România, a cincea putere diplomatică a lumii
Jurnalistică
General Br.
(r) Aurel I. Rogojan
Art-emis
23 Octombrie 2026
Politica externă a
României în perioada 1965-1989
România a avut cândva
reputația de a fi considerată drept cea de-a cincea putere diplomatică a lumii.
La scurtă vreme după preluarea puterii de către Nicolae Ceaușescu, Bucureștiul
a devenit o placă turnantă a diplomației internaționale, de unde s-au deschis
perspectivele soluționării prin tratative a Războiului din Vietnam, a
conflictelor majore israeliano-arabe și a spinoasei probleme palestiniene, dar
și facilitarea restabilirii relațiilor diplomatice cu China ale
Statelor Unite ale Americii și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de
Nord. Deciziile de politică externă
ale Bucureștiului din a doua jumătate a anilor 1960 au sfidat, rând pe rând,
linia directoare a Kremlinului privind unitatea punctelor de vedere și de
acțiune a statelor membre ale Organizației Tratatului de la Varșovia.
În anul 1966, Nicolae
Ceaușescu a propus desființarea concomitentă a celor două blocuri
politico-militare și redirecționarea cheltuielilor aberante ale cursei
înarmărilor în scopuri pașnice. Cercetarea
obiectivă a faptelor, analiza lucidă a documentelor diplomatice, a
declarațiilor politice și a discursurilor oamenilor de stat implicați, dar mai
cu seamă a stenogramelor convorbirilor lui Nicolae Ceaușescu cu importante
personalități politice sau ale vieții publice din epocă și, nu în ultimul rând,
memorialistica și relatările orale ale unor martori ai evenimentelor, logic
coroborate în context, vin să ateste că rolul jucat de România pe arena
relațiilor internaționale, începând cu anul 1960, a fost una dintre cele mai
importante consecințe ale strategiei globale de luptă împotriva comunismului a
Statelor Unite ale Americii, care a anticipat vunerabilitățile sistemului
advers și apariția naționalismului disident, opus hegemonismului U.R.S.S. și
integrării socialiste.
Independența politicii externe a
României, oficializată prin Declarația din aprilie 1964, pe care Zbigniew
Brzezinski în „The Soviet Bloc” (Harvard University Press, 1967), o
remarca prin caracterul „remarcabil de vehement” și considera că, după moartea
lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceausescu ar fi putut dezvolta titoismul, inclusiv
pe linia unui comunism nealiniat „pentru care Imre Nagy plătise un asemenea
teribil preț”, a fost fapt real, recunoscut ca atare, în primul rând de către
SUA care au mizat, până la apariția lui Gorbaciov, și pe cartea românească, nu
doar pe cea poloneză a căderii Cortinei de Fier.
„Politica lui
Ceausescu nu se poate explica fara Dej si fara Declaratia din 1964” (Paul
Niculescu-Mizil).
Au scontat Statele
Unite ale Americii pe disidența României în Blocul Sovietic, remarcată de
președintele John F. Kennedy ? A încurajat Washingtonul această
disidență prin relații preferențiale cu România? De ce nu au ezitat Stalele
Unite ale Americii și Marea Britanie în a apela la bunele oficii ale
diplomației românești pentru normalizarea relațiilor cu China?
Relațiile diplomatice
ale României cu Statele Unite ale Americii
Relațiile diplomatice
ale României cu Statele Unite ale Americii datează de la 14 iunie 1880, la
nivel de agenţie diplomatică. Două luni mai târziu acestea au fost ridicate la
nivel de legaţie. Relaţiile
diplomatice au fost întrerupte la 12 decembrie 1941 şi au fost reluate la 7
februarie 1946, la nivel de legaţie. În timpul Războiului Rece,
relațiile bilaterale au fost sinuoase, cu o perioadă de apropiere
considerabilă, sesizabilă clar inclusiv prin ridicarea relațiilor diplomatice
la nivel de ambasadă (1 iunie 1964). Deceniul al optulea al veacului
trecut a reprezentat cea mai fastă perioadă a relațiilor româno-americane, iar
la un moment dat la Washington se sconta pe cartea românescă a dispariției
Cortinei de Fier.
Diplomația românească
din „Epoca Ceaușescu” s-a înscris în linia de continuitate a politicii externe
de deschidere spre Occident promovate de predecesorul său.
La mijlocul anilor
'50, Gheorghe Gheorghiu Dej era preocupat de stabilirea relațiilor economice cu
Occidentul, în primul rând cu Statele Unite ale Americii.
Președintele american
Dwight D. Eisenhower, anticipând că unii lideri ai țărilor din blocul sovietic
vor dori să inițieze relații de cooperare cu Statele Unite, a emis două
documente importante ale Consiliului de Securitate Națională:
Documentul CSN 154/1953 privind sprijinirea curentelor naționaliste din țările
satelite ale Moscovei și Documentul CSN 5602/1 /1956 privind extinderea
selectivă a contactelor cu blocul sovietic, care veneau și în întâmpinarea
intențiilor liderului de la București, ceea ce a făcut posibilă dezvoltarea relațiilor româno-americane, realizându-se
primele înțelegeri și acorduri bilaterale după instaurarea regimului comunist
din România :
- Acordul Financiar și Programul
de schimburi culturale și în domeniul științei și educației;
- Acordul cultural semnat la 9
decembrie 1960, primul de acest fel încheiat de către S.U.A. cu un stat din
Estul Europei, care a creat puntea culturală dintre Statele Unite și România
comunistă (schimb de specialiști, artiști, și trupe artistice, cărți, filme
,expoziții).
In toamna anului 1960, Gheorghe
Gheorghiu-Dej a participat la cea de-a XV-a sesiune a Adunării Generale a
Organzației Națiunilor Unite, una dintre cele tensionate, spectaculoase și
istorice reuniuni din istoria diplomației mondiale. Sesiunea a devenit antologică
prin momentul creat de liderul sovietic Nikita Hrușciov, care, enervat de
critica adusă imperialismului sovietic de către delegatul filipinez Lorenzo
Sumulong, s-a descălțat de un pantof cu care a bătut în masă, perturbând
sedința. Prezența lui Gheorghiu Dej la NewYork, intens popularizată și prin
faptul că i s-a facilitat un program de vizită neoficială, a marcat finalul
perioadei în care România a fost un stat satelit total obedient Uniunii
Sovietice. Despre contactul direct al lui Gheorghiu Dej cu cu realitățile
societății americane, Mircea Malița relatează că „atunci mi-am dat seama că
a încolțit la el preocuparea pentru bunăstare, când a văzut cum trăiesc
americanii”. La scurt timp după această vizită, a fost inaugurat, în
premieră, Combinatul Avicol de la Crevedia și au apărut în România
cantinele-restaurant cu autoservire, concomitent cu diversificarea producției
bunurilor de larg consum.
În decembrie 1961, „The New York
Times” arăta că producția industriață româneascăse triplase față de cea din
1950, iar în ianuarie 1962, același cotidian vorbea despre faptul că, pentru al
doilea an consecutiv, România avea cea mai dinamică economie din Est. Planurile
de integrare și specializare economică a țărilor socialiste hotărât de Hrușciov
în august 1962, îl pune pe Gheorhe Gheorhiu-Dej în situația de a fi nevoit să
caute alte surse pentru sprijin economic și tehnologic. Ambasadorul american la
București, William A. Crawford a transmis Departamentului de Stat cererea de
sprijin a României. Mai mult, a cerut, în acest scop o întrevedere cu
președintele Kennedy, acesta arătându-se extrem de interesat de evoluțiile din
România,cerând lămuriri față de noua direcție a independenței economice față de
Moscova.
Confirmarea relației
speciale dintre România și S.U.A. s-a observat și în discursul pe care
președintele Kennedy l-a ținut la Universitatea Liberă din Berlin, a menționat
România ca un exemplu de „disidență
politică și economică”. Ambasadorul William A. Crawford, împreună cu soția
sa Barbara, au fondat în 1962 The American
International School of Bucharest, prima de acest fel din Europa de
Est.
Epoca Ceaușescu și
relațiile cu SUA (1966-1975)
După Gheorghe Gheorghiu-Dej,
România, prin noul său lider Nicolae Ceaușescu va avea o direcție mai
pronunțată de afirmare a independenței politicii externe și a drumului propriu
de dezvoltare. În februarie 1965, o sinteză a C.I.A. menționează : ”România și-a
declarat formal independența și a acționat în concordanță cu această
declarație. A inițiat contacte serioase cu alte mari state, a respins
presiunile vecinului dominant în mai multe ocazii și a adoptat un program
intern în concordanță cu interesul național”. În iulie 1965, cu ocazia
Congresului al IX-lea al P.C.R., ziariștii de la „The New York Times” chiar se
întrebau dacă „România mai este un stat satelit al sovieticilor?”
-Va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu