversaţiei a fost acela că existau mulţi nemţi raţionali care îşi iubeau patria şi îl detestau pe Hitler, fiindcă simţeau că duce naţiunea la pieire. Amiralul Canaris a spus în continuare că politica de «predare necondiţionată» anunţată de Roosevelt şi Churchill la Casablanca era ceva ce generalii germani nu puteau admite sub nici un chip. Totuşi, a spus că dacă Preşedintele Roosevelt ar indica pur şi simplu că acceptă o predare onorabilă a armatei germane către forţele americane, atunci ceva se putea organiza, iar adevăratul duşman al civilizaţiei occidentale, adică sovieticii, ar putea fi opriţi.

 

Armata germană, dacă primea ordinul, se putea disloca din Est unde lupta, către Vest, ca să-l apere de cotropirea armatei sovietice care venea dinspre Est întărită, alimentată şi înarmată cu imensele resurse trimise ei de Roosevelt. Sovieticii năzuiau să pună stăpânire pe Europa, ca putere supremă, înşelând poporul american, ajutaţi fiind de multe cârtiţe şi agenţi de rang înalt instalaţi în SUA.

 

Guvernatorul a precizat că la început a şovăit şi a fost extrem de prudent cu amiralul şi cu uimitoarea lui propunere. Dar imediat apoi a luat contact cu ambasadorul german, Fritz von Papen, un catolic fervent care nutrea puternice sentimente antihitleriste. Au stabilit o întâlnire secretă, noaptea, într-un loc pustiu aflat la patru-cinci mile de Istanbul. Acolo, numai ei doi, guvernatorul şi ambasadorul german au discutat mult şi au analizat propunerea pe toate feţele.

 

Guvernatorul mi-a mai spus că destul de repede s-a convins de sinceritatea nemţilor antinazişti. Aflând planurile secrete de dominaţie europeană ale forţelor sovietice, i-a trimis imediat un mesaj codificat lui F.D.R. la Washington prin valiza diplomatică, informându-l amănunţit şi aşteptând răspunsul Preşedintelui. Or, acest răspuns nu a venit.

După o lună, la terminarea răgazului stabilit cu Canaris în aşteptarea răspunsului, amiralul l-a contactat din nou:

- Aveţi vreo ştire?

- Aştept, dar încă nu am primit nimic.

- Cu adevărat vă spun că deplâng acest fapt.

Apoi lucrurile au evoluat. Ȋntâi, guvernatorul a observat unele comentarii antihitleriste făcute de baroana von Papen, soţia ambasadorului german Franz von Papen, fost vice-cancelar în primul guvern al lui Hitler. Era clar că ambasadorul era de acord cu soţia lui şi putea fi unul din aliaţii din umbră ai lui Canaris. Apoi Earle l-a cunoscut pe baronul Kurt von Lersner care conducea Societatea Orientală, o organizaţie culturală germană. Ȋntâlnindu-se cu acesta în locuri tăinuite, comandantul Earle a fost pus în faţa aceleiaşi întrebări: dacă forţele antinaziste din Germania ar preda paşnic armata germană forţelor americane, ar putea conta pe o cooperare aliată ca să-i ţină pe sovietici departe de Europa Centrală? Aşadar, dacă Roosevelt ar accepta o «predare onorabilă», a declarat von Lersner, atunci chiar dacă grupul lui nu-l asasina pe Hitler, era gata să-l predea Statelor Unite. Ȋn acest caz, armata sovietică s-ar fi aflat sub control în zone prestabilite.

 

Comandantul Earle a trimis un al doilea mesaj urgent, codificat, Casei Albe, insistând ca Preşedintele să analizeze oferta antinaziştilor germani. Nici acesta nu a primit nici un răspuns.

