Nicolae
MĂTCAȘ 1)
BINE-AȚI
VENIT CU NUMELE CORECT ÎN CONSTITUȚIE, ALTEȚA VOASTRĂ REGALĂ, LIMBA ROMÂNĂ! *
*Sărmanul părinte Alexie Mateevici! A
trebuit să apeleze, ca și noi într-o perioadă a obscurantismului militant, la
subterfugiul salvator „limba noastră”, pentru că nici Domniei sale nu i se
permitea să folosescă sintagma „limba română”. „Reparația” au făcut-o, la peste
vreo 70 și ceva de ani după, compatrioții lui și marii noștri patrioți
contemporani Grigore Vieru, Nicolae Dabija ș.a. prin expresia-cântec ”Limba noastră
cea română”.
La 16 martie 2023, dată care urmează să
fie gravată cu literele alfabetului latin în granitul analelor de lupte ale
românilor basarabeni pentru afirmarea identității lor naționale, Parlamentul R.
Moldova a votat, în a doua lectură (prima avusese loc la 2 martie, cu 56 de
voturi „pentru” din partea Fracțiunii Partidului Acțiune și Solidaritate),
proiectul de lege privind înlocuirea controversatei sintagme „limba
moldovenească” (și a substitutelor acesteia: „limbă de stat”, „limba maternă”,
„limba noastră”), în Constituție și în toate celelalte acte normative, cu
sintagma care reflectă numele corect sub aspect științific și istoric al limbii
din stânga Prutului: „limba română” (în total – 58 de voturi pentru aprobarea
proiectului: au votat 57 de deputați din PAS și un parlamentar din Mișcarea
Alternativa Națională). Este pentru prima oară după aprobarea legislației
lingvistice din republică la 31 August 1989, inclusiv a revenirii la alfabetul
latin (în condițiile existenței URSS și a unicului partid conducător – PCUS),
și după aprobarea Declarației de Independență a R. Moldova (27 august 1991) și
a altor acte și simboluri de demnitate națională (Declarația de Suveranitate,
Tricolorul, Imnul de stat „Deșteaptă-te, române!”, înlocuit, în 1994, cu „Limba
noastră” * , stema de stat, denumirea R. Moldova a republicii, în loc de RSSM
etc.), când majoritatea adevăraților și celor mai curajoși reprezentanți ai
poporului român din forul suprem al celui de-al doilea stat românesc aprobă
legiferarea numelui corect al limbii noastre: „limba română”. Așa cum apare
acest nume (ca și etnonimul „român” pentru vorbitorii nativi ai limbii române)
în mod firesc la cronicari (atât moldoveni, cât și munteni: Grigore Ureche,
Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Radu Greceanu), la scriitorii clasici
proveniți din toate regiunile istorice populate de români (Vasile Alecsandri,
Mihai Eminescu, Ion Creangă, Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu, Constantin
Negruzzi, Constantin Stamati, Zamfir Arbore, Alexei Mateevici, Mihail
Sadoveanu, Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Ștefan Octavian Iosif, Ion Luca
Caragiale, Liviu Rebreanu), în lucrările „dumnezeilor” socialiștilor,
bolșevicilor, comuniștilor și cominterniștilor (Karl Marx, Friedrich Engels,
Vladimir Lenin), ale unor savanți filologi, istorici și de alte specialități
români și străini (Dimitrie Cantemir, Alexandru Hâjdău, Bogdan Petriceicu
Hasdeu, Nicolae Iorga, Gustav Weigand, Alf Lombard, Carlo Tagliavini, Klaus
Heitmann, Samuil Bernștein, Ruben Budagov, Raymund Piotrowski, Dmitri Mihalci,
A. A. Reformatski, Eugeniu Coșeriu, Silviu Berejan, Nicolae Corlăteanu, Anatol
Ciobanu, Dumitru Irimia, Klaus Bochmann), în concluziile Academiei Române și ale
celei de la Chișinău, în rezoluțiile congreselor și conferințelor științifice
tradiționale naționale și internaționale gen „Congresul filologilor români”
(mai multe ediții), „Limba română azi” (Iași – Chișinău, mai multe ediții),
„Limba română este numele corect al limbii noastre” (Chișinău, incinta
