Ben Todică - UN FILM LA NOVA

 

 

UN FILM LA NOVA

Ben Todică

Când am trecut fraudulos frontiera în Iugoslavia, am mai atașat de mine încă patru amatori de aventură: Stănescu, inginer electronist din București; campionul național de box la categoria pană, din Brașov; un oltean de la blocul burlacilor din Oravița, care împărțea camera cu Stănescu și care, prin urmare, nu putea fi eliminat din ecuație, fiindcă știa prea multe despre planul nostru. Olteanul lucra ca ajutor de miner în abatajele minelor de extracție a uraniului de la Lisava, o secție a EMB-ului.

Ca să nu pornim singuri la drum, am mai recrutat un tinerel venit tocmai din Moldova, să lucreze la mină și, desigur, cu intenția de a fugi din țară. Ne-am adunat astfel cinci. Pe la ora 17:00, după ce trecuserăm pe la barul Hotelului Caraș din zona gării, de unde cumpăraserăm provizii de drum - ciocolată și un litru de coniac Zarea -, am pornit-o prin arătura proaspăt trasă de tractoarele comuniste, cu direcția spre vârful dealului care se desena la orizont, dincolo de graniță, înspre Vârșeț, orașul-soră al Oraviței din Banatul sârbesc.

Traversam șoseaua dinaintea Greoniului când, deodată, ne-a apărut în față un IMS grăniceresc. Ne-a oprit și ne-a întrebat unde mergem.

- Mergem la Maria lui Basu, la nuntă! am strigat eu către șofer, clătinând sticla de coniac în mâna ridicată deasupra capului, în timp ce ceilalți își țineau răsuflarea.

Maiorul aflat în spatele parbrizului IMS-ului m-a recunoscut. Eram prieten cu fiica lui. Le-a făcut semn soldaților să-și continue drumul.

Am scăpat!

Ce nuntă, ce invitați, ce mireasă! Noi ne duceam la propria noastră nuntă cu libertatea, iar coniacul Zarea era singurul martor pe care-l aveam la îndemână.

Am trecut frontiera, dar libertatea nu ne-a întâmpinat cu flori. Am făcut două săptămâni de închisoare la Vârșeț și alte două la Belgrad. Acolo, olteanul a rămas în Iugoslavia, de unde avea să emigreze mai târziu în Australia. Noi, ceilalți patru, am ajuns în Italia, în lagărul de refugiați din Trieste.

Acolo, Stănescu și boxerul nostru, amândoi înfumurați și plini de ei, au intrat în conflict cu o gașcă de bulgari. În urma loviturilor sângeroase primite de la campion, bulgarii au promis că se vor întoarce cu toată banda lor și ne vor omorî pe noi, românii proaspăt sosiți.

Lagărul din Trieste era o veche cazarmă militară americană, rămasă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Clădirile aveau două și trei niveluri, cu dormitoare în care erau găzduite între două și șase persoane.

Într-o noapte, după miezul nopții, bulgarii au dat buzna peste noi, izbind cu lovituri groaznice în ușă. N-am mai stat la discuții. Am zbughit-o pe fereastră și n-am mai oprit până la gara din Trieste, unde tocmai se pregătea să plece un tren spre Franța.

Ne-am urcat în el fără bilete, dar cu frica în sân. Aveam de gând să facem blatul, adică să-l îmbunăm pe controlor cu câțiva bănuți, câți ne mai rămăseseră prin buzunare.

În timp ce ne tocmeam între noi și încercam să ne punem la punct strategia, un nene cu părul vâlvoi și îmbrăcat într-un palton lung, de iarnă, a intrat în vorbă cu noi. Era decembrie, în preajma sărbătorilor.

- Emil mă cheamă, s-a recomandat el.

Noi aveam în jur de douăzeci de ani. Cocoși tineri, cu dorință de fugă și de aventură, ne-am trezit în fața unui om care părea că străbătuse deja toate drumurile pe care noi abia visam să pornim.

Văzând că suntem refugiați, Emil s-a oferit să ne ajute. Și el călătorea fără bilet, ne-a explicat, iar experiența îl învățase cum să se descurce. Locuia la Paris și venea din când în când la Roma, unde își întâlnea vechii prieteni din lagărul de refugiați de la Latina.

Acolo rămăseseră mulți oameni care nu reușiseră să obțină sponsorizarea necesară pentru a emigra în Canada, America sau Australia. Unii, după ani de așteptare, ajungeau să-și piardă răbdarea și mințile. Îi găseai dansând prin curtea lagărului, într-o agitație fără sfârșit, prizonieri ai unei libertăți care nu mai venea.

Nea Emil știa multe. Noi nu știam nici italiana, iar franceza, cu atât mai puțin.

A vorbit cu controlorul, apoi ne-a făcut semn să-l urmăm. Ne apropiam de frontieră. Ne-a condus până la un spațiu ascuns, deasupra toaletei vagonului-restaurant, în zona instalației de apă a vagonului. Acolo ne-a ascuns pe toți patru.

Tânărul moldovean, mai fricos decât noi, nu vrusese să fugă împreună cu grupul și rămăsese în lagărul din Trieste.

În ascunzătoarea aceea, printre zgomotele trenului și spaima de a nu fi descoperiți, nea Emil ne întreba cu o curiozitate nestăpânită despre România. Se vedea că îi era dor de țară. Plecase de vreo douăzeci de ani și, din felul în care ne asculta, înțelegeam că încerca să recupereze prin noi ceva din viața lăsată în urmă.

Noi, în schimb, deveniserăm mai reținuți din cauza curiozității lui. Eram tineri și neîncrezători. Voiam libertate, dar încă nu știam ce să facem cu ea și nici câtă singurătate putea să încapă înăuntrul ei.

Mie îmi era milă de omul acesta. Bătrân, deștept, singur, umblând pe drumuri la vârsta la care alții își trăiesc liniștea. Mă întrebam dacă aveam să ajung și eu, într-o zi, la fel.

Moșul vorbea mereu. Din când în când se bolborosea, își continua vorba cu sine însuși, ca și cum ar fi purtat o conversație cu cineva nevăzut. Dar eu nu vedeam în felul lui de a se manifesta ceva ridicol. Dimpotrivă, mi se părea un tablou caravagian, o imagine de o frumusețe întunecată, aproape o poezie.

Nu spunea prostii. Vorbele lui erau înțelepte, încărcate de durere și de dorul cuiva. Poate îi era dor de familia rămasă în țară, de părinți, de soție, de copii. Poate de toate la un loc.

Îl priveam și încercam să-i ghicesc viața, așa cum aș fi încercat să descifrez un personaj de film.

Eu trăiam deja în cinema. Tocmai văzusem Inferno, filmul lui Dario Argento, la Trieste, și fusesem fascinat de realizarea lui. Văzusem și Apocalypse Now, singur, într-o sală de cinematograf. Nu-mi venea să cred că un film pe care eu îl consideram o capodoperă putea rula aproape fără spectatori.

Desigur, îl văzusem la matineu, în prima zi, fiindcă nu aveam ce face. Nu aveam serviciu, așa cum aveau cei din jurul meu. Eram un nimeni, al nimănui, dar eram atât de entuziasmat de ceea ce îmi dezvăluia viața, încât nu simțeam golul acesta decât în rarele momente când mă opream să mă gândesc la el.

Eram în Vest. Gustam din fructul interzis.

Într-un fel, și nea Emil era un film. Un film pe care nu-l înțelegeam încă, dar pe care aveam să-l revăd în minte după mulți ani.

Când am ajuns la destinația unde trebuia să schimbăm trenul pentru Paris, am ieșit afară împreună cu nea Emil și am mâncat un panini. Ceilalți doi, mai șmecheri și mai puțin răbdători, au încercat să facă cine știe ce combinație și au intrat în conflict cu poliția. Au fost arestați și trimiși spre Marsilia, de unde aveau să ajungă în Legiunea Străină.

Eu m-am speriat. L-am rugat pe nea Emil să mă ajute să mă întorc cu trenul la Trieste, înapoi în lagăr.

Și astfel, în loc să ajung la Paris, m-am întors din drum.

---

Au trecut șase luni.

M-am trezit la ușa camerei mele din lagărul de la Latina, unde fusesem mutat între timp. Așa se proceda: la Trieste erai intervievat și cercetat, iar dacă erai aprobat pentru emigrare într-una dintre cele trei țări care primeau refugiați, erai transferat în apropiere de Roma, de unde urma să fii îmbarcat în funcție de locurile disponibile în avionul destinat țării alese.

Într-o zi, la ușa camerei mele a apărut Stănescu.

Purta uniformă și avea pistol.

Am aflat atunci ce se întâmplase cu cei doi tovarăși ai mei de fugă. La frontieră, după conflictul cu poliția, fuseseră arestați. Pentru că nu aveau documente, li se dăduse de ales între închisoare și Legiunea Străină. Așa ajunseseră mercenari.

Stănescu evadase din spitalul din Marsilia, unde ajunsese după ce fusese trimis la Djibouti. De groaza junglei, se împușcase în picior, sperând să fie trimis înapoi în Franța. Boxerul, fiind un sportiv foarte bun, fusese recrutat ca antrenor și rămăsese în cazarma din Marsilia.

Așa am aflat ce se întâmplase la capătul drumului pe care eu îl abandonasem înspăimântat.

I-am mulțumit în gând lui nea Emil, bătrânul cu părul vâlvoi, care dansa parcă tot timpul în paltonul lui verzui și care mă ajutase să mă întorc dintr-o aventură pe care nu eram pregătit s-o duc până la capăt.

M-am întors în lagăr ca un băiat cuminte și mi-am așteptat rândul. După anumite schimbări în alegerea țării de destinație, am ajuns în Australia, în 1980.

N-am mai auzit nimic despre ceilalți tovarăși de fugă. Nici despre nea Emil.

Până într-o zi.

---

Eram în Melbourne și am intrat într-o librărie aflată în fața cinematografului Nova, pe Lygon Street. Nova era locul în care se proiectau filme de artă, filme care mă purtau spre universurile lui David Lynch și Andrei Tarkovski.

Printre cărțile așezate pe raft, am dat de chipul lui nea Emil.

Am rămas încremenit.

Nu era o fotografie întâlnită întâmplător, nu era un om care semăna cu el. Era chipul pe care îl păstrasem în memorie: părul vâlvoi, privirea, aerul acela al unui om venit de pe alte drumuri.

Cartea se intitula The Trouble with Being Born.

Am cumpărat-o și, după ce am citit-o, am rămas uluit. Până atunci nu auzisem în viața mea de Emil Cioran.

Abia atunci am înțeles că omul pe care îl întâlnisem în tren, în decembrie, în vremea fugii mele prin Europa, nu era doar un bătrân singuratic, un călător fără bilet, un om care își vorbea uneori sieși. În mintea mea, el fusese deja un personaj de film, un tablou caravagian, o apariție misterioasă dintr-o lume în care nu știam încă să citesc semnele.

Iar acum, după ani de zile, îl regăseam într-o carte, în fața unui cinematograf de artă, în Melbourne, la celălalt capăt al lumii.

Ce montaj putea inventa viața!

De la arăturile Banatului și frontiera iugoslavă, de la închisoarea din Vârșeț și cea din Belgrad, de la lagărele din Trieste și Latina, de la trenurile clandestine ale Europei până la librăria din fața cinematografului Nova, trecuseră ani și continente. Eu ajunsesem în Australia, dar o secvență din trecut mă aștepta acolo, ascunsă între copertele unei cărți.

Cioran devenea pentru mine o deschidere de conștiință. Alături de el, aveam să-i descopăr și să-i prețuiesc pe oameni precum Petre Țuțea, iar în familia mea spirituală se aflau deja Eminescu, Coșbuc și Păunescu.

Poate că libertatea nu înseamnă numai să treci o frontieră. Poate că adevărata trecere se petrece în minte, atunci când întâlnești un om, o carte sau un film care te ajută să vezi dincolo de ceea ce știai.

Eu fugisem din România ca să-mi caut libertatea. Nu știam că, într-o zi, aveam să-mi întâlnesc trecutul într-o librărie din Melbourne.

Și nici că un om întâlnit într-un tren, într-o noapte de decembrie, avea să mă aștepte, peste ani, pe un raft de carte.

Așa mi-a făcut viața montajul.

Iar eu, cineastul, n-am făcut decât să-i descopăr filmul.

---

Semnul maiorului

Astăzi, după atâția ani, mă întorc cu gândul la clipa aceea, pe șoseaua dinaintea Greoniului. Îmi revăd mâna ridicată cu sticla de coniac Zarea, gluma cu nunta Mariei lui Basu și chipul maiorului care m-a recunoscut. Un simplu semn al mâinii lui, și IMS-ul grăniceresc și-a continuat drumul.

Atunci am răsuflat ușurat și mi-am văzut mai departe de fugă. Eram tânăr. Nu aveam timp să mă întreb de ce scăpasem. În fața mea se afla frontiera, iar dincolo de ea, lumea pe care o căutam.

Dar astăzi mă întreb: oare numai faptul că mă cunoștea l-a făcut pe maior să ne lase să plecăm? Sau, în spatele acelui gest, se afla și ceva din sufletul fetei lui?

Poate că ea mă iubise. Poate că îi vorbise despre mine. Poate că tatăl ei știa mai multe decât mi-am imaginat vreodată. Nu voi afla, probabil, niciodată.

Și totuși, mă întorc mereu la această întrebare.

Oare iubirea cuiva poate ajunge până la noi prin sufletul altcuiva, fără să știm, fără să auzim vreun cuvânt, fără să putem dovedi nimic?

Poate că maiorul a făcut doar un gest de omenie. Poate că a închis ochii pentru câteva clipe. Sau poate că, în acel moment, două suflete au comunicat printr-un al treilea, iar eu am fost cel salvat de o legătură pe care n-am înțeles-o.

Nu știu.

Știu doar că am trecut frontiera, iar astăzi, când îmi revăd viața ca pe un film alcătuit din mii de cadre, mă opresc iarăși la acel semn al mâinii.

Uneori, istoria unei vieți se schimbă fără împușcături, fără eroi și fără declarații. Se schimbă printr-o privire, printr-o amintire, printr-un gest pe care nimeni nu-l consemnează.

Iar omul care a fost salvat nu află niciodată dacă a fost noroc, milă sau iubire.

Poate că tocmai de aceea continuă să-și spună povestea.

Ceea ce m-a lovit atunci, în tren, nu a fost doar mila pentru bătrânul cu părul vâlvoi. A fost o teamă pe care nu știam să mi-o explic: aș putea deveni și eu ca el.

Aveam douăzeci de ani și fugeam spre libertate. El plecase de mult și părea că încă își caută locul în lume. Îl priveam vorbind singur și, fără să știu nimic despre filosofia lui, am simțit că în omul acela se ascundea un posibil viitor al meu.

Nu știam că mă aflam lângă Emil Cioran. Nu-i citisem cărțile și nu-i cunoșteam gândurile. Împărțeam doar câteva clipe dintr-o călătorie clandestină, într-un tren care traversa Europa.

Abia în 1993 sau 1994, la Melbourne, când am cumpărat The Trouble with Being Born din librăria de vizavi de cinematograful Nova, am înțeles cine fusese omul acela. Atunci, întâlnirea din tren s-a întors la mine cu o altă lumină.

M-am întrebat dacă nu cumva, înainte de a-i cunoaște scrierile, viața mă făcuse deja să ating una dintre întrebările lui.

Poate că nu mă întâlnisem cu destinul lui, ci cu o posibilitate a propriului meu destin. Iar faptul că am continuat să-mi construiesc viața, să filmez, să scriu, să iubesc și să caut sensul lucrurilor nu înseamnă că am învins singurătatea, ci că am găsit alte feluri de a-i răspunde.

Cioran îmi apăruse în cale înainte de a-i cunoaște numele. Uneori mă întreb dacă anumite întâlniri nu se petrec mai întâi în adâncul nostru și abia mult mai târziu ajungem să le înțelegem.

Poate că, în trenul acela, nu mi-a vorbit filosofia lui. Mi-a vorbit posibilitatea de a deveni un om singur.

Iar peste ani, cărțile lui mi-au dat cuvintele cu care să mă întorc la acea teamă.

 

Ben Todică

Eminescu, Coșbuc, Păunescu. Amin!

„L-am întâlnit pe Cioran înainte de a-i cunoaște numele. Nu știam ce scrisese, nu-i citisem cărțile și nu puteam bănui că omul cu părul vâlvoi, ascuns alături de noi în trenul care traversa Europa, avea să-mi vorbească într-o zi din paginile unei cărți. Dar ceva din singurătatea lui mă atinsese deja. Poate că nu sufletele își transmit gândurile fără știrea minții, ci viața pregătește în noi întrebările cu mult înainte de a ne pune în față omul care știe să le dea un nume.”