 

Ȋn cursul unei noi întâlniri cu von Lersner, acesta îi prezentă lui Earle un plan adiţional care prevedea încercuirea şi anihilarea Sediului Militar din Est al lui Hitler şi mobilizarea armatei germane pe frontul estic, până la ajungerea la un acord de încetare a focului. De data asta, guvernatorul Earle a trimis un mesaj de extremă urgenţă către Casa Albă, servindu-se nu numai de valiza diplomatică, ci şi de canalele Armatei şi ale Marinei americane, ca să se asigure că mesajul atât de important va ajunge în mâinile lui F.D.R.. A mai zis că simţea că Preşedintele şi principalii lui consilieri erau sub influenţa vădită a lui Stalin, sau că Roosevelt se înşela amarnic crezând că îl putea influenţa el pe Iosif Stalin, şi nu invers. Textual, Earle a zis: «Casa Albă nu era nicidecum locul unde să încerci a expune adevărul despre Rusia Sovietică».

 

Auzind asemenea declaraţie alarmantă a guvernatorului, am făcut feţe-feţe şi am rămas tăcut. A continuat spunând că era absolut sigur că «puternicile influenţe» de la Casa Albă îl dominau pe Preşedintele tot mai captiv în faţa lor, dispus să vadă întreg poporul german şters de pe faţa pământului, indiferent câte vieţi americane urmau să fie sacrificate pe câmpul de luptă, pe mări şi în aer, pentru un asemenea obiectiv monstruosˮ.

 

Nu mai continuăm cu eşecul dureros al comandantului Earle, tot mai descurajat şi mai frustrat de fostul lui „prietenˮ, F.D.R. Acesta i-a trimis într-un târziu, prin fiica lui, Anna, o misivă imundă, în care îl ameninţa cu acuzaţia de trădare dacă mai continua cu intervenţiile în favoarea Germaniei. Presiunile Trustului de Creiere hotărâseră deja pentru el. Preşedintele nu mai era decât o paţachină prosionistă în mâinile Puterii Monetare Mondiale. Comandantul Earle a fost îndepărtat din postul lui din Istanbul şi trimis tocmai în Samoa! L-au anihilat şi pe el, aşa cum au făcut-o cu amiralul H. E. Kimmel şi cu generalul Short, comandanţii de la Pearl Harbour scoşi ţapi ispăşitori pentru criminala mizanscenă din Hawaii. Cercetările actuale au dovedit că spargerea codului secret japonez avusese loc cu câteva săptămâni înaintea atacului, prin urmare decidenţii din sferele înalte americane ştiau precis ce avea să se întâmple. Nu mai insistăm.

 

Tot aşa l-au anihilat pe excepţionalul general Patton, antisovietic şi antisionist, ferm opus atitudinilor inumane şi tergiversărilor militare prostaliniste ale generalului Eisenhower, şi tocmai de aceea victimă a unui foarte dubios accident de circulaţie. Şi tot aşa de dubios a dispărut de pe firmament (la propriu) patriotul general polonez Sikorski într-un „accidentˮ aviatic montat la Gibraltar, după ce aflase cine fuseseră cu adevărat călăii de la Katyn şi refuzase să mai lupte alături de ei. Pe linie moartă aveau să fie puşi şi generalul MacArthur, comandantul suprem în Pacific, şi senatorul McCarthy, alarmat de comuniştii, procomuniştii sau criptocomuniştii mişunând pretutindeni prin sectoarele politice, economice şi artistice-ideologice americane, precum fac astăzi sub ochii noştri neomarxiştii occidentali. Tuturor celor de mai sus li s-a astupat gura (şi să zică mersi că n-au zburat pe geam de la etaj ca un anume politician ceh Jan Masaryk, împins de vânjoasele braţe ale unor băieţi prostalinişti  cu ochi albaştri).

 

Câte zeci și sute de mii de vieți omenești unice și irepetabile, inclusiv americane, ar fi fost salvate în cazul acceptării de către decidenții politici de la Washington a ofertei Canaris-antihitleriștii germani-Earl în cel de al doisprezecelea ceas? Dar nu s-a dorit asta!

Iată-ți omenire idolii tăi.

 

Notă - Fragment dintr-un volum aflat în pregătire