Eu, Petre Ţuţea şi Securitatea
28 octombrie 2025
Eu, Petre Ţuţea şi Securitatea
21 iunie 2007|Amestecate
Text re-publicat
La sugestia, ca să nu zic la
insistenţa domnului Marcel Bouroş din Constanţa, preşedintele fundaţiei
„Sfinţii Martiri Brâncoveni“, o persoană la care ţin prea mult ca să nu-i urmez
sfatul, fac următoarele precizări pentru cei – aflu de la domnul Marcel că ar
fi unii – care cred sau bănuiesc ori sunt convinşi că „ucenicia“ mea pe lângă
Petre Ţuţea şi Simion Ghinea a fost o simplă sarcină de serviciu pe care am
primit-o din partea Securităţii, al cărui agent sau ofiţer (cu grad de colonel
în 1989) aş fi fost. Căci, se pare, altă explicaţie nu se poate da „curajului“
meu, iresponsabil între oameni normali, de a nu-l ocoli pe Petre Ţuţea, aşa cum
făcea înainte de 1990 orice intelectual conştient şi ştiutor pe ce lume
trăieşte. Curajul de a nu-l ocoli şi de a-l frecventa şi cultiva în plină eră
socialistă pe un dovedit duşman al poporului şi al orânduirii noi. Doar erau
bine cunoscute riscurile şi represaliile multiple şi multiforme la care te
expuneai pe atunci (anii ’70-80) atunci când frecventai persoane ca Petre
Ţuţea, cu atât mai mult pe Petre Ţuţea însuşi, care nu ascundea nici o virgulă
măcar din ceea ce gândea, deşi ceea ce gândea era atât de periculos pentru
toată lumea.
– Aţi fost legionar, domnule
Ţuţea? l-am întrebat la prima noastră discuţie, pe la începutul anilor ’70.
– Sunt legionar! a tunat
răspunsul. Un răspuns care i-a făcut pe câţiva să se scoale de la masă şi să-şi
caute alt loc unde, în holul de la Athenée Palace, să-şi vadă în tihnă de
cafeaua lor. Eu am rămas la masă cu Petre Ţuţea, plin de încântare că în România
socialistă trăiesc astfel de oameni, iar eu am norocul să dau peste ei!
Aşadar, pe puncte:
1. Pe mulţi prieteni, colegi şi
studenţi i-am dus sau le-am prilejuit să-l cunoască pe Petre Ţuţea, să se
bucure ca şi mine de aşa bogăţie de om. Pe Radu Sergiu Ruba, pe Cornel Dida, pe
George Mitrache, pe Alecu Cuturicu, pe Marian Munteanu, pe Mugur Vasiliu, pe
Mihai Gheorghiu şi alţi colegi de-ai lor, pe Diomid Perciun, pe preotul Dumitru
Coman, în fine, pe fratele meu şi pe cumnatul meu, dr. Ion Efrim. Aceştia doi
din urmă sponsorizându-mă cu ajutoare materiale pentru nevoile domnului
profesor, cele trupeşti (era foarte hrănace, ca orice fecior de popă – după
propriul său comentariu), dar şi cele sufleteşti. Adică bani pentru
dactilografierea manuscriselor lui Petre Ţuţea. Un om ca Petre Ţuţea este ca
vinul bun: nu-l poţi bea de unul singur. Ai nevoie să te însoţeşti cu oameni de
ispravă ca să te bucuri împreună cu ei de vinul din pahare şi de nestematele
rostite de Petre Ţuţea. Că veni vorba: lui Petre Ţuţea îi plăcea să mănânce,
dar de băut, abia se atingea. La fel şi Simion Ghinea. Dumnezeu să-i odihnească!
2. Riscul, adică lucrul cel mai
neplăcut care mi se putea întâmpla pentru că eram văzut mereu alături de Petre
Ţuţea, era cel semnalat şi de dl. Marcel Bouroş, un risc de care eram perfect
conştient: să nu fie puţini imbecilii şi netrebnicii care, ocolindu-l ei
sistematic pe Petre Ţuţea, vor trage concluzia că eu nu-l ocolesc pentru că
sunt pus de Securitate să stau pe capul lui Petre Ţuţea şi să-l monitorizez cu
atenţie, ce face, ce zice, ce gândeşte! Precizez şi subliniez: nu de Securitate
m-am temut cel mai tare în acei ani, ci de prostia şi ticăloşia unor aşa-zişi
colegi, adică mai intelectuali, care ştiau ei bine că de pe urma prieteniei cu
Petre Ţuţea sau Simion Ghinea nu aveai nimic de câştigat, ci numai de pierdut.
Adică, în limbajul de atunci, îţi atârnai de coadă nişte tinichele cu care îţi
„stricai dosarul“. Pentru aceşti deştepţi comportamentul meu ştiam că părea sau
ilogic, iraţional, iresponsabil, sau, dimpotrivă, avea o raţiune (ascunsă)
foarte puternică: colaborarea mea cu Securitatea care, se ştia, urmărea fiecare
mişcare a lui Petre Ţuţea… Iar cum eu iraţional, adică nebun, se vedea bine că
nu sunt, nu mai rămâne în picioare decât explicaţia cu Securitatea. Tertium non
datur… Adică o explicaţie care conta şi miza pe mizeria mea sufletească. Pe
nevrednicia mea. Pe golănia mea!… Unii mai mizează şi azi, mă face atent dl
Marcel Bouroş. Să fie sănătoşi!…
Nu insist asupra acestei
psihologii, ea ţine de eternitatea prostiei şi a nemerniciei umane. Niciodată
spectacolul acesteia nu m-a încântat, ci m-a îndurerat profund. Nişte amărâţi,
nişte nefericiţi incapabili să-şi imagineze altceva decât proiecţiile propriei
lor nimicnicii.
3. După 1990 m-am confruntat în
mod deschis cu această suspiciune, atunci când unele persoane au publicat în
„România Liberă“ şi în „Adevărul“, texte care se refereau cu non-şalanţă la
apartenenţa mea la structurile Securităţii. Pasă-mi-te, după unul dintre
autori, participasem chiar la reprimarea partizanilor din munţi… N-am avut
încotro şi i-am dat în judecată pe dumnealor C.T.P., Felicia A. şi I.Z.,
binecunoscuţi ziarişti, cărora le-am cerut prin justiţie daune. În cele din
urmă m-am mulţumit cu scuzele lor, prezentate public. Cred că am greşit, poate
că s-ar fi cuvenit să fac mai mult „caz“ de cazul meu…
4. În primăvara lui 1996 am avut
o întâlnire cu studenţii din Liga Studenţilor, care mi-au cerut să le dovedesc
că nu sunt şi nici nu am fost ofiţer de securitate, aşa cum au aflat ei de la
unii şi alţii. Răspunsul meu a fost destul de amplu şi de convingător, căci în
final Liga Studenţilor a decis că eu voi fi candidatul la preşedinţia României
pe care studenţii de la Universitate îl vor susţine. Mai candidau atunci, în
’96, Emil Constantinescu şi Nicolae Manolesccu, profesori şi ei la
Universitate. Din păcate, eu n-am mai ajuns să candidez propriu-zis, fiind
„lucrat“ în acesct scop de Dan Voiculescu şi alţii, eiusdem farinae, care m-au
scos din cursă înainte de a apuca să mă înscriu. De ce a ţinut Dan Voiculescu
să mă elimine din cursa pentru Cotroceni? Bănuiesc că a aflat şi el despre mine
cât am fost de colonel de securitate şi a reacţionat cu toată energia, împreună
cu Antonie Iorgovan, ca să-mi bareze accesul la funcţii politice necuvenite
unui securist ca mine. Eram probabil prea mic în grad.
5. Le-am povestit studenţilor de
la Ligă avatarurile mele de „chiriaş grăbit“. Spre deosebire de mai toţi
colegii mei, eu n-am primit locuinţă de la stat. Am locuit în gazdă, în cameră
mobilată, din 1966 – când am fost angajat la Universitate, până în 1981, când
mi-am cumpărat un apartament într-un bloc construit pentru Uniunea
Scriitorilor. Din pricina aceasta, supărat că nu mă susţine sindicatul ca să
capăt şi eu o locuinţă, ca tot omul muncii, în 1979 am refuzat să mai plătesc
cotizaţia de sindicat. Zece ani de zile, până în decembrie 1989, eu nu mi-am
mai plătit cotizaţia la sindicat. Evident, comportamentul şi gestul acesta al
meu – despre care acum vorbesc prima oară, a fost unul tipic securist. Vorba
lui Alexandru Sincu, rostită la Paris, când l-am revăzut în vară după 15 ani:
„Măi, Ioane, tu ai pus în discuţie sistemul!“ Probabil, dar nu mi-am dat seama
prea bine…
6. Ca agent al Securităţii,
plantat în coasta lui Petre Ţuţea, s-ar înţelege că mă ocupam înainte de ’89 cu
alcătuirea unor rapoarte, a unor texte deci, cu privire la Petre Ţuţea şi
Camarazii săi. Nu neg! Am scris asemenea texte, în total vreo 400 de pagini,
încredinţate la vremea aceea autorităţilor comuniste. Şi anume:
a. În 1977, când Petre Ţuţea a
fost anchetat timp de 24 de ore la Securitate, iar de acasă i s-au ridicat
toate manuscrisele, circa 1000 de pagini. Totul ca urmare a ştirii false
difuzate la Europa Liberă că Petre Ţuţea „a semnat“ apelul lui Paul Goma. Imediat
ce-a putut nenea Petrache mi-a telefonat şi mi-a „reclamat“ incidentul. Era
foarte supărat. I-am spus să nu-şi piardă fire, am trecut pe la dînsul pe acasă
şi i-am citit textul unui scurt memoriu, înseilat în grabă, adresat
„tovarăşului“ N.C. prin care denunţam abuzul săvârşit împotriva unui om de
valoarea lui Petre Ţuţea şi ceream – insistent şi apăsat – ca foile confiscate
să nu fie distruse, ci păstrate cu grijă pentru că au o mare valoare pentru
cultura naţională. Bătrânul a fost mulţumit de textul meu. Bănuiesc că se află
undeva, în arhiva C.C. sau a M.A.I. După câteva luni m-am trezit vizitat de un
„colonel“ de securitate, cam oacheş, care mi-a spus că şi el a terminat
filosofia, că a citit textele confiscate şi că nu i se pare că ar avea o valoare
deosebită. I-am spus că nu se ştie cine dintre noi are dreptate, dar e sigur că
nu are voie să decidă el sau altcineva din Securitate sau de oriunde ar fi
asupra soarte acelor foi. A promis că le va păstra cu grijă. Discuţia a fost
civilizată, chiar destinsă. După o vreme, Petre Ţuţea avea să declare,
memorabil, că “mare serviciu mi-au făcut ăia de la Securitate că mi-au
confiscat cele 1000 de pagini. Le-am scris din nou şi mi-au ieşit numai 300.
M-au obligat să mă concentrez. Că prea mă lăţisem pe 1000 de pagini ca o pomană
ţigănească. Mă făceam de rîs dacă nu intervenea Securitatea. E o instituţie
foarte utilă!“
După 1990 am primit un telefon de
la „un ofiţer de securitate“, care participase în 1977 la percheziţia făcută
acasă la Petre Ţuţea, dar şi la Marcel Petrişor. M-a rugat să fiu de faţă, ca
martor, la Marcel acasă, când îi va restitui acestuia un manuscris al lui Petre
Ţuţea, confiscat atunci, în 1977, şi pe care el l-a păstrat în fişetul său, nu
l-a predat cu toate celelalte, la arhivă. Ne-am întâlnit toţi trei la Marcel,
iar manuscrisul cu pricina este acum la mine. Spre păstrare. Altele, primite
chiar de la Petre Ţuţea, le-am dat după ’90 să fie publicate. Nu le-am mai
recuperat de la editorii lui Ţuţea. Nu-mi pare rău după ele! Am ştiut, am
sperat că aşa se va întâmpla „până la urmă“…
b. În 1988, vecinul meu, poetul
şi medicul Pan Izverna, care îl vizita şi îngrijea pe Petre Ţuţea, cu un
devotament şi o dăruire unică, satisfăcându-i bătrânului şi nevoia de a purta
lungi discuţii cu oameni deştepţi şi de caracter ca Pan Izverna, m-a căutat şi
m-a făcut atent că Securitatea a declanşat o anchetă cu toţi cei care îl
vizitează pe Ţuţea. Pan Izverna fusese anchetat la Securitate şi urma aşadar să
fiu chemat şi eu la discuţii. Mai ales că eu dusesem la Petre Ţuţea un grup
numeros de studenţi (în frunte cu Marian Munteanu), care făceau cu schimbul şi,
în fiecare zi, doi studenţi se îngrijeau de nevoile lui nea Petrache. Inclusiv
nevoia de a avea, cum spuneam, conlocutori de calitate. Pan Izverna fusese
avertizat să nu spună nimănui nimic despre anchetă. Mi-a mai dat şi alte
detalii, utile pentru ce a urmat. Şi ce a urmat? N-am aşteptat să fiu chemat eu
la Securitate, ci m-am dus eu să reclam abuzul Securităţii. M-am dus la Dumitru
Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, i-am povestit şi i-am
demonstrat cât de imbecilă era o asemenea anchetă şi i-am lăsat un memoriu,
către ministrul de interne, cu rugămintea să-l dea dînsul, personal, în mâna
ministrului. Reacţia lui Dumitru Radu Popesu a fost impecabil de colegială şi
de eficientă. Îndeosebi pentru Petre Ţuţea. În ceea ce mă priveşte, nu am mai
fost chemat la nici o discuţie. O copie a acelui memoriu o mai am printre
hârtiile mele. Din păcate ancheta nu i-a ocolit pe studenţi, pe Marian Munteanu
şi pe colegii săi! Şi nu le-a fost uşor!
c. În 1985 am încheiat un raport
de circa 300 (trei sute) de pagini asupra activităţii lui Petre Ţuţea, asupra a
ceea ce gândeşte etc. Ca să derutez posteritatea, i-am dat acelui raport
aspectul de roman. Ba chiar l-am predat spre publicare editurii Cartea
Românească, în al cărui plan editorial mă şi înscrisesem cu acel text. Nu mi
l-au publicat. Nici măcar în 1990 când editorul Sorin Mărculescu, de faţă cu
acelaşi Marcel Petrişor, mi-a declarat că la editura Cartea Românească nu poate
fi acceptat un roman care face apologia legionarilor. La care Marcel Petrişor
aproape că l-a luat de guler: „Bine, mă, tu nu ştii că socrul tău a fost
legionar?!“ Eu chiar nu ştiusem…
Cum spuneam, textul l-am scris în
anii ’80. Se intitulează, ca roman, Salonul de reanimare, şi l-am publicat la
editura ALL. În 1985 i l-am dat, în manuscris, lui Marcel Petrişor să-l
citească. Personajul principal al cărţii este Petre Ţuţea. Mai apare şi Simion
Ghinea şi alţi colegi de la Academia din Aiud… Am bănuiala că Marcel Petrişor,
aşa cum m-am şi aşteptat i-a arătat manusccrisul (sau i l-a povestit) lui Petre
Ţuţea. Acesta, în câteva rânduri, discutând împreună, a introdus în discuţie
câteva din subiectele pe care le abordase şi în textul meu. Parcă pentru a-mi
întări convingerea (şi nădejdea) că transmisesem corect ideile sale, ale
„marelui Ţuţea“.
7. Mă amuza să ridic în adunările
generale de partid chestiuni de principiu, sub forma unor paradoxuri ale lumii
noastre, ale României socialiste. La aceste şedinţe participau cam toţi
profesorii şi cei mai răsăriţi dintre studenţi (cu unele excepţii, fireşte):
– aşa am povestit colegilor mei
de partid că mă întâlnisem deunăzi cu un fost coleg de facultate, care rămăsese
repetent în anul I. Nu-l mai văzusem de atunci, până deunăzi, când am aflat de
la el că este căpitan de miliţie, că are locuinţă dată de stat, un salariu de
două ori mai mare decât al meu, maşină etc. Şi am întrebat adunarea generală:
care dintre noi a urmat politica partidului, atât de corect rezumată în lozinca
de pe perete: Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi! Evident, eu! Eu mă înscrisesem pe
linia partidului, nu fostul coleg! Şi cu toate acestea eu nu aveam locuinţă,
nici maşină, şi leafa pe jumătate! Am tras concluzia că lozinca cu pricina nu
corespunde realităţii, derutează tineretul ţării şi am cerut să fie dată jos…
– în altă şedinţă am pus problema
telefoanelor, a faptului că ne sunt ascultate telefoanele. Am adus dovezi! Dar
nu pentru a contesta această practică. Dimpotrivă! Am lăudat-o, zicând că multe
dintre aceste convorbiri, corect consemnate, vor fi de mare valoare pentru
istoria literaturii române! Am deplâns numai faptul că persoana care (mă)
înregistrează tot ce vorbesc eu la telefon (şi în alte ocazii), am aflat că are
un salariu mult mai mare decât al meu! Mi se pare nedrept şi în contradicţie cu
echitatea socialistă! Mai degrabă eu şi alţii care suntem înregistraţi merităm
un salariu mai mare!…
– culmea tupeului meu de colonel
de securitate infiltrat ca profesor la Universitate am atins-o, cred, la
şedinţa PCR când ni s-a prelucrat o lege, a secretului de stat. O prevedere a
acestei legi ne îndemna ca atunci când sesizăm o faptă care aduce atingere
siguranţei naţionale să o aducem la cunoştinţă organelor de securitate.
Securităţii, deci. Când am fost întrebaţi dacă e ceva neclar, dacă avem vreo
întrebare de pus pe marginea textului ce ne fusese citit, eu am ridicat mâna şi
m-am plâns că de ani de zile vreau să reclam la Securitate o mulţime de fapte
care aduc atingere siguranţei naţionale, unele dintre acestea fiind fapte
săvârşite chiar de unii colegi, câţiva prezenţi acolo în sală! Dar n-am ştiut
unde să-i reclam, iar legea cea nouă, am sperat, m-am înşelat, nu mă ajută cu
nimic, căci nici din această lege eu nu pot să aflu unde este securitatea! „Am
umblat tot Bucureştiul şi toată Constanţa – oraşe pe care le cunosc foarte
bine, şi nicăieri, pe nici o clădire, la nici o poartă de instituţie nu am
găsit firma Securităţii! Poate măcar acum cineva îmi spune unde se află
Securitatea!…“ Colegii rîdeau, eu mă supăram pe ei că nu înţeleg gravitatea
situaţiei în care mă aflu: să vrei să te adresezi Securităţii, nu o dată, de nu
ştiu câte ori, şi să nu-i ştii adresa. „Am întrebat şi oamenii de pe stradă şi,
tot aşa, ca dumneavoastră, mi-au rîs în nas! De ajunsesem să cred, la un moment
dat, că Securitatea, Doamne fereşte, nici nu există de fapt!… Noroc cu legea
asta, că m-am liniştit!… Securitatea există, iar dacă nu are o adresă anume,
înseamnă că e pretutindeni…“
Nu insist cu alte amintiri, cu
detalii care ar ocupa un spaţiu tipografic prea mare. Ca să se înţeleagă că
întâmplări precum cele povestite mai sus s-au putut petrece, trebuie să mai
precizez o dată că n-am fost un ins iraţional şi iresponsabil. Ci am fost,
dimpotrivă, foarte conştient de realitatea în care trăiam. Bunăoară, statutul
PCR îţi oferea o bună apărare: puteai să spui în adunările generale aproape
orice dacă făceai pe naivul care n-a înţeles întocmai spiritul statutului sau
al politicii partidului. Gravitatea unor afirmaţii scădea enorm dacă acele
afirmaţii erau făcute în plenul adunării generale. Din această realitate făceau
parte şi colegii care aveau funcţii de conducere în PCR sau în Universitate. Am
apreciat corect calitatea lor umană şi mi-am dat seama că, în anumite limite şi
atâta vreme cât mă ţin de litera legii şi a statutului PCR, ei vor fi alături
de mine. Mă gândeam la dumnealor Ghiţă Florea, Augustin Gârbea, Romul Munteanu,
Alec Hanţă, Eugen Marinescu, Gheorghe Dincă, Gheorghe Cazan, Paul Miclău,
George Lăzărescu, rectorii Ioviţ Popescu şi Alexandru Balaci. Am avut însă şi o
colegă, care, cu autoritatea ei de lider politic şi soţie a doi generali de
securitate (sic!), a cerut vehement excluderea mea din PCR şi din rândurile
cadrelor didactice universitare, deoarece derutam studenţii şi destabilizam
adunările PCR… Am fost convocat la Comitetul PCR al Universităţii. Era într-o
joi, la prânz… Nu m-am dus cu inima uşoară. Când am fost invitat în sala de
judecată, am dat de figura lui Ghiţă Florea, radiind. N-am apucat să zic ca
lumea Bună ziua şi m-a luat cam aşa: „Măi, Ioane, m-ai dat gata cu articolul
ăsta! E cel mai bun articol pe care l-am citit în România literară vreodată!…
Dar îmi place că eşti şi mare şmecher! Cum ai făcut de l-ai publicat chiar
azi?!…“ Despre ce era vorba? Îi dădusem lui George Ivaşcu de câteva luni un
text, de vreo zece pagini, intitulat Cel mai frumos cuvînt, şi George Ivaşcu îl
publicase tocmai în joia aceea! Mâna lui Dumnezeu! Eu uitasem cu totul de
articol şi nici nu-mi trecuse prin cap în dimineaţa aceea să cumpăr „R.L.“… Era
un text despre cuvîntul român. Un text avântat naţionalist, dar şi – filologic
vorbind, fără cusur. Sau măcar acceptabil. Acel articol publicat în 1977 la loc
de cinste în „România literară“ (în paginile din mijloc), a făcut fără obiect
şedinţa Comitetului PCR din Universitate în care trebuia să fie analizată
activitatea mea şi discutată cererea tovarăşei E.G. de excludere a mea din PCR
şi, probabil, din… Securitate! Şi fac astfel precizarea cea mai importantă
privind atitudinea mea: eu am criticat deseori stările de dinainte de 1990. Am
criticat ca să zic aşa comunismul! Hai, pot zice că am fost anti-comunist. Mai
exact: anti-bolşevic! Dar critica mea, contestaţia mea, a fost mereu de pe poziţii
naţionaliste! Şi în felul acesta am ştiut şi am simţit, când a fost cazul, că-i
am alături pe cei mai mulţi dintre colegii cu funcţii de conducere în
învăţământul superior. Le mulţumesc.
Colonelul de mine am mai făcut o
ispravă: am trimis la Europa Liberă câteva rapoarte, adică o piesă de teatru,
Recviem pentru Jan Palak şi câteva intervenţii. Piesa a ajuns pe mâna lui Alain
Parouit, Vlad Georgescu, Monica Lovinescu. O piesă anticomunistă,
anti-sovietică mai ales. Scrisă din perspectiva unui naţionalist român. Chiar
şi fără experienţa acestui eşec (nu s-a spus o vorbă despre această piesă la
celebrul microfon), mi-aş fi dat seama că la Europa Liberă anticomunismul era
sinonim cu anti-românismul. Că faţă de Ceauşescu, de România în general, dar şi
în multe alte chestiuni, cei de la München făceau politica Moscovei, nu a
Washingtonului.
În zelul meu de român memorandist
(cred că pe adresa CC al PCR am trimis cel puţin 10-15 memorii), la un moment
dat, când mi-am dat seama ce se întâmplă la „Europa Liberă“ am făcut o
scrisoare la Departamentul de Stat, în care l-am reclamat nominal pe Gelu
Ionescu, dar şi pe cei care-i permit ca la microfonul E.L. să facă nu
propagandă anticomunistă, ci propagandă antiromânească. Mai mult, să atace
persoane din ţară – absolut onorabile prin comportamentul lor civic, politic şi
profesional, sub imboldul unor ranchiune şi adversităţi personale. După 1990,
am aflat că reclamaţia mea a avut efect, s-a făcut o anchetă în legătură cu
domnul Geluţu Ionescu. Cu care fusesem bun coleg până când, ajuns la München,
s-a apucat de golănii intrând în jocul personal şi penibil al unor frustraţi.
De aceea, în februaroe 1989, când
Aurel Dragoş Munteanu mi-a propus să intru, alături de el, în ceea ce urma să
devină în decembrie gaşca de „emanaţi ai revoluţiei“, am refuzat. Mi-a fost
teamă mai întâi că invitaţia este o provocare a …Securităţii. În cazul că nu
era vorba de aşa ceva, oricum nu aveam nici o încredere în ceea ce „Europa
Liberă“ încuraja şi preţuia. N-am avut încredere în binele pe care ni l-ar face
străinii, fie ei din Est, fie ei din Vest! „Străinul nu te creşte!“ o auzeam
deseori pe mama. Cu adresă mai precisă şi cu argumente istorice, lecţia asta am
primit-o şi de la Petre Ţuţea. Căruia nu i-a „mirosit“ prea bine nici aşa-zisa
disidenţă a lui A.D.M. Depun această mărturie!
Ideea aceasta, că nu-i mare
deosebire între intenţiile Occidentului şi ale Răsăritului am pus-o şi în
centrul piesei de teatru Credinţa. Scrisă în contextul centenarului
Independenţei (1877-1977), când ştiam că cenzura va fi mai permisivă, piesa îl
are ca personal principal pe Carol I. Am fost primul (şi singurul), alături de
Paul Anghel, care am făcut din Carol I un personaj literar pozitiv, simpatic.
În piesă se vorbeşte şi de regele Mihai, cu decenţă. Cu patos sunt prezentaţi
Brătienii, inclusiv cel ucis de comunişti la Gherla: Gheorghe. Piesa s-a jucat
la Constanţa şi a fost şi publicată. O piesă anti-imperialistă, anti-ţaristă,
anti-sovietică, cu trimiteri clare la teza lui Brejnev privind suveranitatea
limitată a statelor mici. Din păcate, această teză este acum 100% americană…
Aşa că piesa este azi mult mai actuală ca în 1978. Probabil că din această
pricină nimeni nu se gândeşte să o mai joace. Dimensiunea
anti-naţională, anti-românească a cenzurii comuniste de odinioară este mult mai
cuprinzătoare şi mai apăsată în cenzura de azi, impusă de democraţia în care
ne-am pomenit după 1990.
Aş mai avea (prea) multe de spus
în „apologia“ mea. Dacă cele de mai sus nu sunt suficiente, voi reveni. Dar
numai într-un dialog deschis, transparent, cu persoane care îşi vor afirma
identitatea, nu numai suspiciunile… Dar vreau în încheiere să spun ceva în
apărarea (nu apologia) Securităţii. Relatez o întâmplare:
În 1986 (?) am primit sfatul să
nu mă mai văd des cu Petre Ţuţea. „Ce aveţi de câştigat din asta?“ Am răspuns
că de câştigat nu am de câştigat, dar s-ar putea să am de învăţat. Domnul
colonel mi-a cerut să-i dau un exemplu, ceva ce am aflat de la Petre Ţuţea.
„Nici măcar nu este profesor, cum îi zice toată lumea. În viaţa lui n-a ţinut
în mână un catalog!…“ I-am răspuns că de la Petre Ţuţea am aflat, bunăoară, o
altă versiune, cu totul alta, despre cum şi de ce a fost asasinat I.G. Duca. Şi
i-am povestit cele relatate mie de domn profesor. „Şi dumneavoastră l-aţi
crezut?“ s-a mirat ditamai colonelul. Nu-l cred, dar am de gând să verific cu
prima ocazie, când voi putea avea acces la documente, la presa vremii etc. „Îmi
daţi voie să verific eu? Am un coleg care şi-a dat licenţa (doctoratul) cu
mişcarea legionară. A cercetat toate arhivele. Îl întreb eu cum a fost cu
Duca.“ Desigur, n-am avut nimic împotrivă, mai ales că nu mă îndoiam de
rezultat. După o vreme, colonelul mi-a dat telefon: „M-am interesat în chestiunea
aceea cu Duca, cum v-am promis. Să ştiţi că Ţuţea al dumneavoastră a avut
dreptate, domnule!“ Era şi el mirat. Nu mai mult decât mime…
După 1990, în „Vremea“ lui
Păunescu am povestit despre acest securist de ispravă şi l-am comparat cu acei
intelectuali de forţă şi renume care se dovediseră incapabili să accepte şi
să-şi însuşească, să bage în ecuaţia adevărului, acele informaţii apărute după
1990, care, în mod logic, îi obligau să retracteze cele spuse sau scrise
vreodată despre legionari. Colonelul V. a avut această onestitate intelectuală,
atât de rară printre cei mai intelectuali dintre noi.
În 1994, când eram senator, am
fost invitat la Clubul Pensionarilor din M.A.I., adică a foştilor securişti, să
ţin o conferinţă despre 1907. Am transformat intervenţia mea într-o laudă la
adresa lui Petre Ţuţea şi a generaţiei sale, ceea ce i-a făcut pe unii dintre
securişti să mă huiduie, să ceară cu voce tare să plec, să fiu dat afară… Acei
unii au fost însă doar câţiva, ceilalţi – o sală arhiplină, le-au impus să facă
linişte, să fie disciplinaţi, iar la sfârşit am fost aplaudat călduros. Nu eu
propriu-zis, ci Petre Ţuţea. Aplaudat de securişti!… Sper, ţinând seama de
locul unde am conferenţiat, că tot ce am spus atunci s-a înregistrat. Mi-ar
plăcea grozav să recuperez textul.
Mai zic una: după o vreme, Petre
Ţuţea şi Simion Ghinea au ţinut să mă avertizeze că ei, când şi când, mai sunt
invitaţi să dea declaraţii despre tot ce au făcut în ultima vreme, cu cine s-au
întâlnit, ce au vorbit etc. Că, deci, vor fi probabil întrebaţi şi despre
întâlnirile cu mine. Le-am spus să nu-şi facă nici o grijă, să nu ascundă nimic
din ce am vorbit şi pus la cale, căci eu unul nu am nimic de ascuns… La o
asemenea întrevedere, onor Securitatea i-a atras atenţia lui Petre Ţuţea că
face prea multă propagandă cu Basarabia, că-i românească, că ar trebui să
revină la Patria mamă. „De ce nu vă potoliţi, domnule Ţuţea?“ „Dumneavoastră ce
ţigări fumaţi, domnule maior?“ a răspuns Petre Ţuţea. „Nu se vede ce fumez?!
Carpaţi!“ „Şi de ce nu fumaţi Kent?“ a insistat nea Petrache. „Nu-mi permite
leafa să fumez Kent!“ a răspuns Ministrul de Interne. „Păi, drăguţă, s-a
înfoiat cât era de mare domn profesor, dacă Basarabia se întoarce la patria
mumă, la România, să ştii că şi dumneata vei putea fuma Kent. Căci salariul
dumitate este direct proporţional cu suprafaţa Ţării!…“
Aşa s-a ajuns ca mitul Petre
Ţuţea să circule şi prin birourile Securităţii, nu numai prin celulele
închisorilor. Un mit perceput de unii securişti cu neaşteptată simpatie. Căci,
totuşi, sângele apă nu se face. Oricât ar fi de aprigă lupta de clasă, mai naturală,
mai firească este solidaritatea de neam. Sentimentul acestei solidarităţi Petre
Ţuţea a ştiut să-l stârnească în jurul său ca nimeni altul. Oriunde s-a aflat!
*
Nota redacției – Se pare că acesta este primul text pe
care l-am publicat pe site-ul www.ioncoja.ro
Voi relua cât de curând subiectul „Eu și Securitatea”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu