Maria Diana Popescu - Ben Todică - „Creşterea în lumină e infinită” - O carte de o autenticitate aparte

 

Ben Todică - „Creşterea în lumină e infinită” - O carte de o autenticitate aparte

Cronică de carte

Maria Diana Popescu

Cronică

23 Octombrie 2026

 

Arhivar al apartenenţei culturale, mesager al limbii şi spiritului românesc, purtînd în cuvînt şi-n obiectivul de filmat patria nevăzută a celor care nu şi-au uitat originile, Ben Todică - scriitor, jurnalist şi producător radio-TV român stabilit în Melbourne, Australia - este acel preţios păstrător de lumină într-o lume grăbită să-şi îngroape memoria. Este cineastul care a transformat camera de filmat într-o punte între identitate şi memorie, între dorul de rădăcini şi vastitatea lumii. Departe de ţară, scriitorul Ben Todică a făcut din dor o peliculă fără capăt, din memorie o arhivă de cuvinte vii şi din lumină o formă de rezistenţă împotriva uitării. Pentru domnia sa, filmul, cuvîntul scris sau transmis prin unde radio, nu sînt doar inspiraţii sau tehnologii la îndemînă, ci prelungiri ale sufletului, sau, mai degrabă, ochiul care vede dincolo de imagine şi inima care adună timpul în pagini pentru a-l salva de uitare. Dincolo de recunoaşterea activităţii sale ca realizator de film, dimensiunea personalității lui Ben Todică este validată în mod egal de statutul de scriitor (semnatar al mai multor volume), pe care îl deţine în canonul valorilor naţionale româneşti, poziţionîndu-l legitim în galeria reperelor culturale.

Prin volumul „Creşterea în lumină e infinită”, Ben Todică ne propune o întîlnire cu omul din spatele imaginilor, cu memoria din spatele faptelor şi cu întrebarea din spatele fiecărui răspuns. Este o carte ca o apă lin-curgătoare, o carte despre izvoare, despre timp, identitate, libertate, suferinţă şi speranţă, dar mai ales despre nevoia de a rămîne treji în fața propriei existențe. O carte în care filmul şi literatura se întîlnesc, iar experienţa individuală capătă valoarea unei mărturii oferite celorlalţi. Poate că fiecare dintre noi poartă în sine un film încă neterminat, o scrisoare încă nescrisă, un drum care nu şi-a dezvăluit toate cotiturile. Ceea ce ne ţine vii este tocmai această deschidere către ceea ce nu cunoaştem încă. Iar lumina, atunci cînd este căutată cu sinceritate, nu se împuţinează prin împărţire. Se înmulţeşte, şi trece de la un om la altul, apoi continuă să lumineze dincolo de hotarele timpului şi ale spaşiului. „Creşterea în lumină este infinită”, asta ne spune Ben Todică, pentru că omul nu termină niciodată de devenit ceea ce poate fi. Nu trebuie uitat că Ben Todică este scriitorul şi cineastul care aprinde o lumină în timp. El nu filmează doar lumea, ci şi ceea ce rămîne din ea în sufletul omului. Scrie despre lumina care se naşte în fiecare zi, iar prin fiecare imagine salvată în scris sau pe peliculă, prin fiecare destin adus în lumină, își continuă drumul de la sine către ceilalți, de la Australia către România, de la clipa trecătoare către memoria unui neam.

Titlul însuşi are ceva dintr-o mărturisire şi dintr-un legămînt. Nu spune că lumina este infinită, ci, creşterea în lumină este infinită. Verbul a creşte introduce o dimensiune esențială: lumina nu este doar un dar primit, ci şi o cucerire lăuntrică; nu este o stare definitivă, ci un drum. Ben Todică ne spune că omul nu se naşte înțelept, nu dobîndeşte dintr-odată adevărul şi nu ajunge, într-o bună zi, la capătul tuturor întrebărilor. El creşte prin ceea ce iubeşte, prin ceea ce pierde, prin ceea ce înțelege şi, uneori, prin ceea ce nu va putea înţelege niciodată pe deplin. Lumina aceasta nu este numai lumina soarelui, deşi soarele străbate paginile cărţii ca o prezență familiară şi aproape ocrotitoare. Nu este numai lumina credinţei, deşi Dumnezeu se află adesea în apropierea întrebărilor autorului. Este şi lumina memoriei, a conştiinţei, a artei, prieteniei limbii materne şi a acelei neobişnuite puteri de a descoperi frumuseţea chiar acolo unde viaţa pare să fi uitat de ea.

„Creşterea în lumină e infinită” este un volum de proză reflexivă şi eseistică, în care confesiunea autobiografică, meditaţia filosofică şi reflecţia culturală se împletesc într-o explorare personală a identităţii, memoriei şi condiţiei umane. Aflate la întîlnirea dintre literatură, filosofie şi experiența cinematografică, scrierile lui Ben Todică alcătuiesc un mozaic de gînduri, amintiri şi interogații despre om, timp, dor, devenire şi apartenenţă. Volumul nu vorbeşte despre lumină doar ca simbol al cunoaşterii, credinţei sau frumuseţii, ci şi despre lumina care se naşte o dată cu omul, lumina pe care omul o păstrează în sine, în ciuda sărăciei, despărţirilor, exilului, dezamăgirilor şi trecerii timpului. În pagini se conturează portretul unui om care a trăit între două lumi, România şi Australia, fără să-şi împartă sufletul între ele. Copilul fascinat de imaginile descoperite în pelicula purtată de apele rîului Jitin devine cineastul care salvează chipuri şi întîmplări de la uitare, iar apoi autorul care recuperează, prin cuvînt, sensul propriei existenţe. În această continuitate dintre copilărie, film, radio şi scris se află una dintre cele mai frumoase unități interioare ale volumului.

„Creşterea în lumină e infinită” este, înainte de toate, călătoria autorului prin labirintul conştiinţei, prin spaţiul fragil al memoriei, prin acel teritoriu fără hotare în care omul caută să înţeleagă cine este, de unde vine şi încotro se îndreaptă. Titlul însuşi poartă în el o mărturisire de credinţă. A crește în lumină însemnînd a nu considera niciodată cunoaşterea încheiată, a rămîne deschis mirării, întrebării şi devenirii. Infinitul nu este în speţă o abstracţiune îndepărtată, este însăşi măsura sufletului care nu se mulţumește cu aparenţele şi caută, dincolo de ele, un sens. Un fir puternic al volumului este reflecţia asupra libertăţii. În eseul autobiografic „A fi. De ce sunt?”, Ben Todică ne spune că adevărata devenire începe în interiorul fiinţei. El nu reduce libertatea la absenţa constrîngerilor exterioare, nici la posibilitatea de a dobîndi tot ceea ce ne dorim. Libertatea este prezentată ca o problemă a conştiinţei, o capacitate de a alege fără a ne pierde omenia. Iată ce înţelept spune Ben Todică: „…libertatea nu se cumpără la pachet. Eu cred că trebuie căutată în noi înșine, în locul acela tainic în care putem sta față în față cu propria conștiință. Nu într-o altă țară, nu pe altă planetă și nici într-o vitrină strălucitoare, ci în noi, acolo unde ne putem întreba fără martori: ce doresc, de fapt, de la viață?” Omul poate avea multe, dar poate rămîne sărac în interior, ne încredinţează autorul. Poate călători pe continente, dar nu se poate apropia cu adevărat de sine. Poate dispune de o lume întreagă prin intermediul tehnologiei, dar să nu mai ştie cum să se apropie de cel aflat lîngă el. În aceste reflecţii se aude neliniştea unei epoci care confundă tot mai des progresul cu împlinirea şi confortul cu fericirea. Ben Todică privește cu o critică discretă lumea contemporană, în care comunicarea devine abundentă, iar întîlnirea autentică se împuţinează, lumea în care omul este permanent conectat, însă riscă să fie tot mai singur. Tehnologia îi oferă instrumente extraordinare, dar nu-i poate garanta înţelepciunea de a le folosi. Informaţia îi lărgește orizontul, dar nu îi poate înlocui conştiinţa. Aici se deschide o altă apropiere, de data aceasta cu reflecţia existenţialistă a lui Feodor Dostoievski. Întrebarea „De ce sunt?” nu caută un răspuns comod, nici o formulă care să închidă definitiv problema existenţei. Este întrebarea omului care înţelege că a trăi nu înseamnă numai a ocupa un loc în lume, ci şi a răspunde pentru felul în care îl ocupi. Ce laşi în urma ta? O rană sau o mîngîiere? O judecată sau o înţelegere? O amintire care răneşte sau una care ajută pe cineva să meargă mai departe? Prin asemenea interogaţii, cartea se apropie de acea literatură în care experienţa personală devine prilej de cercetare a condiţiei umane. Se poate recunoaşte aici, prin anumite rezonanţe morale şi spirituale, o vecinătate clară cu Dostoievski, pentru care conştiința nu este niciodată un teritoriu liniştit, iar omul nu poate fi redus la aparenţele sale. O înrudirea de întrebări: ce ne face să fim oameni, cum ne raportăm la vină, unde începe libertatea, ce preț plătim atunci cînd ne îndepărtăm de propriul adevăr?

Ben Todică este cineastul pentru care lumea s-a dezvăluit încă din copilărie, ca o succesiune de cadre ce trebuiau salvate de la uitare. În spatele privirii sale se află experiența unei vieţi dedicate filmului, existenţei sale, oamenilor şi poveştilor lor. Însă, în această carte, camera de filmat s-a mutat înăuntrul autorului. Obiectivul ei nu mai surprinde doar chipuri şi locuri, ci şi umbrele sufletului, mişcarea gîndurilor, tremurul amintirii şi acele clipe în care omul se întîlneşte, uneori dureros, cu sine însuşi. „Pas cu pas către visul de 16 mm”, „O arhivă vie” şi „Filmografia - o viață în titluri” dezvăluie legătura profundă dintre existenţa autorului şi arta cinematografică. Filmul nu este pentru Ben Todică doar pasiune şi profesie, este şi o formă de a păstra lumea, de a-i salva chipurile, de a împiedica timpul să şteargă cu totul urmele trecerii noastre. În această perspectivă, cuvîntul scris este o altă cameră, una care înregistrează nu numai ceea ce ochiul vede, ci şi ceea ce sufletul înţelege.

Cartea se desfășoară asemenea unui mozaic în care fiecare proză scurtă este o fereastră către o altă dimensiune a existenţei. Uneori, autorul privește omul contemporan cu luciditate şi nelinişte, întrebîndu-se, prin „Omul secolului XXI - sclavul tehnologiei și al somnului?”, dacă progresul exterior nu riscă să fie însoţit de o adormire a conştiinței. Este una dintre întrebările esențiale ale vremurilor noastre: putem deveni tot mai puternici prin mijloacele pe care le inventăm şi, în același timp, tot mai străini de noi înşine? Alteori, reflecția capătă o dimensiune direct existențială. „Singur pe pământ”, „Drumul fiecăruia dintre noi e unic” şi „De ce labirint?” conduc către marile întrebări ale singurătăţii, ale libertăţii, ale drumului individual. Fiecare om poartă în sine un labirint propriu, alcătuit din alegeri, regrete, speranţe şi întîlniri. Putem primi îndrumare, putem învăţa din experiența celorlalți, dar nimeni nu poate parcurge în locul nostru drumul devenirii. În această căutare, proza lui Ben Todică dobîndeşte o rezonanță filosofică: nu oferă întotdeauna răspunsuri definitive, dar redeschide întrebările pe care graba cotidiană ne îndeamnă să le uităm. Paginile scot la iveală, ca o curgere de cascadă, permanenta confruntare între lumină şi umbră, între ceea ce se vede şi ceea ce rămîne ascuns. „Soarele şi umbra - orb, dar drept!” sugerează, prin alăturarea termenilor, posibilitatea unei înţelegeri care depăşeşte vederea fizică. A vedea nu înseamnă neapărat a înţelege, după cum a nu vedea nu înseamnă a fi lipsit de discernămînt. În aceeaşi familie de meditaţii se înscriu „Oglinda celorlalți” şi „Mormintele cu crucile - oglinda timpului”, unde autorul ne invită să privim chipul propriei conştiințe reflectat în oameni, în memoria colectivă şi în semnele lăsate de cei care au trecut prin lume înaintea noastră.

Memoria ocupă un loc aparte în universul cărţii. Nu ca simplu depozit al trecutului, ci ca o forţă vie, capabilă să readucă în prezent ceea ce părea pierdut. În „Două vieți pe același drum”, experiența individuală se deschide către întîlnirea cu un alt destin, iar „Ultima scrisoare” evocă, încă din titlu, acea emoție a cuvîntului care ajunge la noi poate atunci cînd timpul întîlnirii directe s-a închis. Discursul scriptural al lui Ben Todică, în consonanţă cu cel cinematografic şi radiofonic, se instituie ca un vector de mediere a distanţei, absenţei şi tăcerii. Din această perspectivă, universul său creator rezonează cu cel proustian, circumscris aceleiaşi facultăţi a memoriei afective de a restitui trecutului intensitatea ontologică a prezentului. Dincolo de eventuale afinităţi stilistice sau influenţe directe, se configurează o evidentă consangvinitate de sensibilitate cu Marcel Proust: premisa conform căreia fiinţa umană nu se rezumă la imanenţa prezentului, ci se structurează din sedimentele conservate latent în straturile abisale ale conştiinţei. La fel ca la marele romancier francez, memoria nu este un simplu depozit de imagini vechi, ci un teritoriu viu, în care trecutul poate fi redescoperit şi resemnificat. O întîmplare aparent neînsemnată îşi dezvăluie, odată cu trecerea timpului, semnificaţia pe care copilul nu o putea înțelege. Amintirea nu se întoarce identică. Ea vine însoţită de conştiința celui care am devenit. Dacă la Proust timpul regăsit deschide porţile unei lumi interioare, la Ben Todică memoria are adesea şi o funcție morală. Autorul se întoarce asupra propriilor gesturi, îşi recunoaşte greşelile şi încearcă să înţeleagă felul în care acestea i-au modelat existenţa. Nu se aşază deasupra trecutului său ca un judecător. Intră în trecut ca un martor care caută să afle adevărul. Această disponibilitate de a se privi fără a-şi ascunde vulnerabilitățile conferă confesiunii sale o autenticitate aparte.

Dorul, această prelungire a iubirii dincolo de spaţiu, este o altă prezenţă definitorie a cărții. Pentru cel care trăieşte departe de locurile natale, distanţa nu este măsurată numai în kilometri, ci şi în sărbători petrecute departe, în limba auzită mai rar, în chipurile celor dragi sau în amintirea unei lumi care continuă să existe în interior. „Scrisoare către un frate român” şi „Coșmarul dorului de a fi” deschid tocmai această zonă sensibilă în care apartenenţa, absenţa şi nevoia de regăsire se împletesc. Plecarea nu şterge rădăcinile. Dimpotrivă, le face mai adînci, mai vizibile. Australia, spaţiul în care autorul şi-a continuat drumul, nu apare doar ca geografie îndepărtată, ci şi ca loc al întîlnirii dintre identităţi, experienţe şi moduri diferite de a privi lumea. Între patria originară şi patria adoptivă, Ben Todică şi-a construit o punte din limbă, memorie, muncă şi creație, filmul şi scrisul, fiind forme de întoarcere acasă: nu neapărat către un loc de pe hartă, ci către ceea ce i-a rămas viu în conştiinţă. „Drumul nostru - filmul ca întoarcere acasă” exprimă cu o forță aparte această idee a artei ca regăsire și mărturie.

Se simte, în pagini, şi o preocupare pentru fragilitatea omului, pentru suferinţa şi limitele pe care existenţa i le impune. „Cicatrice”, „Drumul fără întoarcere” şi „Sinucidere” aduc în prim-plan zone ale experienţei care nu pot fi privite cu superficialitate. Cicatricea - ca urmă a unei răni, dar şi dovadă că trupul sau sufletul au traversat o încercare. Drumul fără întoarcere îi aminteşte autorului de ireversibilitatea timpului, iar confruntarea cu disperarea îl obligă să recunoască vulnerabilitatea fiinţei sale atunci cînd simte distanţa. În apropierea acestor teme găsim în carte sa întrebările morale și spirituale care străbat literatura marilor scriitori. Unele pagini pot trezi ecouri dostoievskiene prin interesul pentru conştiinţă, suferinţă şi contradicţiile omului. Altele pot aminti de Mircea Eliade prin căutarea semnificaţiei ascunse a experienţelor şi prin nevoia de a descoperi, în aparentul banal, o dimensiune spirituală mai adîncă. Aceste apropieri nu micşorează originalitatea autorului, dimpotrivă, ajută la conturarea unui orizont de lectură în care întrebările sale intră în dialog cu preocupări fundamentale ale literaturii și filosofiei.

Ben Todică nu rămîne doar în spaţiul grav al meditaţiei. Există în carte o energie a speranţei, o încredere în capacitatea omului de a se reînnoi prin prietenie, imaginaţie şi vis. „Prietenia întinerește!” aduce în prim-plan valoarea legăturilor umane, în vreme ce „Sărind coarda vieții” sugerează, prin imaginea dinamică, disponibilitatea de a continua jocul existenţei chiar şi atunci cînd drumul devine dificil. „Visul lucid” deschide o altă poartă: aceea a visului privit nu ca fugă din realitate, ci ca spaţiu al intuiţiei şi autocunoaşterii. În această alternanță dintre gravitate şi lumină, dintre întrebarea neliniştitoare şi încrederea în posibilitatea unui răspuns, se află una dintre calităţile volumului. Textele sale nu se lasă închise într-o singură formulă. Unele au aer de confesiune, altele se apropie de eseu, de reflecţia filosofică sau de povestirea cu tîlc. Împreună alcătuiesc o proză de frontieră, în care experienţa personală devine prilej de meditație asupra condiţiei umane.

Un loc aparte îl ocupă şi reflecţia asupra limbii, culturii şi identităţii româneşti. Eseul „Ce înseamnă Mihai Eminescu pentru mine?” dezvăluie nu doar raportarea la un reper fundamental al literaturii naţionale, ci şi întrebarea mai largă despre felul în care valorile culturale continuă să ne însoţească departe de țară. Eminescu nu este doar numele monumental din manuale, el devine, în context, mai mult decît un nume din patrimoniul literar. Este simbolul unei identităţi naţionale, vocea prin care limba română îşi afirmă puterea de a păstra universul afectiv şi spiritualitatea. Este o conştiinţă neliniştită, o prezenţă vie în limbă, o întrebare care continuă să ardă dincolo de epoci şi de formulele prin care încercăm să o clasificăm. În această perspectivă, pentru Ben Todică literatura nu este numai frumuseţe verbală, este o formă de luciditate, uneori dureroasă, prin care ajunge să se privească pe sine şi lumea în care trăiește. Limba română este pentru autorul nostru aflat departe de țară mai mult decît instrument de comunicare. Limba română este o casă pe care distanța nu o poate desfiinţa. În ea îşi păstrează glasurile părinților, expresiile copilăriei, umorul comunităţii şi nuanţele unei sensibilităţi formate în locurile de început. Cînd Ben Todică scrie în româneşte, nu se întoarce doar la o limbă. Se întoarce la o întreagă geografie afectivă. Aici se află una dintre cele mai profunde semnificații ale exilului: plecarea nu înseamnă neapărat desprindere, după cum întoarcerea nu presupune întotdeauna revenirea fizică. Uneori, omul se întoarce printr-un cuvînt, printr-o imagine, printr-o amintire sau printr-o carte. Iar patria, din loc geografic, devine o prezenţă interioară, păstrată şi reînnoită prin actul creaţiei.

A scrie în română din Australia înseamnă că autorul menţine deschisă o fereastră către lumea originilor și demonstrează că distanţa nu poate anula apartenența. Aici găsim una dintre cele mai frumoase semnificaţii ale volumului: omul nu încetează să crească în lumină atunci cînd îşi schimbă locul, limba auzită în jur sau peisajul în care trăieşte. El creşte prin ceea ce înţelege, prin ceea ce transmite mai departe şi prin felul în care transformă experienţa în mărturie. În eseul „Ben Todică, în Australia și în lume”, perspectiva biografică sugerează întîlnirea dintre destinul personal şi un orizont mai larg, în care creaţia poate duce mai departe numele, limba şi memoria unei comunităţi. Citind această carte, vom avem impresia că autorul aşază în faţa noastră o oglindă cu mai multe suprafeţe. Într-una ne recunoaştem propriile întrebări, în alta ne vedem trecutul, iar în cea mai îndepărtată zărim chipul încă nedesluşit al celui care am putea deveni. Nu toate răspunsurile se lasă găsite, dar tocmai această absenţă a certitudinilor definitive păstrează vie căutarea. Ben Todică îşi asigură cititorul că adevărata lumină nu este aceea care alungă orice umbră, ci aceea care ne ajută să o înţelegem fără să ne pierdem drumul.

Înainte de a fi un cineast, poate că Ben Todică s-a născut ca un copil al luminii. Un copil care a înţeles, fără să ştie încă să formuleze această înţţelegere, că lumea are întotdeauna o față ascunsă, că dincolo de aparenţe se află ceva ce merită descoperit. Într-una dintre cele mai grăitoare imagini ale volumului, copilul priveşte printr-o crăpătură a zidului şi descoperă strălucirea soarelui. În jurul său se află sărăcia, urîtul, mizeria, însă dincolo de zid, lumina continuă să existe. Imaginea aceasta, de o simplitate aproape biblică, ar putea deveni emblema întregii sale opere. Se întreabă autorul: Ce este arta, dacă nu încercarea de a descoperi o fereastră acolo unde ceilalţi văd numai un zid? Ce este creaţia, dacă nu curajul de a privi dincolo de suprafaţa lucrurilor şi de a-i invita şi pe ceilalţi să privească? Ce este memoria, dacă nu o altă formă de lumină, aceea care readuce în prezent ceea ce timpul a îndepărtat, dar n-a reuşit să nimicească? Ben Todică a învăţat această lecţie înainte de a-i cunoaşte numele. În copilăria sa, pelicula cinematografică descoperită în apele rîului Jitin era, pentru alţii, decît o fîşie transparentă, lipsită de valoare. Pentru el, era o comoară. O privea în lumină, încercînd să desluşească imaginile ascunse în ea. Cît de frumos se întîlnesc, în această amintire, destinul copilului şi vocația artistului de azi! Apa aducea fragmentele unei lumi, iar copilul le salva din uitare. Fără să ştie, îşi exersa deja viitoarea menire de a recupera imagini, de a păstra urme, de a împiedica dispariţia definitivă a clipei. Găsim în această scenă ceva din mirarea originară a unui creator adevărat. Înaintea tehnicii, înaintea meseriei şi a recunoașterii, există uimirea. Copilul Ben a văzut ceea ce alţi copii nu puteau vedea şi, din clipa aceea, lumea nu mai poate fi pentru el doar ceea ce părea. Aşa s-a născut artistul: nu neapărat dintr-o revelaţie spectaculoasă, ci dintr-o privire care nu se mulţumea cu suprafaţa lucrurilor.

Aflăm din pagini că drumul lui Ben Todică n-a fost o ascensiune liniară către lumină. A cunoscut asprimea vieţii, munca pentru existenţa de fiecare zi şi despărțirea de locurile natale. A cunoscut distanţa dintre omul care trebuie să-şi cîştige pîinea și omul care nu poate renunţa la chemarea sa interioară. În Australia, cele două vieţi ale sale au continuat în paralel: una îi asigura existenţa, cealaltă îi păstra identitatea. Într-o parte, obligaţiile concrete ale lumii; în cealaltă, visul, filmul, imaginea, sunetul şi cuvîntul. Puţini sînt cei care înţeleg cîtă tenacitate se ascunde în această dublă fidelitate a autorului! Pentru Ben Todică pasiunea pentru artă devenise însăşi forma sa de a rămîne viu. Munca nu i-a stins visul, distanţa nu i-a anulat apartenența. A continuat să filmeze, să realizeze emisiuni, să adune mărturii, să construiască punţi între oamenii şi locurile despărţite de ocean. În acest context, dincolo de dimensiunea strict cartografică a exilului, Australia a devenit pentru Ben Todică spaţiul redefinirii existențiale, marcat de imperativul conservării nucleului valoric propriu. Destinul său ilustrează capacitatea de transgresare a frontierelor geografice, profesionale şi lingvistice, simultan cu prezervarea riguroasă a ancorajului cultural în spaţiul genezei sale. Ben Todică a purtat România cu sine nu ca pe un bagaj închis. A purtat-o ca pe o grădină interioară, în care au continuat să înflorească amintirile copilăriei, glasul mamei, frumuseţea locurilor şi limba în care s-au rostit primele cuvinte ale lumii sale. Emigrantul Ben Todică trăieşte într-o geografie dublă: casa în care şi-a aşezat destinul şi casa de acasă în care îşi păstrează sufletul. Uneori, cele două se apropie; alteori, rămîn despărţite de un ocean pe care nici timpul, nici distanţa nu-l pot seca. Ben Todică a reuşit să construiască peste acest ocean o punte din imagini, sunete şi cuvinte. Iar această punte nu leagă doar România de Australia. Leagă trecutul de prezent, omul de copilul care a fost şi memoria individuală de memoria unei comunităţi. Nu întîmplător, filmul ocupă un loc atît de important în viața şi în cartea sa. Cineastul ştie că o imagine poate păstra ceea ce cuvîntul nu reuşeşte întotdeauna să exprime: tresărirea unei priviri, ezitarea unui gest, tăcerea unui om care îşi aminteşte, lumina unei încăperi în care cineva nu mai locuieşte.

Odată cu trecerea anilor, Ben Todică a transformat camera de filmat într-o cameră interioară, îndreptată spre propriul trecut. Ceea ce altădată era înregistrat pe peliculă este recuperat prin scris. Imaginea devine amintire, amintirea devine reflecţie, iar reflecţia se transformă în literatură. Astfel se explică, poate, diversitatea acestei cărţi. Nu avem în faţă un volum închis într-o singură formulă literară, ci o lume alcătuită din autobiografie, proză evocatoare, confesiune, meditație filosofică, reflecţie culturală şi scenariu cinematografic. Autorul trece de la copilăria trăită printre dealurile şi apele Banatului la întrebările omului contemporan, de la întîmplările aparent mărunte ale vieţii la marile teme ale libertăţii, ale conştiinţei şi destinului. Această varietate nu trebuie privită ca o simplă succesiune de texte, ci ca expresie a unei personalități care refuză să se lase cuprinsă de o singură definiţie. În proza sa autobiografică, Ben Todică are darul de a recupera amănuntul semnificativ. O găleată pierdută într-o fîntînă, o întîmplare din copilărie, o prietenie întreruptă, o mustrare părintească sau o imagine rămasă întipărită în memorie pot deveni puncte de plecare pentru o meditaţie asupra vinovăţiei, a ruşinii, a iertării şi fragilității omeneşti. Lucrurile nu sînt povestite numai pentru a fi reconstituite, ci şi pentru a fi înţelese. În spatele întîmplării se află întrebarea. În spatele întrebării se află omul care încearcă, după mulți ani, să-şi împace trecutul cu propria conştiinţă. Răspunsurile nu sînt impuse cititorului. Autorul îşi expune convingerile, îşi mărturiseşte îndoielile, îşi lasă întrebările deschise. Tocmai aici se află una dintre calitățile sale: înţelege că o carte nu trebuie să fie întotdeauna un tribunal al certitudinilor, ci şi un loc al dialogului, o masă la care autorul şi cititorul se aşază împreună, încercînd să descopere ceea ce niciunul nu poate cuprinde singur.

Spiritualitatea volumului are, la rîndul ei, un caracter personal. Dumnezeu nu apare numai ca idee abstractă sau ca argument doctrinar, ci ca prezență căutată în experienţa concretă: în mirarea copilului, în frumuseţea naturii, în rugăciunea învăţată de la părinţi, în mustrările conştiinţei şi în dorinţa de a înţelege rostul unei vieţi. Această raportare aminteşte, prin interesul pentru semnificaţia sacră a experienţelor obişnuite, de unele dintre căutările lui Mircea Eliade. Apropierea trebuie înţeleasă ca rezonanță. La Ben Todică, sacrul se lasă întrevăzut mai ales prin biografie, prin amintire şi prin uimirea în faţa darului de a exista. Natura copilăriei, cu dealurile, poienile, foşnetul ierbii şi glasurile animalelor, nu reprezintă numai decorul unei lumi dispărute. Ea devine o măsură a libertăţii interioare, o formă originară a fericirii, înainte ca societatea să o transforme în competiţie, comparaţie şi acumulare. În această lume, bucuria nu trebuia justificată prin succes. Era de ajuns un apus, o prietenie, o fugă prin iarbă sau sentimentul că existenţa însăşi este o aventură. Asemenea pagini au o frumuseţe aparte tocmai fiindcă nu idealizează în întregime trecutul. Copilăria este plină de năzbîtii, pedepse, lipsuri şi întîmplări dureroase. Dar, privită retrospectiv, păstrează ceva ce lumea maturităţii riscă să piardă: capacitatea de a se mira. Iar această uimire, sugerează autorul, poate fi una dintre cele mai preţioase forme ale libertăţii.

Dincolo de mărturia individuală, volumul capătă şi o dimensiune colectivă. Prin activitatea sa cinematografică, Ben Todică a contribuit la păstrarea unei arhive vii a comunității româneşti. Chipuri, voci, sărbători, întîlniri, despărţiri şi mărturii au fost adunate pentru a nu dispărea odată cu oamenii care le-au dat viaţă. În această activitate se află nu doar pasiunea unui cineast, ci şi o formă de responsabilitate culturală. Ben Todică ştie că un popor nu trăieşte numai prin marile sale evenimente istorice. El trăieşte şi prin vocile scriitorilor, prin felul în care aceştia îşi amintesc satul natal, părinţii, limba, credinţa şi începuturile lor. Uneori, tocmai aceste mărturii alcătuiesc adevărata ţesătură a memoriei colective. Fără ele, istoria riscă să rămînă o arhitectură de date, lipsită de respiraţia celor care au trăit-o. Ben Todică a înţeles că a filma înseamnă a mărturisi. Că o imagine salvată astăzi poate deveni, mîine, singura urmă rămasă a unei prezenţe. Acum, după ani de muncă, cînd autorul îşi adună amintirile în paginile cărţilor, gestul său continuă aceeaşi misiune. Filmul şi scrisul devin două forme ale unei singure lupte împotriva uitării. De aici şi valoarea acestei opere: ea nu se limitează la istoria unui individ. Mai mult, păstrează ceva din istoria celor întîlniţi de-a lungul drumului. În spatele fiecărui chip se află o viaţă; în spatele fiecărei vieţi, o lume; în spatele fiecărei lumi, o lumină care riscă să se stingă dacă nimeni nu o duce mai departe.

Dacă ar fi să aleg o imagine pentru această carte, aş vedea un om aşezat la marginea unui ocean, ţinînd în mîini o peliculă veche. În spatele său se află continentul pe care şi-a construit viaţa; înaintea lui, dincolo de apă, se întinde ţara copilăriei. Dar pelicula nu aparţine niciunuia dintre cele două ţărmuri. Ea păstrează o imagine care poate fi privită de oriunde, o lumină care nu mai are nevoie de graniţe. În acel mic dreptunghi transparent se întîlnesc copilul şi adultul, Ben Todică, România şi Australia, trecutul şi prezentul, omul care a plecat şi omul care nu a încetat niciodată să se întoarcă. Această imagine ar putea fi definiția artei valorice a lui Ben Todică: o încercare de a face vizibil ceea ce distanţa separă şi de a păstra viu ceea ce timpul ameninţă să îndepărteze.

O carte atît de frumoasă în conţinut şi stil nu trebuie citită ca şi cum fiecare pagină ar aparţine aceleiaşi formule estetice. Unele texte se apropie de confesiune, altele de eseu; unele au spontaneitatea povestirii orale, altele se deschid către meditaţia filosofică sau către construcţia cinematografică. Această diversitate reflectă chiar alcătuirea autorului: un artist complet care a privit lumea prin obiectivul camerei, a ascultat-o prin microfon şi a reuşit, mai tîrziu, să o cuprindă prin cuvînt. Nu este doar vocea autorului în această carte, este şi conştiinţa sa care a învăţat să se exprime în mai multe registre. Cred că aici se află meritul său cel mai personal. Ben Todică nu scrie dintr-un turn de fildeş, nici din siguranța celui care consideră că a găsit toate răspunsurile. El scrie din mijlocul experienţei, cu toate contradicţiile ei. Îşi priveşte trecutul cu tandreţe, dar nu se fereşte să-i recunoască umbrele; îşi exprimă ataşamentul faţă de România, dar nu transformă nostalgia într-o negare a lumii în care trăieşte. Vorbeşte despre libertate, dar se întreabă ce se întîmplă atunci cînd libertatea exterioară nu este însoţită de libertatea conştiinţei. Această sinceritate conferă volumului o valoare intrinsecă ce depăşeşte simpla evocare autobiografică. Cititorul nu este chemat numai să cunoască viaţa autorului. Este invitat să-şi recunoască propria viaţă în întrebările sale. Fiecare dintre noi poartă un copil pe care nu l-a înţeles pe deplin, o prietenie pe care timpul a schimbat-o, o greşeală pe care o revede cu alţi ochi, un loc de care se simte legat şi o lumină pe care încearcă să o păstreze.

În cele din urmă, „Creșterea în lumină e infinită” poate fi citită ca o carte despre devenire. Despre felul în care omul este modelat de experienţe, şi despre posibilitatea de a transforma încercarea în înţelegere, dorul în creaţie, amintirea în mărturie şi vulnerabilitatea în apropiere de ceilalți. Ben Todică nu prezintă viaţa ca un drum fără obstacole, ci ca o succesiune de întîlniri, pierderi, reveniri şi întrebări. Nu toate rănile se vindecă, nu toate nedreptăţile primesc un răspuns, nu toate visurile se împlinesc, ne spune autorul. Cartea ne spune că a creşte în lumină nu înseamnă a deveni imun la întuneric. Înseamnă a nu-i permite întunericului să aibă ultimul cuvînt. Înseamnă a recunoaşte că suferinţa poate întuneca privirea, dar nu o orbeşte; înseamnă că timpul poate îndepărta oamenii, dar nu poate şterge tot ceea ce au însemnat; că depărtarea poate schimba locul unei vieţi, dar nu îi poate anula rădăcinile. Poate că tocmai de aceea titlul cărții este atît de potrivit. În paginile sale, lumina nu este o victorie definitivă, este o muncă neîntreruptă a spiritului. Ea se naşte din privirea autorului, se adună în memorie, se limpezeşte prin reflecţie şi se transmite prin cuvînt. Uneori este puternică, alteori abia pîlpîie; uneori vine din credinţă, alteori dintr-o amintire sau dintr-un gest de bunătate. Dar, cîtă vreme omul continuă să caute, ea nu este pierdută, ne spune autorul.

De aceea, această carte nu se închide odată cu ultima pagină. Ea îşi continuă drumul în cititor, în propriile sale amintiri, în întrebările pe care lectura le trezeşte, în dorința de a privi lumea cu mai multă atenţie. Ben Todică ne oferă aici o parte din drumul său: copilăria, căutările, filmele, plecarea, revenirea prin memorie, întîlnirile şi întrebările care au rămas deschise. Ne invită să privim împreună cu el lumea devenirii sale, iar invitația este, poate, forma cea mai frumoasă a generozității unui autor. Căci, la capătul atîtor imagini salvate, al atîtor cuvinte aşezate pe hîrtie, rămîne întrebarea esențială: ce putem dărui mai departe din ceea ce am trăit? Poate numai o lumină mică, dar suficientă pentru ca un alt om să-şi găsească drumul. Într-o lume grăbită să măsoare totul prin succes, acumulare şi recunoaştere, Ben Todică ne amintește că există valori care nu pot fi cuantificate: fidelitatea faţă de propriile rădăcini, curajul de a rămîne creator, puterea de a te privi cu luciditate şi generozitatea de a păstra pentru ceilalți ceea ce timpul ar fi putut şterge. Să nu uităm copilul care privea soarele printr-o crăpătură a zidului. Poate că el se află încă în fiecare dintre noi, așteptînd să redescopere lumea dincolo de griji, prejudecăţi şi dezamăgiri. Această carte poate fi chiar nişa din zidul timpului prin care lumina ajunge din nou la noi. Dacă după ce am închis cartea vom privi o clipă mai atent chipul unui om, o rază de soare pe un perete, o fotografie veche sau un loc al copilăriei, înseamnă că volumul și-a împlinit rostul.

Ben Todică a găsit lumina prin obiectivul camerei, prin memoria sa şi prin cuvinte. Acum ne-o încredinţează şi nouă, cu speranţa tăcută că fiecare cititor va şti să o ducă mai departe. Fiindcă lumina nu se împuţinează atunci cînd este împărtășită. Dimpotrivă! Se multiplică în fiecare conştiinţă pe care o trezeşte, în fiecare inimă pe care o apropie de alta şi în fiecare om care înţelege că a trăi nu înseamnă doar a trece prin lume. Înseamnă a lăsa în urma ta ceva vrednic de lumină. „Creșterea în lumină este infinită” pentru că omul nu termină niciodată devenirea, desăvîrşirea sa. Iar cartea lui Ben Todică este mărturia unui asemenea drum: un drum început în mirarea copilăriei, purtat peste oceane, continuat prin film, scris şi rămas deschis către acea infinitate a spiritului în care fiecare sfîrşit poate deveni un nou început.