În căutarea Legiunii pierdute
2 septembrie 2025|Doctrină
naţionalistă, Legionarii în
eternitate
În căutarea Legiunii pierdute
24 februarie 2015|Legionarii în eternitate, Textele altora
Mișcarea Legionară între negru și auriu în viziunea lui Răzvan Codrescu
Recent ( 05.02.2015) un profesor
de istorie, politician, realizator și prezentator al emisiunii TVR 5 minute de
istorie, la sfârșitul unui subiect referitor la legionari, trăgea concluzia,
sub forma de morală: “Au intrat cu legenda de salvatori la guvernare și au
ieșit după cinci luni cu legenda de criminali! “. “Ai auzit! “, m-a apostrofat
soția mea cu satisfacție, având confirmarea faptului că refuză aprioiri, la fel
ca ginerele meu, să asculte argumentele mele referitoare la faptul că mișcarea
legionară n-a fost numai rebeliunea și asasinarea lui Nicolae Iorga. Că la două
generații de români le-a fost prezentată mereu numai partea neagră a mișcării
legionare, ține de trecut, dar când un individ, care prin profesia sa cunoaște
adevărul, trage o asemenea concluzie este clar că s-a pretat la o manipulare a
opiniei publice, ca să-i fie lui bine.
A trata tema mișcării legionare
între cele două extreme este o problemă dificilă din cauza riscului de a
aluneca într-o parte sau alta. Răzvan Codrescu în lucrarea În căutarea Legiunii
pierdute, publicată în 2012 de editura Christiana ( ediția a doua, revăzută și
adăugită), reușește, pe de-o parte să înlăture noroiul de pe diamantele pe care
apoi le cercetează pe toate fețele descriind imperfecțiunile găsite, iar pe de
altă parte să transmită fiorul profund care i-a animat pe eroii implicați.
Obiectiv și cald în același timp. Partea emoțională a cărții nu poate fi
redată, așa că recomand citirea ei. Merită pentru că veți găsi nu numai
informații obiective ci și o bază pentru ieșirea din mocirla în care ne zbatem.
Pe copertă sunt trecute subiectele abordate: Codreanu și “fenomenul legionar “.
Taina jerfei: cazul Moța-Marin. O tragedie perpetuă: cazul Nicolae Iorga.
Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generații. Petre Țuțea: o consemnare.
Intermezzo: mic eseu despre duel. Claudio Mutti și cazul Mircea Eliade.
Naționismul românesc în context european: ipostaze istorice și provocări
actuale. Scrisoare deschisă către bătrânii legionari. Dreptatea d-lui Pleșu.
Unde d-l Pleșu nu mai are dreptate. Un om necăjit: cazul H.R. Patapievici. O
reacție a d-lui Patapievici. Întoarcerea Marelui Închizitor. Legionarism și
creștinism. Pseudomorfezele contemporane ale dreptei. Dosar
bibliografic.Rândurile de mai jos au doar rolul de a atrage atenția asupra
acestei lucrări.
“Spaima de legionarism
reprezintă, în adânc, spaima politicianismului de propriile lui păcate, pe care
le-ar putea plăti cîndva, la o dreaptă judecată a Istoriei “ , scrie Răzvan
Codrescu la pag.15. Că este așa ne-o dovedește inclusiv Enciclopedia Judaică,
ediția din 2007, în care Corneliu Zelea Codreanu este prezentat ca un
terorist1( o noutate față de ediția precedentă din 1971) care l-a ucis pe șeful
poliției din Iași ( prefectul Manciu a fost împușcat în legitimă apărare, iar
la proces Codreanu a fost achitat n.a.). La această este adăugată cea de
incitator la pogromul din 1927 din Oradea (Mare, conform traducerii din
maghiară) în care o sinagogă a fost incendiată și Torah-ul desacralizat (dar
fără nicio victimă n.a.).Articolul are autor pe Pavel. Un alt evreu, rabinul
dr. David Șafran a considerat că merită să introducă în cartea sa Karl Marx
antisemit, publicată în 1979, în ediție bilingvă, în Ierusalim, convorbirea pe
care a avut-o, ca tânăr student, fecior de rabin, cu Corneliu Zelea Codreanu în
11 ianuarie 1937 la Casa Verde din București. După două ore de discuții, C.Z.
Codreanu se ridică, îi întinde mâna și spune: “ Am avut mare plăcere de
întâlnirea noastră. Nu știu dacă am rezolvat probleme, dar am învățat fărâme
din taina infinită a credinței. Eu n-am venit să produc ură sau răbufnire.
Sufletul mi-e curat. Nu știu dacă toți legionarii gândesc ca mine. Dacă un
evreu a fost lovit sau rănit ori jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători.
Ei nu sunt decât oameni, poate buni creștini. Nu pe omul superior încercăm noi
să-l șlefuim, ci pe omul-om.“( pag.383). Adăugăm și caracterizarea lui Iuliu
Maniu din 1943 : “ Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândirii
mele. Eu am încercat să adopt, în slujba și salvarea țării, căi politice; el a ales
o cale superioară, și anume să realizeze mai întâi caractere, educând un
tineret care, pe căi de înălțare patriotică, să se dăruiască total, moral și
spiritual; să creeze mai întâi o elită conducătoare și apoi un partid“(
pag.39). În contrast cu aceste obiective spirituale este aspectul cazon (
centura, banderola, cămașa verde, salutul roman) și limbajul eroic-cazon. care
au fost speculate de adversari. Dar cea mai neinspirată denumire a fost aceea
de “echipă a morții”.grup de propagandă legionară care a dat naștere celor mai
grave acuzații și prejudecăți…( vorbindu-se chiar de mai multe “ echipe ale
morții”). În realitate,”Echipa morții “, formațiune conjuncturală și
temporară….s-a constituit la începutul lunii mai 1933; numele membrilor ei (
pr.Ion Dumitrescu, Nicolae Constantinescu, Sterie Ciumetti, etc.) sunt
consemnate în Pentru legionari (ed.cit., p.457), unde i se arată și
finalitatea:”Dar în fața obstacolelor, loviturilor, insultelor, uneltirilor,
prigoanelor, care ne asaltau de pretutindeni, noi […] opuneam hotărârea
morții.” Grupul constituia, așadar, expresia predispoziției la martiraj a
tineretului legionar. “Ea însemnează hotărârea acestui tineret de a primi
moartea „( pag.18).
Iată cum vedea C.Z.Codreanu
victoria legionară: “Niciodată Mișcarea Legionară, pentru a birui, nu va
recurge la idea de complot sau de lovitură de stat. Consider aceasta ca o
prostie. Mișcarea Legionară nu poate birui decât odată cu desăvârșirea unui process
interior, de conștiință, al Națiunii Române. Când acest proces va cuprinde pe
majoritatea românilor și se va desăvârși, atunci biruința va veni automat, fără
comploturi și fără lovituri de stat “( pag.17).
C.Z.Codreanu, împreună cu alți 13
lideri legionari, a fost asasinat din ordinul regelui Carol al II- lea în
noaptea de 29/30 noiembrie 1938, prin mijlocirea ministrului de interne Armand
Călinescu. Se trece însă sub tăcere cine era prim-ministru în perioada
respectivă: patriarhul Miron Cristea. Este jenant de acceptat că o înaltă față
bisericească ar fi părtașă la acest oribil masacru. Evitarea amintirii numelui
său în acest context ar sugera că n-a știut, că regele a tratat direct cu
ministrul de interne. Din păcate nu numai că știut dar chiar a incitat la
crimă, într-o predică pascală adresată credincioșilor cu prilejul paștilor din
anul respectiv: “Un om, în ale cărui vine nu curge nici un strop de sânge
românesc[calomnie curentă la adresa lui Codreanu, ca și, mai demult, la cea a
lui Eminescu ], vrea să dea foc țării [?! ]. Apoi, mai bine să moară unul
pentru popor, decât să piară poporul pentru unul ( parafrază a sfatului lui
Caiafa, consemnat la Ioan [18.14] “ ( pag.27). Prin aceste cuvinte îl servește dublu
pe rege, pregătește opinia publică și-îi “binecuvântează” viitoarea crimă.
Probabil că a făcut-o din obediență 2 , cunoscând intenția regelui.
Din păcate și o altă mare
personalitate a vremii, Nicolae Iorga, și-a legat numele de această oribilă
crimă. El a făcut-o nu numai prin procesul de calomnie ( sugerat de Palat)
intentat lui C.Z.Codreanu ( în urma căruia a fost condamnat la șase luni de închisoare)
ci și prin un discurs în senat prin care incita la crimă: “Ei, Domnilor! V-ați
speriat? V-ați speriat de niște copiii? Eu, Domnilor, l-am întrebat odată pe
Colonelul Boyle [ atașat militar anglo-canadian, salvatorul coloniei românești
din Odesa revoluției bolșevice-n.n.]: Cum ai putut Dumneata, Domnule, să
salvezi singur colonia românească din Odesa, în vremea revoluției bolșevice? Și
Colonelul Boyle mi-a răspuns: Domnule Profesor, eu sunt canadian și vânător,
iar la noi, în Canada, vînatul cel mai al dracului e cîinele sălbatic. Te atacă
în haită. Poți să dobori Dumneata unul, doi, patru; cei ce rămîn te sfîșie. Ei,
dar de ești vînător cu experiență, vei observa Dumneata că în grămada care
atacă este unul care conduce. Pe acela de-l țintești între ochi, toată liota se
împrăștie”3 ( pag.126)
Este regretabil ca aceste două
înalte personalități în loc să-l tragă de mânecă pe rege i-au dat undă verde.
Să reținem că până în acel moment legionarii nu aveau pe conștiință decât două
asasinate ( I.G.Duca în 1933 și Mihai Stelescu în1936) pe o perioadă de 11 ani
(1927-1938). Odată deschisă Cutia Pandorei, regale Carol II a înlocuit justiția
cu asasinatul și n-a mai avut nevoie de nici un sfat pentru ca după asasinarea
lui Armand Călinescu să fie uciși, fără judecată, 257 de legionari în noaptea
de 21-22 septembrie 1939. Asta se întâmpla în timp ce vecina noastră Polonia
era împărțită între Germania și URSS. Peste câteva luni regele, care acum vărsa
sângele celor mai naționaliști români, va ceda fără luptă Basarabia, Bucovina
de Nord, Ținutul Herța, Transilvania de Nord și Cadrilaterul.
În anul 2014 am vizitat Spania
prin intermediul unei agenții de turism din București. La un moment dat ghidul
ne atrage atenția că trecem prin apropierea locului numit Valle de los Caidos
în care se află o catedrală, sculptată în stâncă, în memoria celor căzuți în
războiul civil și mausoleul generalului Franco. Este propusă ca vizită
opțională, dar n-am fost decât 3-4 amatori așa că nu s-a făcut. Ce nu ne-a spus
ghidul și nu știam este că în zonă se afla Monumentul Moța-Marin, ridicat din
inițiativa legionarilor dar cu sprijin material din partea statului spaniol.
Abia acum, citind carte lui Răzvan Codrescu am aflat despre existența acestui
monument comemorativ inaugurat la 13 sept.1970 la Majadahonda. Despre Războiul
Civil din Spania am avut surprinderea să aflu că n-a fost doar o luptă pentru
putere între republicani și monarhiști, așa cum învățasem la școală, ci o
adevărată cruciadă a secolului al XX-lea pentru apărarea creștinismului.
Statisticile arată că în acest război republicanii au ucis, în mod bestial, 12
episcopi, 4 000 de preoți, aproape 300 de călugărițe și peste 2 000 de
călugări. Este redată și motivația lui Ion ( Ionel) Moța de a lupta în Spania :
“Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina așezarea creștină a
lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?!…Am iubit pe Hristos și am mers fericit
la moarte pentru El! “ ( pag.65). Ultima frază este trecută și pe monument.
Moța a explicat într-un articol pericolul victoriei comunismului în Spania:
“…de va cădea Crucea la pământ în Spania, se vor clătina temeliile ei și în
România, iar comunismul, dacă va fi azi biruitor acolo, se va năpusti mâine
asupra noastră “ ( pag.66).
Papa Ioan Paul II a beatificat
122 de martiri spanioli în anul 1992, iar în anul 2001 au mai fost beatificați
alți 233 de martiri catolici ai Războiului Civil din Spania. Memoria lui Ion
Moța și Vasile Marin se bucură de mai mult respect din partea spaniolilor decât
din partea oficialilor români sau a Bisericei Ortodoxe Române (BOR).
Reprezentanți ai autorităților spaniole participă an de an în 13 septembrie la
ceremonia de la Monumentul Comemorativ Moța-Marin de la Majadahonda, dar nimeni
din partea Ambasadei României din Spania sau a BOR. Marele teolog părintele
Dumitru Stăniloaie a afirmat că: “Această faptă de jertfă supremă pentru
creștinism a lui Ion Moța și Vasile Marin a meritat să fie cinstită…și să se
atragă atenția poporului nostru asupra semnificației majore a acestei jertfe“.
Părintele Constantin Galeriu declara în 1996: “Biserica Ortodoxă Română are
datoria sacră ca eroii Neamului jertfiți pe altarul Crucii –iar printre aceștia
un loc de frunte îl ocupă, desigur, Ion Moța și Vasile Marin – să fie pomeniți
împreună cu sfinții “ ( pag.74). Răzvan Codrescu, deși nu o spune direct, aduce
argumente solide în favoarea santificării celor doi români martiri creștini
ortodocși căzuți în Spania. Acum când războiul din Ucraina este atât de aproape
de noi trebuie să ne reamintim de ce a spus Octavian Goga: “Granițele nu se
apără cu armate ci cu statui “. Degeaba se mărește bugetul apărării la 2% din
PIB dacă lăsăm pe indivizi ca Lucian Boia și Adrian Cioroianu să ne pregătească
viitorii profesori de istorie în ideia că ei nu trebuie să facă educație
patriotică. Atunci cine s-o facă? Profesorii de matematică, fizică și chimie?
Nu putem încheia această sumară
prezentare a lucrării a domnului Răzvan Codrescu fără a prezenta opinia domniei
sale despre “așa zisul „pol de dreapta„despre care se tot delirează de la o
vreme prin fundăturile liberal-țărăniste sau democrat liberale ale vieții
politice românești. De unde dreapta, zică-și ea „liberal-conservatoare„,
„creștin-democrată„ „populară„ sau oricum altcumva într-o lume fără nici un
Dumnezeu, fără nationalism creator, fără simț al tradiției, fără realism
organic, fără deschidere spirituală, fără moralitate publică, fără ierarhii
funcționale, fără elite mărturisitoare, fără patos personalist, fără spirit de
sacrificiu, și fără vizionarism istoric?! Dreapta se alcătuiește din toate
aceste note definitorii, iar în lipsa lor – sau chiar numai a unora dintre ele
– ea nu poate exista ca atare, ci poate cel mult să fie mimată demagogic, cum
se și întâmplă de fapt “.
Note
În aceeași enciclopedie Horia
Sima este prezentat doar ca lider al Gărzii de Fier. Deși se amintește de cei
120 de evrei uciși în timpul rebeliunii legionare, special lui Horia Sima i se
reproșează doar că s-ar fi deplasat prin țară ca să verifice personal aplicarea
legii de deposedare a evreilor de proprietăți. De ce?
Patriarhul Miron Cristea nu era la prima dovadă de obiediență față de cei din
vârful puterii laice. Pe vremea când era Episcop al Caransebeșului a semnat,
alături de Mitropolitul Ardealului Vasile Mangra și Episcopul Aradului Ioan de
Papp, Circulara 2602/1916, publicată în Telegraful român din 11/24 octmbrie
1916, din care cităm: “ …dușmanii iubitei noastre patrii s-au înmulțit cu unul,
prin faptul că vecinul regat România, din motive necunoscute [sic], a declarat
război monarhiei noastre “ sau “Căci mare ne este iubirea de neam, dar și mai
mare ne este iubirea de patrie…..datorință avem s-o apărăm până la ultima
picătură de sânge, chiar și contra fraților noștri. Să o știe deci aceștia, că
drumul pe care vor să-l facă la Alba Iulia îl vor putea face numai peste
cadavrele noastre “!!!( pag.81)
Această obediență față de monarhia austro-ungară nu l-a impiedecat, peste doi
ani, să sară din corabia imperială, care lua apă, în barca regală a României,
participând cu nonșalanță, la 1 decembrie 1918 Marea Adunare Națională de la
Alba Iulia. Peste un an va fi ales mitropolit primat al României și apoi primul
Patriarh al României.
N-au cunoscut cei care l-au ales
problemele de caracter pe care le avea? În mod sigur da, dar nu s-a ținut cont.
Nici în cazul lui Carol al II-lea nu s-au luat în considerare bubele pe care le
avea fiind totuși instalat rege în 1930.
Obiceiul de a promova persoane cu
bube în cap s-a păstrat și astăzi. Începând cu Ion Iliescu ( crimele de la
revoluție), continuând cu Emil Constantinescu ( nomenclaturist de rangul doi),
Traian Băsescu ( dispariția flotei ș.a) și ajungând la Klaus Iohannis ( adopții
și retrocedări cu cântec), nu a fost nici un președinte fără bube în cap. Asta
sugerează că sistemul de selectare a valorilor s-a deterirorat grav, ajugând să
fim conduși de oameni fără principii morale, șantajabili, manevrabili, care nu
servesc interesul national decât formal. Aceste personaje sunt activate în
momente cheie de forte antinaționale. Așa s-a ajuns la sabotarea revenirii
Basarabiei la patria mama, la distrugerea economiei naționale, la restitutio in
integrum, la îndatorarea masivă a țării. Deja președintele Iohannis ne-a dat
primele două lovituri: resurescitarea Roșiei Montane, prin sloganul moștenit al
renegocierilor contractului, respectiv susținerea necesității exploatării
gazelor de șist .Figurile sinistre din spatele președintelui Iohannis ne
sugerează că vor urma și alte lovituri la momentul potrivit.
Personalitatea lui Nicolae Iorga
s-a deteriorat de-a lungul timpului. În 1927 Octavian Goga l-a caracterizat pe
savant ca “ monumentala incarnație a proorocului, care și-a mîncat tablele
legii“ ( pag. 121). În 13 februarie 1937, când a avut loc înmormântarea
martirilor creștini eroi legionari Ion Moța și Vasile Marin, s-a format pe
străzile Bucureștiului un cortegiu funerar lung de patru kilometri, Nicolae
Iorga se duce în grabă la guvern, intră în sala de consiliu și-îi apostrofează
pe miniștri astfel: “Ce faceți măi, dormiți? De ce nu luați măsuri imediate și
severe ? Nu vedeți, Codreanu e stăpânul Bucureștiului!“ Îi răspunde
prim-ministru Tătărăscu: “Nu vă agitați, Domnule Profesor, e o manifestare
religioasă… “ “Lasă că vedeți voi! “ ( pag.78). Nicolae Iorga a mai făcut acel
gest impardonabil de a lovi cu piciorul cadavrele legionarilor care s-au predat
după asasinarea lui Armand Călinescu, fiind apoi împușcați fără judecată de
autorități și expuși pe caldarâm. Nicolae Steinhardt relatează acest caz în Jurnalul
fericirii, cu precizarea: “ Dar niciodată turpitudinea victimei nu scuză pe
ucigaș“, referindu-se la asasinarea ulterioară a lui Nicolae Iorga ( pag.43).
Indiferent dacă asasinarea lui Nicolae Iorga s-a făcut cu acordul sau fără
știrea conducerii, dacă asasinii au fost sau nu legionari autentici sau
cârtițe, această faptă a adus deservicii uriașe Mișcării Legionare. La aceeași
categorie de greșeală gravă se încadrează și asasinarea celor 62 de
personalități politice închise la Jilava. Din păcate legionarii odată ajunși la
putere au procedat în aparență în aceeași manieră ca și cei dinaintea lor. O
precizare trebuie totuși făcută și anume că victimele legionarilor au fost
complici la crimele în care au fost uciși sute de legionari nevinovați.
Evident că orice analiză și aprecieri privind Mișcarea Legionară ar trebui
făcută separat pentru cele două perioade distincte: 1927- 1938 cu Corneliu
Zelea Codreanu la conducere și după 1938 sub Horia Sima. Este însă un deziderat
greu de atins din cauza complexității fenomenului.
Dosarul bibliografic inclus în
această lucrare este impresionant. El se întinde pe 76 de pagini cuprinzând
capitolele: 1. Literatură legionară cu subcapitolele 1.1.Literatura clasică,
1.2.Literatura exilului, 1.3. Literatura “de sertar “ și postcomunistă,
capitolul 2. Referințe românești și capitolul 3. Referințe străine.
În final reproduc declarația
autorului de pe coperta IV a cărții:”În căutarea Legiunii pierdute nu-i pariul
unei resurecții, ci cel al unei lămuriri. Iar o nouă dreaptă creștin românească
dacă Dumnezeu ne va mai învrednici de ea, nu se va putea articula în afara
acestei lămuriri principiale”.
Wilmington,DE
24.02.2015 Ioan Ispas

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu