Ben Todică - GEORGE ANCA O corespondență dincolo de cuvinte

 

 

GEORGE ANCA

O corespondență dincolo de cuvinte

de Ben Todică

În amintirea unui prieten și a unui scriitor care a căutat, prin limbaj, alte căi de acces spre sensurile existenței.

 

1. Încercând să-l înțeleg pe George Anca

Am citit mai multe dintre lucrările domniei sale și, folosindu-mă de instrumentele mele MODESTE, literar-artistice, am ajuns să-l consider unul dintre cei mai îndrăzneți și originali scriitori ai literaturii române: poet, eseist, dramaturg, prozator de excepție, gânditor, vizionar și artist modern al cuvântului scris.

Încă îl studiez, încercând să mă dumiresc, să înțeleg și să pot dezvălui și altora extazul și măreția trăirilor sale.

În general, ne folosim de limbă pentru a exprima, prin cuvinte, ceea ce simțim. Apoi ne folosim rațiunea pentru a le organiza, apelând la cele mai avansate mijloace de comunicare, astfel încât să ne putem face înțeleși. Încercăm să pictăm imagini din cuvinte, să sculptăm forme în materia lor.

Imaginați-vă însă că ceea ce face George Anca seamănă cu reconstruirea unui vas antic din resturile și cioburile descoperite de arheologi. Fragmentele sunt așezate, aparent răzleț, pe un tipar, pentru a reconstitui imaginea posibilă a vasului original.

În cazul lui George, imaginea originală este alcătuită din emoții, iar cioburile sunt cuvintele pe care limba i le pune la dispoziție. El ne emoționează prin puținele cuvinte pe care le avem, iar golurile dintre ele trebuie să le completăm noi, cititorii, cu propria sensibilitate și experiență.

Dacă se spune că limba este încă o formă de exprimare primitivă în comparație cu muzica, atunci George Anca, prin tehnica sa, pare să o întindă și să o catapulteze spre extremitățile posibilului. Este ca și cum ar fi atras de o limbă originară, dăruită de Dumnezeu, încercând să ne aducă acasă din BABEL.

Dintr-un Babel în care, poate, am fost trimiși tocmai pentru a ne regăsi, pentru a ne întregi și pentru a descoperi cine suntem.

Dacă George va reuși, în timpul vieții sale, să-și ducă proiectul până la capăt, rămâne de văzut. Dar încercarea lui merită împărtășită cu cei tineri, dornici să pornească într-o asemenea aventură a spiritului.

GEORGE ANCA - PICASSO AL LITERATURII ROMÂNE, poate chiar mai mult.

Încă încerc să ies din aureola lecturii textelor sale multidimensionale.

A-l citi pe Anca este ca și cum ai hotărî să te aventurezi într-o experiență halucinantă. Odată intrat în universul său, vraja te cuprinde și nu te mai lasă să privești lumea la fel ca înainte. Este ca și cum ai sta în fața unei picturi moderne: trebuie să te relaxezi, să renunți la prejudecăți și să te lași purtat, pentru a putea pătrunde în interiorul ei, în lumea cea nouă pe care o deschide.

Este un gen de creație în care sensul nu se oferă întotdeauna de-a gata. Valoarea experienței de lectură se dezvăluie și prin întâlnirea dintre text și starea cititorului.

Iată un fragment din poemul „Olivia, din Kerala”:

muream eu mai întrebaţi
dacă am soră şi fraţi
dacă nu iar mă ardeaţi
de femeie orissaţi
de-a dansat odissi văz
mănânci calule ovăz
tu mai vegetarian
decât al iepei cârlan
cum şi noaptea de an nou
becuri moartei cer cavou
de dormiseră-n recepţii
acum plâng ferit cu drepţii
harul şi pe deal în jos
profeţiei adaos

închisă biblioteca
suntem hindu pân' la Mecca
lacul sombru dealuri ţâţe
de femeie ne aţâţe
cum invidiem o mumă
focului şi nu în humă
oase lângă oase medii
matematicei acedii
tu spre mine îţi îndrepţi
veveriţo înţelepţi
nici solemn leşul pe lemn
îmbrăcat în untdelemn
vara ar fi fost problem
direct focului edem

Fragment din „Olivia, din Kerala”, de George Anca.

Dragă George,

Mă simt în rolul lui Hamlet, recitându-ți versurile, sau al unui erou antic al secolului XXI.

Ben

*

2. Răspunsul lui George

Dragă Ben,

Îți mulțumesc din suflet pentru sacrificiul tău de a le citi.

Să fii sănătos și s-o duci mult mai bine.

Îmi trimiți numai frumusețe și vitalitate.

Doamne-ajută!

George Anca

**

3. Despre românii din Australia

Stimate domnule Ben Todică,

Vă mulțumesc pentru saga românilor din Australia, în film și cuvânt.

Povestea aceasta, cu „mila” din ea, răstoarnă La Chute a lui Camus.

În biserică s-au pus bănci ca la catolici și protestanți, dar împărtășania se primește tot din aceeași linguriță.

I-am spus lui George Astaloș despre reportajul la piesa dumisale Caviar, votcă și...

Ne-am întors „împreună” în Italia, până acasă.

Hram bun!

George Anca

***

4. O altă scrisoare către George

Dragă George,

Sunt înmărmurit de măreția textului tău. Este păcat că România nu este încă pregătită pentru tine. În loc să evoluăm, de la Ceaușescu încoace, parcă planăm fără combustibil.

Ești extraordinar!

Puțini îl citesc chiar și pe Proust, însă situația din Franța este alta. Sau poate mi se pare mie.

Mă gândeam la Eliade, care a ales incinerarea. Nu cred că a fost chiar atât de bogat. Puțini îi înțeleg pe scriitorii mari. Poate că unii nu au vrut să accepte afacerismul vremurilor de astăzi.

Eu am ales crematoriul din motive financiare. Prețul unui loc de veci a crescut la peste zece mii de dolari. Nici că-ți mai vine să mori! Este prețul unei mașini mici.

Trăim vremuri grele și să nu crezi că scriitorii sunt oameni bogați. În plus, respectul pentru cei morți, în capitalism, parcă a cam dispărut. Dacă nu ai urmași care să aibă grijă de mormântul tău, acesta poate fi revândut cât ai zice pește.

Cimitirele sunt adevărate orașe în care toate religiile își îngroapă morții. Poți fi ortodox și poți fi înmormântat cu preot, dar, după plecarea alaiului, ce putere mai are preotul asupra celor întâmplate?

Așa că îl înțeleg pe Eliade: decât să fii mutat cu lopata sau excavat dintr-o parte în alta, până când nu-ți mai găsește nimeni oasele, mai bine să fii incinerat, iar cenușa să-ți fie presărată în ocean sau pe meleagurile natale.

Am să încerc să public fragmente din textele pe care mi le-ai trimis, în revistele noastre de pe internet. Mi-aș dori mult să se bucure și alții de ele.

Îmi dai voie?

Numai bine și succes!

Ne faci mândri oriunde te-ai afla.

Cu respect,

Ben Todică

****

5. Răspunsul lui George Anca

Dragă Ben,

Chiar trăiești - trăim și murim - în oglinzi, pe net.

Ți-am scris un răspuns și calculatorul meu, dacă nu cumva pentru prima dată, mi-a furat textul de vreo douăzeci de rânduri, acolo.

Patetizam că am fost azi la Academie, la lansarea celui de-al doilea installment al manuscriselor lui Eminescu în facsimil (scan).

Cred că ziceam de masivități precum versiuni din Koran văzute la El Axa și săream la fiorii-canguri oceanizați pe noutatea existenței tale, cum și-ar mai păstra ei blândețea, cu care m-ai obișnuit prin filmele tale, în compania eminescologilor Ion Iliescu și Petre Roman, a bătrâneții cu monopolul unui cult inversat. Apărea și o tarabă pe viață. Nu eram supărat pe ei, dar răsucirea în mormânt-cenușă a lui Eminescu era indiscutabilă. L-am și poreclit, în atmosferă, greul pământului, ușurelul cerului.

Îți precizam că noroc de vorbitori puțini - Eugen Simion, Monseniorul Robu, trimisul patriarhului Daniel, Mihai Cimpoi, Constantin Barbu, de la Craiova, care a oficializat, cumva, contextual, asasinarea lui Eminescu de către Carol I și Maiorescu, la comandă împărătească.

Făceam caz de cum vor ține minte puținii școlari aduși de profesori zăpada de afară sau tunelurile - era ceva anti-Eminescu, nu mai știu.

Încheiam pe tema arderii, povestind cum, la Chicago, o doamnă m-a dus la crematoriu, lângă Michigan, unde cenușa soțului ei, un neamț, o aștepta în zid, pe muzică de cameră. El și-ar fi dezmoștenit nepoții dacă ar fi studiat în Franța, țara mamei lor.

„Da' Eliade?”, am întrebat-o.

„N-avea, mă, ăla bani!”, a venit replica.

Teoretizam ceva despre caste și îmi aminteam că Eliade a spus odată că, dacă ar avea bani, ar cumpăra cărțile lui Goma, toate, parcă, și le-ar trimite prietenilor, tuturor.

Îți mulțumeam că vrei să răspândești fragmente din textul meu și îți făceam cunoscut că public și eu aici hâra (ai grijă de infarct) cu debaristul.

Sfârșisem cu:

Un an bun, frățioare!

George Anca

*****

În loc de încheiere

Recitind aceste scrisori, îmi dau seama că prietenia noastră nu s-a construit numai pe admirație literară. A fost o întâlnire între două feluri de a privi lumea, două experiențe de viață și două moduri de a căuta sensul cuvântului.

Eu am încercat să-l înțeleg prin imaginile și comparațiile mele, prin film și prin experiența omului plecat departe de țară. George mi-a răspuns din universul său, unde cuvintele se întâlnesc, se ciocnesc, se desfac și se recompun, asemenea unor oglinzi în care fiecare dintre noi își caută propriul chip.

Uneori mă lăsa uimit. Alteori mă făcea să zâmbesc. Întotdeauna mă îndemna să mă întorc asupra textului și să mai caut.

Astăzi, când el a plecat la cele veșnice, aceste rânduri au devenit mai mult decât o corespondență. Sunt urmele unei întâlniri pe care timpul nu o mai poate repeta, dar nici șterge.

Le public pentru ca și alții să poată descoperi omul cu care am avut privilegiul să corespondez, scriitorul care m-a provocat să privesc limba română dincolo de hotarele ei obișnuite și prietenul care mi-a scris, simplu și cald:

„Un an bun, frățioare!”

Drum lin, George Anca!

Cuvintele tale continuă să ne caute.