MARIANA GURZA - Ben Todica – un artist al memoriei și al transferenței

 

Ben Todica – un artist al memoriei și al transferenței

 

MARIANA GURZA

 

 

Portret literar

„Noi am plecat din țara mamă, acolo au rămas munții cărunți, văile cu florile, turmele cu oile, pădurile cu doinele, mormintele cu crucile”.

 

Între memorie și lumină

Ben Todica este un artist al memoriei și al transferenței – între „aici” și „acolo”, între „trecut” și „prezent”, între „spațiu” și „timp”, între „universal” și „particular”, între „viață” și „moarte”. Un portret ancestral conturat cu finețe de prof. Aurelia Sătcău, o mare doamnă a neamului românesc.

Este un om mare cu inimă de copil, de tată și de bunic. Un povestitor care vrăjește prin simplitate și prin ochiul magic al camerei de filmat. Uneori pare că te privește dincolo de ecran, cu ochiul sufletului. Atunci totul devine lumină. Blițul clincăie ca o coardă de vioară, iar în fundal, balada lui Ciprian Porumbescu îi aduce dorul mai aproape.

Dorul de casă. Dorul de rădăcină. Dorul care îl transformă într-un veghetor tăcut al celor plecați, pentru ca aceștia să rămână prezenți, calzi și vii la vatra lor interioară.

 

Scena ca destin

Poate, cândva, ne-am întâlnit pe aceeași scenă la Oțelu Roșu. Doi oameni încercând să dea viață unor personaje. Scena roasă de vreme mai păstrează și astăzi urmele pașilor șovăielnici. Și totuși, din acea memorie a scenei au rămas doi actori anonimi, iubitori de oameni.

Nimic nu-l bucură mai mult pe Ben decât clipa în care poate reda ceva din veșnicie: o vorbă bună într-un azil de bătrâni, o încurajare rostită sau scrisă, ori un mesaj cald venit din radio, capabil uneori să aducă lacrimi și vindecare.

„Am început de unul singur – spune Ben – ca o scânteie și, mocnind ca un foc înăbușit, am străbătut întreaga viață luminând modest, precum licuriciul în noapte, nederanjând, dar atrăgând atenția pe ici, pe colo.”

 

Camera de filmat – o conștiință vie

Camera de filmat, în viziunea sa, nu este un simplu instrument. Este o ființă sensibilă, „care vede, aude, simte, mângâie, este tactilă și ocrotitoare, dezlănțuită ca o furtună și subtilă ca un zefir pe vârfurile vag înzăpezite ale Semenicului”.

Visul său rămâne limpede: realizarea unui film. Un film posibil atunci când dorința și credința se întâlnesc. Iar Dumnezeu, spune el, veghează și întinde mâna la timpul potrivit.

 

Rădăcini și plecare

Copilăria petrecută la Ciudanovița îl însoțește permanent. Este locul în care s-a îndrăgostit irevocabil de un colț de lume.

Proiecțiile anonime care bucurau localnicii îl purtau, simbolic, spre cer. Teatrul din Oravița, activitatea și premiile din cinecluburile cărășene, oamenii sfătoși și calzi din colonie – toate au fost luate cu el în drumul spre Australia.

Plecarea din țară a fost, după propria mărturisire, un impuls al tinereții, o curiozitate, o năzdrăvănie de adolescent liber care dorea să cunoască o altă lume. Dar, dincolo de toate, nu și-a uitat niciodată iconița. Aceasta i-a deschis drumul și i-a vegheat pașii.

„Am luat bătaie acasă, dar nu m-am gândit niciodată să-mi părăsesc părinții pentru asta… Am plecat de curios. Am fugit de acasă ca un copil care face năzbâtii și-i neascultător. Am sărit pârleazul și-am luat-o pe maidan...”

 

Despre rostul său

Ben Todica este unic. Povestea lui rămâne deschisă, vie, în continuă devenire. Cartea despre el va aduce, fără îndoială, noi sensuri și noi lumini.

„Nu mă potrivesc!” – spune el prin ecran – „Sunt prea naiv, prea inocent, prea în contratimp cu starea și sentimentele celorlalți. Aș fi prea mult și nimic cu linia cărții. Nu știu, dar Dumnezeu mi-a demonstrat de nenumărate ori că știe ce face. Tot amarul care mi l-a dat mi l-a dat cu dragoste și răbdare. Eu sunt însă prea încet. Sunt făcut din lemn și cu briceagul – așa m-a făcut Dumnezeu.”

 

O contra-rostire a luminii

Și totuși, dincolo de această mărturisire, rămâne o altă adevăr: omul nu este „încet” sau „nepotrivit”, ci așezat pe un drum al său, rânduit în taină.

Dumnezeu nu greșește drumul omului. Îl modelează.

Ben Todica nu este în afara timpului, ci în propriul său timp interior. Uneori înaintea celorlalți, alteori în adâncimea lor. Dar mereu în mișcare.

 

Moștenirea unei iubiri pentru cuvânt

În planul Celui Puternic, prin iubire și cuvânt, prin frumusețea naturală a pământului și prin darul de a privi lumea cu sensibilitate, Ben Todica devine un păstrător de memorie și sens.

Cu acea „cheie sacră” purtată în inimă, el cioplește, fără ostentație, în inimile celor care îl ascultă, dorul de autentic, dorul de Eminescu, dorul de acasă.

 

Epilog

Ești minunat, Ben! Un prieten bun care a ajuns în inimile noastre.

Cei din Ciudanovița, Vaslui sau de oriunde se pot mândri cu cel ce este și va rămâne:

BEN TODICA – CIUDANOVIȚEANUL

 

 

 

Notă finală

Filmul „Mormintele cu crucile” poate fi vizionat la adresele de mai jos, prin simpla accesare a linkurilor.

 

Partea intai:

http://www.youtube.com/watch?v=1ZzweXkCq5Y

 

Partea a doua:

http://www.youtube.com/watch?v=ORx_yJxIrFw&feature=related

 

Partea a treia:

http://www.youtube.com/watch?v=msksJ_gMRSE&feature=related