Parlamentului, 1995) etc. Nume pe care îl țineau minte și îl conștientizau
mulți, însă pe care, în regimul sovietic de ocupație, nu aveau voie să-l
utilizeze, amenințați cu reprimarea libertăților cetățenești, în locul
politonimului „limba moldovenească”, promovat ani de zile cu insistență, atât
de propaganda sovietică, cât și, timp de peste 30 de ani de așa-zisă
suveranitate și independență, de unii alogeni sau mankurți naționali, de
nostalgicii după URSS și realitățile sovietice, unii deghizați în democrați,
democrați-agrarieni și proeuropeni, alții fățiș autodeclarați succesori ai
partidului-stat (bolșevic sau comunist): socialiști și comuniști, proruși și
C.S.I.-iști, antiromâni și antieuropeni, care s-au perindat ani la rând la
putere. Nume care (alături de etnonimul, și el prohibit, „românii moldoveni”,
„românii basarabeni”, „românii Basarabiei moldave”, „românii din stânga
Prutului”), de la restructurarea promovată de M. S. Gorbaciov încoace, unii
dintre intelectuali, chiar cu riscul pierderii locului de muncă, retrogradării,
nepromovării pe scara ierarhică în conformitate cu cunoștințele și calificarea,
al ostracizării, trecerii pe linie moartă etc., nu au pregetat să-l folosească
nu numai în exprimarea lor orală, ci, la prima ocazie și cu susținerea tacită a
redactorilor și editorilor, și în cea scrisă. Din categoria acestora fac parte,
în primul rând, scriitorii, care s-au aflat în prima linie a luptei pentru
triumful adevărului istoric și științific (este imposibil să-i enumeri pe toți,
dar câteva nume de temerari se impun: Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae
Dabija, Dumitru Matcovschi, Mihai Cimpoi, Ion Vatamanu, Vladimir Beșleagă,
Lidia Istrati, Alexei Marinat, Ion Ciocanu, Andrei Strâmbeanu, Ion Hadârcă,
Valeriu Matei, Gheorghe Vodă, Vasile Romanciuc, Vasile Tărâțeanu), savanții
filologi (Eugeniu Coșeriu, Silviu Berejan, Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaș, Anatol
Eremia, Vlad Pohilă, Constantin Tănase, Vasile Bahnaru, Pavel Balmuș), istorici
(Ion Buga, Alexandru Moșanu, Ion Conțescu), fizicieni și matematicieni (Petru
Soltan, Ion Holban, Eugen Grebenicov, Aurel Marinciu, Valeriu Dulgheru),
pedagogi și psihologi (Tudor Cibotaru, Vladimir Rolinsky, Ion Iachim, Vlad
Pâslaru, Ada Mihailovschi, Ana Bejan, Elena Vasilache), redactorii și
publiciștii (Valentin Mândâcanu, Alexandru Bantoș, Anton Grăjdieru, Tudor Țopa,
Vasile Spinei, Ion Anton, Mihail Gh. Cibotaru, Pavel Cristov, Alecu Reniță),
medicii (Gheorghe Ghidirim, Pavel Gusac, Aurel Danilov), oamenii de cultură și
artă (Ion Ungureanu, Mihai Volontir, Ion și Doina Aldea-Teodorovici, Ninel
Caranfil, Petru Buburuz, Andrei Vartic, Gheorghe Vrabie, Glebus Sainciuc),
politicienii (Gheorghe Ghimpu, Nicolae Costin, Vasile Nedelciuc, Ion Dediu,
Nadejda Brânzan, Vasile Șoimaru). Acestor nume ilustre li se alătură alte zeci
și sute ale elitei intelectuale din republică, plus sutele de mii de
manifestanți din anii de foc 1988-1991, participanți la mitingurile din Piața
Marii Adunări Naționale, la prelegerile despre limbă și istorie de la estrada
„Lumina” din parcul din Valea Morilor și de la Teatrul de Revistă din Chișinău,
Bălți și alte centre raionale, mulți dintre care, pentru scandările lor
răsunătoare legitime „Limbă! Alfabet latin!”, au fost supuși unor urmăriri
continue, arestări, izolări, anchetări și tortri de către regimul comunist pe
ducă, dar care nu au renunțat la luptă până când autoritățile de la acea vreme
nu au fost nevoite să purceadă, contrar voinței lor, la examinarea și
soluționarea, măcar parțială sau aleatorie, a unora dintre revendicări.
Ideea identității/unității de limbă
moldo-române, adică recunoașterii că limba română și așa-numita limbă
moldovenească sunt una și aceeași limbă, nu e nouă. Încă la 1830 compatriotul
nostru Iacob Ghinculov își edita la Sankt-Petersburg lucrarea sa „Schițe de
reguli ale gramaticii moldo-române” („Nacertanie pravil valaho-moldavskoi
grammatiki”), iar catedra înființată în 1839, al cărei șef și lector era, se
numea „Catedra de limbă moldo-română”. Aceeași idee se reia după 126 de ani în
manualul „Curs de limbă literară contemporană”, vol. I, Ch., 1956, și după 156
de ani, în legislația lingvistică din august 1989 (Legea „Cu privire la limbile
vorbite pe teritoriul R.M.”). În ceea ce privește numele corect al limbii
majoritare din R.M. – limba română – și al denumirii vorbitorilor ei – românii
moldoveni/ basarabeni din R.M., deși acestea în august 1989 nu fuseseră puse
cel puțin în discuție, necum aprobate (regimul totalitar comunist nu admitea în
ruptul capului unitatea etnolingvistică moldo-română!), după aprobarea
legislației lingvistice, aceste două nume „neconstituționale”, „limba română”
și „românii moldoveni/basarabeni”, care începuseră să se infiltreze în
comunicare încă din timpul restructurării, au devenit din ce în ce mai intense
după aprobarea legislației lingvistice, care statuase că „limba moldovenească”
devine limbă de stat pe teritoriul R.M. și că ea revine la alfabetul latin
(„trece”, insistau oficialitățile comuniste de la noi, ca să ascundă că limba
română de la noi îl utilizase – inclusiv în Transnistria din 1932 până în 1938
– până la ultimatumul rusesc din 1940 privind retrocedarea Basarabiei, când a
fost surghiunit odată cu exterminarea intelectualilor). Precizez: în
comunicarea necenzurată sau asumată conștient de către unele persoane care nu
mai puteau ascunde de propria conștiință adevărul istoric și științific despre
noi și limba noastră. Infiltrarea se producea la început sporadic, iar după
1991 – din ce în ce mai frecvent, până la întrebuințarea cvasigenerală a
sintagmei „limba română”, în cele câteva apariții periodice în limba maternă
(„Literatura și arta”, „Învățământul public”, „Glasul”, „Nistru”, „Limba
Română”, având în acest sens rolul de nave-amiral). De subliniat în mod expres
că riscul și consecințele utilizării sistematice a celor două denumiri
„neconstituționale” în practica scrisului din R.M. și le-au asumat conștient,
încă de la început (finele anului 1990), și cu hotărâre și le-au suportat cu
stoicism și îmbărbătare pe parcursul a peste 33 de ani de existență financiară
precară a publicației, cei trei temerari fondatori ai revistei „Limba Română”
(Alexandru Bantoș, Ion Dumeniuk și subsemnatul), impozantul colegiu de redacție
și, inițial, Ministerul Științei și Învățământului (ministru – Nicolae Mătcaș),
sub egida căruia apărea revista până în 1994 (când ministrul a fost demis).
Timp de 33 de ani – o viață de Iisus Hristos, dacă ne amintim prin câte
încercări a trecut revista –, cu toate amenințările deschise sau voalate de
suspendare a apariției de către conducerea și activiștii antiromâni, cu
atacurile banditești asupra sediului redacției (mâzgălirea pereților cu
graffiti, smulgerea tricolorului arborat la intrare și profanarea lui,
incendierea blocului redacției), cu riscul de a-și sista apariția din cauza
lipsei sponsorizărilor, cu neplata la timp sau plata cu țârâita a salariilor,
revista a purtat o bătălie neîntreruptă pentru propagarea adevărului științific
și a valorilor literare și spirituale naționale și internaționale, a idealului
de frumos și sublim, iar prin baza de date de variantă electronică a fondului
integral de reviste editate și-a creat un contingent activ și numeros de
cititori permanenți. Prin conlucrare activă și cu susținerea nemijlocită a
Comisiei pentru știință, cultură și învățământ a Parlamentului (președinte,
acad. Petru Soltan), în problemele de reformare a vechiului sistem sovietic
ideologizat la maximum și de creare a unui sistem și a unei noi concepții a
învățământului în limba națională, întru promovarea adevărului istoric și
științific despre noi și limba pe care o vorbim, ministrul de atunci al
învățământului și științei a dispus, la începutul anului școlar 1990/1991,
Inspectoratelor școlare raionale și al municipiului Chișinău ca în școlile de
toate nivelurile limba să fie numită „limba română”, iar istoria neamului –
„istoria românilor”. Tot atunci, în calitate de coautor de manual de limbă
maternă pentru clasa a VI-a (ulterior, a VII-a), la propunerea de reeditare a
acestuia de către editura „Lumina” cu titlul „Limba moldovenească”, ministrul
Mătcaș a insistat ca manualul să apară cu titlul corect: „Limba română”…
Fiindcă veni vorba de editura „Lumina”, voi aminti un caz care merită atenție
în legătură cu spusa că dacă adevărul nu este lăsat să intre pe ușă, el intră
pe fereastră. Institutul de limbă și literatură al A.Ș.M. prezentase spre
editare urgentă lucrarea colectivă „Norme ortoepice, ortografice și de
punctuație” (cenzura interioară a redactorilor lucrării – ori îi laie, ori
bălaie! – îi făcuseră să evite a indica numele limbii). Șefa Secției manuale
școlare, dna Natalia Suruc, mă anunță că are copia pentru corectură. O luăm cu
Ion Dumeniuk (ambii eram coautori ai lucrării). Ceea ce ni se aruncă
dintr-odată în ochi era ezitarea coordonatorului (Silviu Berejan) la denumirea
greșită a limbii, astfel că lăsă titlul ciuntit și incomplet. Îl completăm pe
loc, fără a ne consulta în prealabil cu „șeful”: „Normele ortoepice,
ortografice și de punctuație ale limbii române”, apoi, după ce finisăm
corectura, i-o prezentăm dlui coordonator. S-a uitat la titlu, s-a înroșit
nițel, după cum îi era feleșagul când se agita, dar n-a ripostat. „Curajoși,
băieții!”, parcă ar fi rostit sclipirea-i din priviri. Sper ca cititorii să nu
considere o lipsă de modestie și menționarea faptului că, timp de aproape 4
ani, în politica sa de reformare a învățământului și revenire la școala
națională, prin ajustarea planurilor și programelor de învățământ din R.
Moldova cu cele din România, prin introducerea ca materii de predare și
studiere în școala din Republica Moldova a Limbii și Literaturii române și a
Istoriei românilor, prin utilizarea manualelor școlare din România, prin
trimiterea anuală la studii și la perfecționare în România pe burse și cazare
gratuită oferite de statul român a sute și mii de elevi, studenți, masteranzi,
doctoranzi, rezidenți, cadre didactice, Ministerul Învățământului și Științei a
contribuit la educarea conștiinței de sine, de limbă și neam a conaționalilor
săi. Nu degeaba, când s-au întreprins atentate asupra predării istoriei,
tentative de înlocuirii a istoriei românilor cu așa-numita Istorie integrată,
elevii și studenții au ieșit la manifestări colective de amploare în apărarea istoriei
poporului nostru, a istoriei neamului. Și nu în zadar subsemnatul, în calitate
de ministru al științei și învățământului, fusese acuzat de românizarea
învățământului și a tinerelor generații de moldoveni, iar în 1994 fu demis din
funcție și lăsat, ca și colegul său de guvernare, ministrul culturii și
cultelor, cam pentru aceleași „păcate”, fără loc de muncă, după 30 de ani de
activitate ca profesor universitar, fără mijloace de subzistență,
îngrădindu-i-se dreptul la profesie. Fu silit să se „autoexileze”, în căutarea
unui serviciu, împreună cu ministrul-șomer, redutabilul actor și regizor Ion
Ungureanu, în România. Dar nu e locul de scâncet, Doamne ferește! Vorba
maestrului Ungureanu din exilul nostru bucureștean: „Nu mor caii când vor
câinii, dle ministru! Nu știați că tot răul e spre bine?!”
Practic, vorbeam că noțiunea „limba
română” era utilizată, după 1991, de către toți cei conștienți de veridicitatea
și legitimitatea ei și numai opoziția predominantă și lipsa cvorum-ului din
Parlament necesar pentru legitimarea adevărului perpetua o situație anacronică
bizară, care sfida atât știința, cât și bunul-simț. Reprezentanții opoziției
înseși conștientizau că, din punct de vedere științific, nu e vorba de două
limbi (și națiuni) diferite, română și moldovenească; ideologia, politica pe
care o împărtășeau erau, însă, diferite. Descoperirea că regele era gol s-a
manifestat pregnant odată cu revenirea limbii la grafia latină, când s-a văzut
că operele lui Eminescu, Creangă, Alecsandri, editate la Iași și Chișinău în
grafie latină, nu se deosebesc nici printr-o buchie, nici prin vreun semn
diacritic. Se vedea cu ochiul neînarmat, chiar și pentru un necunoscător al
limbii noastre, că sunt scrise în una și aceeași limbă – limba română! (Câtă
vreme în RSSM se întrebuința alfabetul rusesc și aceleași texte editate pe
maluri diferite ale Prutului păreau „diferite”. Iar scriitorii născuți în fosta
Moldovă a lui Ștefan cel Mare nu erau numiți în Basarabia sovietică pur și
simplu moldoveni, ci – ca și limba de pe timpul lui Iacob Ghinculov! –
moldo-români). Reiau ideea: opozanții denumirii corecte ai limbii noastre știau
că denaturează adevărul, dar o făceau din considerente politice: nu cumva
conștiința unității de limbă și neam cu românii din România să le trezească
moldovenilor basarabeni ideea unirii cu frații din dreapta Prutului! Într-un
moment de sinceritate unul dintre liderii Partidului Democrat-Agrar declarase
fără ocolișuri că el ar accepta azi în viitoarea (pe atunci) Constituție
formularea că limba de stat a R. Moldova este limba română dacă i s-ar da
garanția că mâine nu li se va cere ca poporul moldovenesc din Basarabia să fie
numit poporul român din Basarabia**. Iată unde-i buba! A recunoaște că
populația originară majoritară din Basarabia este o așchie de popor român
înseamnă a le aminti basarabenilor de raptul țarist al unei hălci din trupul
României de la 1812 și, în reluare, de ultimatumul de retrocedare a Basarabiei
din 1940, înseamnă a le pune românilor basarabeni sare pe rana sângerândă, a le
trezi conștiința necesității istorice obiective de a tinde să revină la sânul
Patriei-mame. Iar ei, „stataliștii”, „suveraniștii”, „moldoveniștii”, se vor
înapoi, în beznă, cu Rusia, în CSI sau, cel puțin, suverani, independenți,
neutri (cu armată străină de ocupație pe teritoriul lor, cu pretinse structuri
statale nesupuse R. Moldova și federalizarea bătând la ușă), nu vor să fie
„nici gubernia, dar nici provincia cuiva”, doresc să dețină pe veci puterea în
mâinile lor, să se conducă ei înșiși. Așadar, două curente, două tendințe
diametral opuse: unioniști și proromâni și antiunioniști, proruși și
românofobi; sau, mai larg, proeuropeni și integraționiști, într-o perspectivă
de abia întrezărită, în UE, pe de o parte, sau antieuropeni, prosovietici și
CSI-ști, pe de altă parte; în fine, stataliști într-un stat unitar, în turbinca
unei confederații. Știm cu toții adevărul că, în august 1991, atunci când s-a
votat Declarația de Independență, s-a avut în vedere despărțirea, ruperea,
independența de imperiul sovietic, de „imperiul răului”, putere care, prin
invazia de astăzi a Ucrainei, distrugerea orașelor și satelor, a populației
pașnice, precum și prin amenințarea fostelor republici sovietice, azi state
independente, ne demonstrează că nu vrea să ne lase din gheare. Declarația de
Independență din 1991 spune lucrurilor pe nume, afirmă clar și apăsat cine
suntem, de unde ne tragem, ce limbă vorbim, cum să ne construim viitorul.
Ținând cont de cele afirmate în Declarație, indignată de faptul că menținerea
denumirii greșite din punct de vedere științific a ** Constantin Tănase.
Agresivitatea surogatului lingvistisc. Revista „Limba Română”, nr. 1/1994, p.
19. limbii noastre sfidează opiniile cohortelor de specialiști filologi și
istorici de talie internațională, călăuzită de curaj și de spirit cetățenesc
activ, la 26.03.2013, dna prof. univ. dr. Ana Guțu, deputată la vremea
respectivă în Parlamentul RM, solicită Curții Constituționale să clarifice dacă
secvența subliniată din formularea „Limba de stat a RM este limba moldovenească
funcționând în baza grafiei latine” (art. 13 din Constituția republicii) poate
fi echivalată și înlocuită cu sintagma „limba română”. Prin Hotărârea sa nr.
36/05.12.2013 CC a dat un răspuns pozitiv. À propos: s-a făcut mult haz de
sintagma ”funcționând în baza grafiei latine”. Să ne amintim, însă, de
marșurile grandioase de pe arterele Chișinăului din 1988-1989, de scandările cu
tunet de canonadă „Limbă! Alfabet latin!”, care făceau să se cutremure și
sediile somptuoase ale guvernului și comitetului central al PCM, de tripla
negație ”Niet! Niet! Niet!” la adresa alfabetului, lansată ostentativ de N.F.
Bondarciuk, pe atunci secretar CC în probleme de ideologie. În culise, la CC al
PCM, se punea la cale respingerea cu orice preț a revendicării maselor de
cetățeni de revenire la grafia latină. Întrucât elaborarea celui de-al treilea
proiect de lege privind revenirea limbii noastre la scrisul latin era
tergiversată în fel și chip, pentru a ne asigura că problema grafiei nu va fi
exclusă din dezbaterea publică, am inclus-o (împreună cu Dumeniuk și cu
„complicitatea” conducătorului grupului de lucru din partea Parlamentului, dl
deputat, prof. univ. dr. Ion Borșevici) în proiectul limbii de stat. Conferirea
statutului de limbi oficiale (de stat) limbilor naționale din republicile
sovietice naționale din cadrul URSS[1]ului căpătase caracter
generalizat, încât aveam toată certitudinea că acest proiect va fi pus în
dezbatere. Sintagma de care vorbeam îi sărise în ochi la discuție în comisie și
juristului Vladimir Țurcan, supervizorul nostru și cureaua de transmisie
zilnică dintre lucrările comisiei conduse de I. Borșevici, de la etajul 5 al
sediului guvernului, și cabinetul nr. 1 al primului-secretar al CC al PCM,
Semion Grossu, din sediul de dincolo de Grădina publică „Ștefan cel Mare și
Sfânt”: „La ce să introducem precizarea aici, când vom avea un proiect aparte
privind trecerea la alfabetul latin?”„Două mâncăruri nu strică, i-ar fi
replicat cineva în barbă. Kașu maslom ne isportiși, dorogoi!”... Azi, când
sintagma „limba română” intră pe cal alb în Constituție cu cununa crinilor
latini, sigur că cealaltă sintagmă, „funcționând în baza grafiei latine”
(stângace și, în context, certată puțin și cu logica), a devenit ... desuetă!
La 17.09.2013 un grup din 5 deputați din Partidul Liberal solicită CC să
recunoască Declarația de Independență a RM ca fiind valoric superioară
Constituției RM, corelând formularea denumirii limbii oficiale (de stat) din
art.13 cu denumirea acesteia din actul juridic superior Constituției (cu cea
din Declarația de Independență). La 15.10.2013 deputata Ana Guțu vine cu o
completare la propria sesizare din 26.03.2013, solicitând CC să confere
Declarației de Independență statut de normă constituțională, consfințind,
astfel, că limba de stat a RM este limba română (odată ce segmentul din
definiția din art.13 „limba moldovenească funcționând în baza grafiei latine”
echivalează și poate fi înlocuit cu sintagma „limba română”). În fond,
sesizările celor 5 deputați din Partidul Liberal coincid cu cele depuse de dna
deputat A. Guțu, CC dându-le, prin dezbaterea, clarificarea și fundamentarea
lor juridică, un răspuns pozitiv, cu precizarea că acestea vor putea fi operate
în actele normative numai după prezentarea și aprobarea lor prin votul
deputaților în forul suprem. Dat fiind că este vorba de o procedură tehnică de
îndeplinire a Hotărârii nr. 36 din 05.12.2013 a CC a RM, la votarea în
Parlament a proiectului de lege respectiv este nevoie de o majoritate simplă,
nu de 2/3 de voturi din numărul total de deputați din Parlament. Așa se face
că, abia la aproape 10 ani de la decizia Curții Constiuționale privind
prevalarea textului Declarației de Independență în raport cu cel al
Constituției în vigoare, deputații din Partidului Acțiune și Solidaritate (PAS)
au dezbătut în comisiile de specialitate și au reușit să treacă, în cele două
lecturi din Parlament, modificarea blestematului art. 13 din Constituție în
vechea, anacronica și stânjenitoarea formulare „Limba de stat a RM este limba
moldovenească funcționând în baza grafiei latine” cu mult dorita, mult
așteptata, supla, eleganta, sclipitoarea ca lumina înțelepciunii și a
adevărului rostuire: „Limba de stat a Republicii Moldova este limba română”.
Revista „Limba Română” a supraviețuit anevoie timp de 33 de ani grelelor
încercări la care a fost supusă. Numelui corect al limbii noastre i-au trebuit,
la fel, să aștepte 33 de ani de la aprobarea legilor limbii pentru a putea
să-și ocupe locul legitim în Legea fundamentală și în toate actele legislative
și normative, precum și în viața social-politică, administrativă, economică,
instructiv-educativă, literar-artistică a republicii! De abia de aici încolo
vom putea intra în legalitate și noi, toți cei care am utilizat cu ostentație
ani de-a rândul nerecunoscuta de Constituție duioasa limbă română. Vom mai avea
răbdarea necesară să așteptăm introducerea numelui corect al limbii noastre în
Constituție? Doamne, bunule, ajută-ne! Introducerea se va face, întâi de toate,
în numele celor care au depus eforturi supraomenești pentru a lumina poporul cu
lumina cea dreaptă a adevărului, cum specifica revista „Limba Română” în primul
său număr, șiîn memoria celor care au ars pentru deșteptarea națională a
românilor basarabeni, nord-bucovineni, herțeni, maramureșeni din Transcarpatia.
Să triumfe autoritatea legii, să troneze adevărul istoric și științific, pentru
care atâția de lângă noi și-au pierdut cumpătul și suflarea! Cinste, onor și
recunoștință patrioților deputați care ne-au readus încrederea în dreptate! Nu
ne mai putem umili pe noi înșine și a ne face de rușine în fața lumii.
Bucurați-vă, frați români basarabeni din RM, din Sudul Basarabiei, Bucovina de
Nord și ținutul Herța și din varii locuri unde v-a vitregit destinul! De azi
înainte n-o să mai aibă nimeni temeiul să vă scindeze după limba pe care o
vorbiți în două neamuri distincte: români și moldoveni. Descrețiți-vă frunțile,
frați români din Țară și de pretutindeni! Începând cu această inițiativă și
strălucită victorie de etapă, să sperăm că și românii basarabeni vor înțelege
cine sunt, ce limbă vorbesc și cine le sunt frații lor adevărați. Și că pentru
aflarea adevărului, pentru a putea descuia lacătele sub care este tăinuit cu
bună știință, trebuie să poți să retezi niște capete de zmei. Bine ai venit cu
numele tău corect în Constituție, neostoită, răscolitoare, zbuciumată limbă
română! Să trăiești de-a pururi cu numele tău din veacuri, nemuritoareo! Numai
prin tine ne vom putea ține de frați și surori în cuget și-n simțiri și neamurí
și noi!
1) – Nicolae MĂTCAȘ - itinerar
biobibliografic: Lingvist, poet, publicist, om de cultură și de stat. Prof.
univ., dr. în filologie. Născut la 27.04.1940 în comuna Crihana Veche, judeţul
Cahul, Regatul României. Studii primare, gimnaziale şi medii (1947-1957) în
satul natal. Licenţiat al Universităţii de Stat din Chişinău, Facultatea de
Istorie şi Filologie, specializarea Limba şi literatura română –
«moldovenească», în limbajul din perioada regimului sovietic – (1962). Studii
postuniversitare de doctorat la Universitatea de Stat din Leningrad,
specializarea „Lingvistica matematică, structurală şi aplicată” (1964-1967).
Doctor în filologie (1967). Lector la Universitatea de Stat din Moldova
(1962-1964); conferenţiar doctor docent (1967-1980); decan al Facultăţii de
Litere (1967-1970); şef al Catedrei de limba şi literatura română (1980-1987)
și al Catedrei de limba română (1987- 1993); profesor (1990-1993), Institutul
Pedagogic de Stat „Ion Creangă” din Chişinău; ministru al ştiinţei şi
învăţământului din R.M. (1990-1994); cercetător ştiinţific principal (prin
cumul) la Institutul de Limbă şi Literatură al A.Ş.M. (1979-1985); profesor
invitat la Universitatea din Bucureşti (1994/1995); redactor-şef la gazeta de
mic tiraj „Tânărul învăţător” a Institutului Pedagogic de Stat „Ion Creangă”
din Chişinău (1980-1990); redactor la revista chişinăuiană „Limba Română”
(1994-1996); expert în probleme de relaţii internaţionale la Camera Deputaţilor
din Parlamentul României şi consilier la R.A. „Monitorul oficial” (1995-1996);
expert superior la Direcţia Generală Integrare Europeană și Relaţii
Internaţionale, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului din România
(1996-2007). Autor, coautor, redactor și coredactor a 30 de manuale, elaborări
metodice, dicționare pentru învăţământul preuniversitar şi universitar, a peste
300 de articole, studii ştiinţifice şi științifico-metodice și a 20 de volume
de poezie. Participant activ la mişcarea de eliberare naţională din 1985-1989 a
românilor basarabeni, la conferirea statutului de limbă de stat limbii române
în Basarabia și la revenirea la grafia latină. Secretar al Comisiei
Interdepartamentale pentru problemele limbii materne de pe lângă fostul
Prezidiu al Sovietului Suprem al R.S.S.M. (1988-1989), supranumită „Comisie de
salvare a limbii”; membru al grupurilor de lucru din parlament pentru
elaborarea proiectelor de legi privind funcţionarea limbilor vorbite pe
teritoriul R.S.S.M., oficializarea limbii române (numită oficial, pe timpul
U.R.S.S., dar şi după 1991, de către „agrarieni”, socialiști, comunişti, „limba
moldovenească”) în Republica Moldova şi revenirea la grafia latină (1989);
expert, alături de Ion Dumeniuk, la Sesiunea a XIII-a a Parlamentului R.S.S.M.
(august 1989), în cadrul căreia, încă în cadrul U.R.S.S.-ului, a fost
recunoscută unitatea de limbă moldo-română şi au fost votate legile privind
oficializarea limbii „moldoveneşti” ca limbă de stat pe teritoriul R.S.S.M. şi
revenirea ei la alfabetul latin. Zecile de articole din periodice din etapa
marii bătălii pentru oficializarea limbii române în Basarabia şi revenirea la
alfabetul latin (românesc), cele mai multe scrise împreună cu prof. univ. dr.
Ion Dumeniuk, au fost incluse în cartea „Coloana infinită a graiului matern»
(Chişinău, 1990), iar lupta din presa timpului contra „moldoveniştilor», gen
Vasile Stati, Arcadie Dziubinski etc., care s-au opus vehement introducerii în
uzul oficial din Republica Moldova şi în Constituţie a denumirii corecte a
limbii (limba română) şi a poporului care o vorbeşte (poporul român din
Basarabia), e reflectată în cărțile „Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul”
(Chişinău, 1998) și Calvarul limbii române din Basarabia (Chișinău, 2011).
Pentru facilitarea însuşirii grafiei latine și a normelor de scriere de către
conaționali, a publicat, în tandem cu Ion Dumeniuk, în mass-media de limbă
maternă de la Chișinău, mai multe articole sub genericul „Învățăm a scrie cu
caractere latine”, iar cu începere din octombrie 1989 şi până la finele anului
1990, a susţinut la TVM, seară de seară, împreună cu colegul de breaslă Ion
Dumeniuk, ciclul „Învăţăm a citi şi a scrie cu caractere latine” (preluat și de
TV în limba română de la Cernăuți). În același scop în 1990 a editat (în
colaborare) mai multe lucrări („Normele ortografice, ortoepice şi de punctuaţie
ale limbii române”, „Îndreptar de ortografie”, „Elemente de ortografie şi
ortoepie a limbii române”, „Ortografia şi ortoepia limbii române în tabele şi
blocuri schematice”, „Norme ortografice, ortoepice și de punctuație ale limbii
române” etc.). Pentru a-i ajuta pe rusofonii din republică să însuşească limba
oficială, a susţinut, în presa de limbă rusă (revista „Kodrî”, ziarele
„Narodnoje obrazovanije”, „Sovietskaja Moldavija” ș.a.), în colaborare cu Ion
Dumeniuk, seria de articole „Învăţăm limba moldovenească”; în acelaşi scop au
editat ghidul „Învăţăm limba moldovenească fără profesor” (Chişinău, 1990). A
fost preocupat în mod expres de cultivarea limbii („De la grotesc la sublim”,
Ch., 1995; „Româna corectă” (în colab.), B., 2000 ș.a.). În perioada 1990-1994,
ca membru al Guvernului Republicii Moldova (în trei guverne consecutive: Mircea
Druc, Valeriu Muravschi, Andrei Sangheli), ministru al ştiinţei şi
învăţământului, a întreprins o serie de măsuri în vederea reformării
învăţământului vechi anchilozat şi rusificat, revenirii la învăţământul în
limba naţională, ralierii la cel european prin integrarea în învăţământul
românesc modern: unificarea programelor şi a planurilor de studii cu cele din România;
introducerea în școlile din Basarabia a manualelor româneşti și a operelor
scriitorilor români (în perspectiva creării de colective de autori din România
şi din Republica Moldova); studierea obligatorie în şcolile de stat a limbii
române, a istoriei românilor şi a cursului integral de literatură română;
introducerea și folosirea în învăţământ, din 1990, încă pe timpul Uniunii
Sovietice, a glotonimului „limba română” pentru denumirea limbii oficiale a
statului şi a etnonimului „popor român” pentru denumirea populaţiei majoritare
din republică; revenirea la sistemul clasic de structurare a învăţământului
preuniversitar (primar, gimnazial, liceal; special şi profesional) şi de
apreciere a cunoştinţelor elevilor şi studenţilor pe bază de 10 puncte; deschiderea,
pentru prima dată după 1944, a liceelor (peste 50 în primul an), cu studierea
avansată a unor limbi străine, la care elevii moldoveni până atunci nu aveau
acces; înființarea și reînființarea unor școli normale (Bălți, Taraclia),
facultăți, specializări și universități noi (Chișinău, Comrat, Bălți, Cahul) și
crearea unor extensiuni ale universităților din România (SNSPA, Universitatea
„Dunărea de Jos” din Galați etc.) pe lângă universitățile din R.M. (Chișinău,
Cahul); derusificarea învăţământului naţional, atribuirea limbii ruse din
şcolile neruse de pe teritoriul republicii a statutului de limbă străină, care
poate fi studiată opţional; atestarea periodică a cadrelor şi conferirea de
grade didactice; trimiterea masivă a profesorilor la specializare și la studii
postuniversitare și a tineretului la studii de toate gradele în Ţară pe burse
oferite de statul român; reabilitarea cadrelor didactice din învățământul
superior, destituite din posturi în temeiul „originii sociale nesănătoase” de
către fostul regim etc. Neosocialiștii și neocomuniştii („agrarienii”) l-au
acuzat de „românizare” a învăţământului din Republica Moldova, de „reetnizare”
(alias românizare) a tinerelor generaţii de moldoveni. În 1994, când au venit
la putere, l-au demis, ostracizat pentru românizare, lăsându-l fără loc de
muncă, îngrădindu-i revenirea în învăţământ, căruia îi consacrase peste 30 de
ani, forţându-l să se autoexileze, împreună cu alt ministru șomer, Ion
Ungureanu, reputat actor, regizor, om de cultură, în Ţara-mamă. Timp de 13 ani
(până la pensionare) a activat ca expert superior la Direcţia Generală
Integrare Europeană și Relaţii Internaţionale din cadrul Ministerului
Educaţiei, Cercetării şi Tineretului din Bucureşti. Membru al Uniunii
Jurnaliştilor din Republica Moldova (din 1980). Membru al Uniunii Scriitorilor
din România (din 1999) și al Uniunii Scriitorilor din R.M. (din 2011), al
colegiilor de redacţie ale revistelor „Limba Română” (Chişinău, din 1990) și
„Limba şi literatura română” (Bucureşti, din 1995), al Societăţii de Ştiinţe
Filologice din România (din 1996). Eminent al învăţământului public din
R.S.S.M. (1969). Eminent al învăţământului superior din U.R.S.S. (1980). Doctor
honoris causa al Universităţii „A.I.Cuza” din Iaşi (1993), professor honoris
causa al Universităţii Bucureşti (1994), professor emeritus al Universității
Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău (2020). Cetățean de onoare al
comunei Crihana Veche (2010). Medalia onorifică „Ion Creangă” a Universității
Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău (2020). Medalia „Dimitrie
Cantemir” a Academiei de Științe a R.M. (2022). Ordinul „Gloria muncii” (1996).
Ordinul Republicii (2010). Ordinul Național al României „Serviciul Credincios”
în grad de Mare Ofițer (2014).
Sursa: Marian Ilie
VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ - ANUL XXIV - NR.
50 (71) - APRILIE - IUNIE 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu