Ben Todică - DUMNEZEU, TĂCEREA ȘI PIANUL INFINIT

 

DUMNEZEU, TĂCEREA ȘI PIANUL INFINIT

O mărturisire după predica de duminică de la Biserica Creștină HARUL din Rowville, Victoria

Ben Todică

„Așa vorbește Domnul: «Ce nelegiuire au găsit părinții voștri în Mine, de s-au depărtat de Mine și au mers după lucruri de nimic și au ajuns ei înșiși de nimic?»”

— Ieremia 2:5

Am asistat la una dintre cele mai frumoase predici din ultimii ani. Am plecat de la Biserica Creștină HARUL din Rowville cu sufletul plin, dar și cu întrebări pe care le port de multă vreme. Unele întrebări nu se nasc din lipsa credinței, ci tocmai din dorința de a o înțelege mai adânc.

De ce se îndepărtează omul de Dumnezeu? Și, dacă Dumnezeu este iubire, de ce pare uneori atât de departe de omul care Îl cheamă?

Pianul cu trei clape și orchestra universului

Când mă gândesc la Turnul Babel, îmi imaginez omenirea adunată într-o singură lume a înțelegerii. În relatarea biblică, oamenii vorbesc aceeași limbă, până când dorința lor de a-și înălța propriul nume îi conduce spre dezbinare.

Eu îmi imaginez vocea lui Dumnezeu ca pe o simfonie a conștiinței universului, cântată la un pian cu un număr nesfârșit de octave. O muzică în care fiecare ființă și-ar găsi locul, fără să fie nevoie să-i anuleze pe ceilalți.

Dar ce se întâmplă când fiecare om începe să creadă că propria lui melodie este singura adevărată?

Mi-am închipuit adesea că noi, oamenii, suntem asemenea unor instrumentiști care au primit în dar o claviatură infinită, dar au ales să cânte numai la trei clape. Am redus misterul la ceea ce putem explica, adevărul la ceea ce putem demonstra și iubirea la ceea ce ne convine.

Poate că nu Dumnezeu ne-a micșorat lumea, ci noi am învățat să trăim într-o lume mai mică decât aceea pe care am primit-o.

Aceasta este imaginea mea, nu o explicație literală a Scripturii. Dar mă ajută să înțeleg de ce oamenii care se roagă aceluiași Dumnezeu ajung uneori să se privească unii pe alții ca pe niște dușmani.

De ce am ridicat atâtea ziduri în numele Celui care ne-a învățat să ne iubim aproapele?

Bisericile pot fi diferite, tradițiile pot fi diferite, limbile pot fi diferite. Dar dacă în urma credinței noastre nu rămân mai multă milă, mai mult adevăr și mai multă grijă pentru celălalt, nu ar trebui să ne întrebăm dacă am păstrat doar forma și am uitat, pe drum, sufletul?

De ce tace Dumnezeu?

O întrebare veche, pe care o aud și astăzi în discuțiile despre știință, este aceasta: dacă Dumnezeu există și ne iubește, de ce nu Se arată tuturor fără nicio îndoială?

Miliarde de oameni s-au rugat de-a lungul veacurilor. Au cerut vindecare, pace, dreptate, salvarea copiilor, întoarcerea celor plecați și puterea de a suporta pierderea celor dragi. Uneori au simțit că rugăciunea le-a fost ascultată. Alteori au rămas în fața unei tăceri care le-a sfâșiat sufletul.

Ce îi spui unui om care se roagă pentru copilul său și îl pierde?

Ce îi spui celui care cere pace și vede războiul apropiindu-se de casa lui?

Nu cred că avem dreptul să oferim răspunsuri ușoare la asemenea suferințe. Ar fi nedrept să pretindem că știm de ce se întâmplă toate acestea sau să-i spunem celui îndurerat că nu a avut destulă credință.

Și eu mă întreb: dacă Dumnezeu este iubire, de ce tăcerea Lui poate fi atât de greu de suportat?

Nu am un răspuns care să închidă definitiv această întrebare. Am însă o bănuială pe care încerc s-o cercetez: poate că Dumnezeu nu Se lasă redus la o dovadă pe care s-o putem așeza pe masă, asemenea unui obiect. Poate că relația cu El nu este numai o problemă de vedere, ci și una de conștiință, de alegere și de felul în care ne trăim viața.

Aceasta nu înseamnă că orice tăcere trebuie declarată semn divin. Înseamnă doar că nu cunosc toate răspunsurile și că nu vreau să confund necunoașterea mea cu inexistența lui Dumnezeu.

Credința și libertatea de a alege

Dacă Dumnezeu ar apărea dintr-odată pe cer, vizibil și incontestabil pentru toată omenirea, probabil că lumea s-ar schimba. Dar s-ar schimba și natura credinței?

Dacă nimeni nu s-ar mai putea îndoi de existența Lui, am mai vorbi despre credință sau numai despre certitudine?

Mă întreb dacă taina nu lasă deschis un spațiu în care omul poate alege. Nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie să Se ascundă, ci pentru că iubirea nu poate fi redusă la simpla recunoaștere a unei puteri.

Poți recunoaște că cineva există fără să-l iubești. Poți să te temi de el fără să-l înțelegi. Poți să-i asculți poruncile fără să-i primești valorile în inimă.

De aceea, credința adevărată nu ar trebui măsurată numai prin numărul rugăciunilor, prin prezența la slujbe sau prin frumusețea clădirilor. Ea ar trebui să se vadă și în felul în care ne purtăm cu oamenii atunci când nu ne privește nimeni.

Poate că întrebarea nu este doar de ce tace Dumnezeu, ci și de ce tac uneori oamenii atunci când ar trebui să apere adevărul, să aline suferința sau să se împotrivească nedreptății.

Australia de ieri și lumea de astăzi

Îmi amintesc Australia de la începutul anilor ’80. Îmi amintesc duminicile în care viața comunității părea să se așeze într-un alt ritm, în jurul bisericii, al familiei și al întâlnirilor dintre oameni.

Îmi amintesc și controalele de la granițele dintre state, când polițiștii verificau portbagajele pentru a împiedica răspândirea dăunătorilor și a bolilor care puteau afecta agricultura. Mă surprindea contrastul dintre grija pentru un măr sau o portocală și prezența unei arme de vânătoare, pentru care proprietarul avea dreptul legal de a o deține.

Astăzi, când mă uit la schimbările societății, mă întreb cât de mult s-au schimbat regulile și cât de mult s-a schimbat omul din spatele lor.

Nu spun că Australia de atunci era un paradis și nici că simpla prezență a religiei putea elimina violența. Memoria noastră păstrează uneori mai ales ceea ce ne-a oferit siguranță. Dar îmi amintesc un sentiment de ordine, de apartenență și de încredere pe care aș vrea să-l regăsesc în lumea de astăzi.

Văd biserici ale căror uși se deschid pentru tot mai puțini oameni și clădiri religioase care își schimbă rostul. Nu cred că trebuie să-i judecăm pe cei care pleacă. Mai curând, ar trebui să ne întrebăm ce nu au mai găsit acolo.

Oare au obosit să creadă? Oare nu se mai simt ascultați? Oare au întâlnit prea des judecata acolo unde căutau mângâiere?

Poate că uneori nu oamenii au încetat să caute sacrul, ci noi am uitat cum să le vorbim despre el.

Libertatea nu se apără prin distrugere

În discursurile despre libertate și responsabilitate, întâlnim mereu avertismentul că o națiune nu-și poate păstra libertatea dacă își transformă existența într-un șir nesfârșit de războaie.

M-a urmărit întotdeauna această idee: dacă distrugerea devine pasiunea noastră, trebuie să ne întrebăm și cum vom repara ceea ce am distrus.

Nu avem dreptul să ne trădăm strămoșii, dar nici să folosim memoria lor pentru a justifica ura față de alți oameni. Moștenirea lor ar trebui să ne dea rădăcini, nu lanțuri.

Libertatea nu înseamnă numai dreptul de a spune ceea ce gândim. Înseamnă și responsabilitatea de a nu transforma cuvântul în armă împotriva celui care gândește diferit.

Dacă libertatea este un dar al lui Dumnezeu, atunci apărarea ei ar trebui să se facă prin adevăr, iubire și milă, nu prin abandonarea acestor valori.

Adevărul fără iubire poate deveni cruzime. Iubirea fără adevăr poate deveni amăgire. Iar mila fără curaj riscă să rămână numai o intenție frumoasă.

Avem nevoie de toate trei.

Cele cinci procente și taina nevăzutului

Știința ne-a învățat că simțurile noastre nu cuprind întreaga realitate. Nu vedem toate lungimile de undă ale luminii, nu auzim toate frecvențele și nu putem observa direct fiecare proces care face posibilă existența noastră.

Dar trebuie să fim atenți: limitele simțurilor și ale instrumentelor noastre nu demonstrează automat existența unei anumite realități spirituale. Ele ne amintesc, în schimb, că lumea este mai complexă decât experiența noastră imediată.

Nu vreau să folosesc necunoscutul ca să-L dovedesc pe Dumnezeu. Vreau doar să-mi păstrez smerenia în fața lui.

Când privesc cerul, mă gândesc la câte lucruri nu cunosc. Când mă uit la o celulă, la o floare sau la ochii unui copil, mă întreb cum se întâlnesc materia, viața și conștiința într-o experiență pe care o numim existență.

Strămoșii noștri au încercat să înțeleagă lumea prin povești cu zmei, zâne, Feți-Frumoși, vrăjitoare, uriași, strigoi și miracole. În acele povești au ascuns temeri, speranțe, observații despre natură și întrebări despre bine și rău.

Nu toate poveștile lor sunt adevăruri despre lumea fizică. Dar multe păstrează adevăruri despre lumea interioară a omului.

Ele ne spun că, înainte de a avea instrumente sofisticate de măsurare, omul avea deja uimire. Și că, înainte de a putea explica totul, încerca să dea un sens lucrurilor pe care le trăia.

Poate că maturitatea noastră nu constă în a arunca toate vechile întrebări, ci în a le pune din nou, cu instrumentele de astăzi și cu smerenia pe care ne-o cere ceea ce încă nu știm.

Unde se duce flacăra?

Mă întorc mereu la imaginea unei lumânări.

Când flacăra se stinge, unde se duce lumina ei?

Din punct de vedere fizic, flacăra nu este o substanță care pleacă undeva. Ea este un proces de ardere, o transformare a energiei chimice în căldură și radiație luminoasă. Când arderea încetează, flacăra dispare.

Dar întrebarea mea nu se oprește la fizică.

Unde se duce iubirea unui om după ce el moare? Unde se duc gesturile bune pe care le-a făcut, curajul pe care l-a transmis, cuvintele care au schimbat o viață?

O parte din ele rămân în ceilalți. Se transmit prin memorie, prin fapte și prin felul în care cei rămași aleg să trăiască.

Nu pot demonstra că iubirea este o dovadă a existenței lui Dumnezeu. Dar pot mărturisi că iubirea este una dintre experiențele care mă fac să caut sensul dincolo de mine însumi.

Pentru mine, Dumnezeu nu este numai o idee despre începutul universului. Este și întrebarea pe care mi-o pun atunci când aleg între a răni și a ierta, între a mă închide în orgoliu și a face loc aproapelui.

Poate că nu-L văd pentru că vederea nu este singura formă a întâlnirii. Sau poate că încă nu știu să înțeleg ceea ce caut.

Nu pretind că am descifrat taina.

Știu doar că nu vreau să transform credința într-o armă, nici îndoiala într-un motiv de dispreț.

Întoarcerea la HARUL

M-am întors cu gândul la predica de duminică și la întrebarea din Ieremia: de ce se îndepărtează omul de Dumnezeu și ajunge să urmeze lucruri care îl golesc pe dinăuntru?

Poate că răspunsul nu se află numai în ceea ce am pierdut din credință, ci și în felul în care am încercat s-o folosim.

Dacă ne rugăm pentru pace, dar cultivăm ura, ceva nu se leagă.

Dacă vorbim despre adevăr, dar refuzăm să ascultăm întrebările celuilalt, ceva nu se leagă.

Dacă ridicăm biserici, dar nu găsim loc în inimă pentru cel singur, cel străin sau cel care se îndoiește, ceva nu se leagă.

Nu știu dacă Dumnezeu tace pentru a ne lăsa liberi, dacă tăcerea Lui face parte dintr-o taină pe care nu o putem cuprinde sau dacă întrebarea însăși pornește din limitele minții noastre. Nu am dreptul să aleg un răspuns și să-l declar singurul adevăr pentru toți.

Dar pot să aleg ce fac eu în fața acestei taine.

Pot să caut fără să disprețuiesc. Pot să cred fără să pretind că știu totul. Pot să mă îndoiesc fără să-mi bat joc de credința altuia. Pot să apăr libertatea fără să rănesc și să rostesc adevărul fără să uit mila.

Poate că aceasta este una dintre lecțiile pe care trebuie să le învățăm înainte de a cere cerului să vorbească mai tare.

Iar dacă Dumnezeu ne-a dăruit într-adevăr un pian cu octave nesfârșite, poate că rostul nostru nu este să-i reducem claviatura la cele trei clape pe care le stăpânim, ci să învățăm, cu răbdare, să ascultăm și celelalte sunete.

Nu știu dacă voi ajunge vreodată să aud întreaga simfonie.

Dar aș vrea ca, atât timp cât mai am suflare, să nu contribui la zgomotul care îi împiedică pe ceilalți s-o audă.

Ben Todică

Nu cer ca Dumnezeu să-mi răspundă în felul în care Îi cer eu. Cer doar să nu-mi pierd curajul de a-L căuta, libertatea de a întreba și puterea de a iubi chiar și atunci când nu înțeleg.

Nu scriu pentru a-i convinge pe oameni că am dreptate. Scriu pentru a aprinde în ei dorința de a căuta. Dacă, după ce-mi citesc cuvintele, un om nu mă aprobă, dar se oprește o clipă și se gândește, atunci poate că lumina și-a împlinit rostul.