Christian W. Schenk - Boala puterii

 

Boala puterii

Christian W. Schenk

Art-emis

20 Octombrie 2026

 

Despre cei care se urcă pe capul nostru și numesc asta vocație

Am întâlnit în viață destule boli. Unele le-am putut trata, altele nu. Cu una însă n-am reușit niciodată să mă împac, deși o întâlnesc de peste o jumătate de secol, în România, în Germania, prin alte părți ale lumii, în politică, în cultură, prin ministere, academii, uniuni, întreprinderi și tot soiul de instituții care pretind că lucrează pentru binele nostru. Boala puterii. Nu figurează ca atare în tratatele de medicină. Păcat. Ar merita un capitol întreg, poate chiar un volum separat, cu ilustrații. Material clinic există din belșug. Simptomele sunt destul de ușor de recunoscut. Individul începe prin a declara că vrea să fie folositor societății. După aceea constată că societatea are nevoie de conducerea lui. Mai târziu, că fără el societatea s-ar prăbuși. În faza terminală nu mai deosebește instituția de propria persoană. Critica devine insultă, dezacordul devine dușmănie, iar plecarea din funcție capătă proporțiile unei catastrofe naționale. Boala nu este întotdeauna mortală pentru cel care o poartă. Pentru ceilalți, uneori da. Mă întreb de mult ce anume îi mână pe unii să devină cu orice preț președinți, miniștri, cancelari, directori, rectori, conducători de academii, de uniuni scriitoricești, de asociații și comitete. Ce-i apucă? Nu pot trăi fără subalterni? Nu le ajunge să fie oameni printre oameni? Trebuie neapărat să existe cineva care să le ceară voie? Mi s-ar putea răspunde că au vocație. Vocație pentru ce? Pentru scaun?

Am cunoscut oameni capabili ajunși în funcții înalte. Nu despre ei este vorba. Un om inteligent nu devine prost fiindcă a fost ales președinte. Din păcate, nici invers nu funcționează. Funcția nu produce inteligență, deși unii o poartă ca pe un certificat de genialitate. Există indivizi a căror singură performanță demonstrabilă este că au ajuns unde sunt. Cum au ajuns, aceasta ar constitui uneori subiectul unei cercetări mai interesante decât întreaga lor activitate ulterioară. Au știut să aștepte. Să se strecoare. Să se încline. Să promită fiecăruia ceea ce voia să audă și să uite promisiunea imediat ce nu mai era necesară. Au urcat pe spinarea altora, convinși că aceasta este direcția firească a evoluției. Darwin ar fi avut probabil câteva obiecții. Maimuțele, cel puțin, se cațără ca să ajungă la hrană, nu ca să organizeze un simpozion despre meritele cățăratului. Iar când omul nostru ajunge sus, începe adevărata nenorocire. Nu mai are timp să facă ceea ce promisese. Trebuie să-și apere funcția. Să-și consolideze poziția, să-și organizeze anturajul, să afle cine îl sprijină, cine tace, cine ar putea să-i ia locul. Deodată, orice om capabil devine suspect. Orice întrebare incomodă, un atac. Orice tânăr talentat, un posibil dușman. În jurul lui cresc lingușitorii. Aceștia formează, de altfel, una dintre cele mai rezistente specii ale lumii civilizate. Au supraviețuit imperiilor, dictaturilor, revoluțiilor și tuturor schimbărilor de regim. Știu când trebuie să aplaude, când să tacă și, mai ales, cui să-i dea dreptate. Șeful spune o prostie. Ei o aprobă. O mai spune o dată, o trec în program. Dacă insistă, se găsește negreșit cineva care să-i descopere profunzimea. Mai târziu se poate organiza și o manifestare științifică. Cu referate, diplome, fotografii și o masă festivă. În felul acesta, o prostie simplă devine realizare colectivă. Costă, firește, mai mult.

Ca medic, aș fi curios să aflu cum se explică dispariția atât de rapidă a spiritului critic în apropierea unui fotoliu de conducere. Se produce o modificare a circulației cerebrale? O tulburare de echilibru? Ori coloana vertebrală devine subit atât de flexibilă, încât capul nu mai poate rămâne drept? Nu știu. N-am întâlnit asemenea simptome în manualele de anatomie. În viața publică, da. Cu o frecvență îngrijorătoare. Am trăit peste cincizeci de ani printre scriitori, traducători, editori, critici, profesori și oameni care se ocupă, sau pretind că se ocupă, de cultură. Am cunoscut personalități adevărate. Oameni de la care aveai ce învăța chiar și atunci când nu erai de acord cu ei. Am cunoscut însă și o mulțime de administratori ai valorilor altora. Unii n-ar fi fost în stare să scrie o pagină care să merite citită, dar știau cu precizie cine trebuie premiat, cine trebuie invitat, cine trebuie trecut sub tăcere. Extraordinară meserie, să hotărăști valoarea literaturii fără să fii obligat să produci literatură! În România, anumite instituții culturale par să fi descoperit o formă de existență aproape independentă de obiectul pentru care au fost create. Literatura poate lipsi. Instituția rămâne. Are președinte, vicepreședinte, consiliu, comisii, secretariat, antet și buget. Se întocmesc rapoarte, se acordă premii, se organizează adunări festive. Unul propune, altul aprobă, un al treilea ține discursul. După un timp își schimbă locurile și ceremonia poate începe din nou. Cărțile? Dacă mai rămâne timp. Nu vreau să nedreptățesc pe nimeni. Există oameni care muncesc serios în aceste instituții. Tocmai de aceea mi se pare revoltător că munca lor trebuie să conviețuiască uneori cu atâta vanitate, cu atâta mediocritate bine instalată și cu această permanentă distribuire a importanței între persoane care se cunosc de prea multă vreme ca să mai aibă surprize.

Și se mai vorbește despre promovarea literaturii române în străinătate! Eu n-am învățat literatura română din listele de invitați la festivaluri. Am tradus-o. Am publicat-o. Am dus-o în biblioteci occidentale, am încercat să-i găsesc cititori acolo unde numele unor scriitori români nu spunea aproape nimic. Am făcut-o cu mijloacele mele, cu banii mei, cu timpul meu. N-am avut întotdeauna nici sprijin, nici încurajări. Uneori am întâlnit exact contrariul. Nu spun asta ca să mi se ridice un monument. Avem destule monumente pentru oameni care au făcut mai puțin. O spun fiindcă știu câtă muncă se ascunde într-o traducere, într-o carte dusă până la capăt, într-o ediție care trebuie plătită înainte să poată fi citită. Câte nopți, câte renunțări, câte discuții despre drepturi, hârtie, tipar și distribuție. Și mai știu cât de ușor poate un funcționar să hotărască, dintr-un birou bine încălzit, că toată această muncă nu intră în prioritățile sale culturale. Prioritățile! Alt cuvânt minunat. În el poți îngropa o bibliotecă întreagă fără să faci zgomot. Mă deranjează mai ales acești mici proprietari ai culturii. Se poartă ca și cum literatura ar fi o moșie primită de la strămoși, cu hotare, arendași și drept de succesiune. Cine nu le sărută mâna poate rămâne dincolo de gard. Nu contează ce a scris. Contează dacă știe pe unde se intră și cui trebuie să-i mulțumească pentru onoarea de a fi primit.

Am avut, cu ani în urmă, o dispută publică privind starea literaturii române și felul în care sunt conduse unele dintre instituțiile ei. Nu eram un venit de ieri, care descoperise deodată literatura română. Cunoșteam de decenii oameni și împrejurări despre care vorbeam. Mi s-au reproșat însă, înainte de toate, tonul și îndrăzneala de a pune anumite întrebări. Tonul! Iată unde ajunsese problema. Nu ce se întâmplă cu literatura, nu raportul dintre merit și relație, nu felul în care se exercită autoritatea. Tonul celui care întreabă. Probabil că ar fi trebuit să-mi formulez nemulțumirea sub forma unei felicitări. Să încep cu profundă admirație, să continui cu aleasă considerație și să închei mulțumind pentru privilegiul de a nu primi niciun răspuns la ceea ce mă interesa. N-am învățat acest meșteșug. Și, la vârsta mea, nu mai văd rostul să mă apuc de el. Nu reiau nume și nici nu mă interesează să transform o problemă de principiu într-o răfuială personală. Ceea ce mă preocupă este vechiul reflex al puterii de a pretinde respect înainte de a fi făcut ceva pentru a-l merita. Să nu deranjezi, să nu ridici vocea, să nu atingi sensibilitatea celui aflat la conducere. De parcă funcția ar fi o rană deschisă, iar adevărul, un instrument chirurgical nesterilizat.

Am cunoscut vremuri în care asemenea reflexe aveau urmări mult mai grave. M-am născut la Brașov și am crescut între trei limbi: germana, maghiara și româna. Niciuna nu mi-a fost străină. Tocmai de aceea nu am putut accepta niciodată ideea că o limbă, o literatură sau o țară ar aparține celor care le administrează vremelnic. Un ministru pleacă. Un președinte dispare. Uneori dispare și regimul. Limba rămâne, dacă n-au reușit între timp s-o schilodească. Am plecat din România în 1976. Nu fiindcă aș fi urât țara sau cultura ei. Dimpotrivă. Dar nu puteam trăi într-un loc unde omul trebuia să se gândească de două ori înainte de a spune ceea ce vedea cu ochii lui. Nu din prudență literară. Din frică. Iar frica, atunci când intră în viața de fiecare zi, ajunge să se așeze chiar și între două cuvinte. În 1986 am protestat împotriva așa-numitei sistematizări ceaușiste. Sub această denumire administrativă se ascundea un proiect de distrugere a unor sate, clădiri și mărturii istorice. Un om și aparatul său politic hotărau ce trebuia să supraviețuiască din memoria unei țări. Regimul m-a declarat persona non grata. Mă întreb și astăzi ce anume fusese atât de grav. Că mă împotrivisem distrugerii? Că o spusesem public? Ori că nu cerusem mai întâi aprobarea celor care aveau de gând să distrugă?

După decembrie 1989 am sperat, ca atâția alții, că lucrurile se vor schimba. Și multe s-au schimbat. N-am să neg niciodată diferența dintre o dictatură și o democrație. Știu prea bine ce înseamnă să poți vorbi fără teama că cineva îți va bate noaptea la ușă. Cine pune semnul egal între cele două își bate joc de cei care au plătit cu libertatea ori cu viața. În 1990 am ajuns la Cotroceni, alături de alți oameni care fuseseră incomozi vechiului regim. Ni se oferea o reabilitare. Am privit cu destulă neîncredere cuvântul acesta. Reabilitare? Pe mine mă interesa mai curând cine urma să răspundă pentru ceea ce se întâmplase. Cel care protestase avea nevoie să fie reabilitat? Sau cei care transformaseră protestul într-o vină? Nici astăzi nu mi se pare o întrebare nepotrivită.

După 1989 am observat însă ceva ce cunoșteam prea bine dinainte. Unii oameni își schimbaseră convingerile cu o repeziciune aproape miraculoasă. Ieri slujeau partidul unic. Astăzi vorbeau despre pluralism. Ieri condamnau libertatea de expresie ca pe o primejdie socială. Astăzi dădeau lecții de democrație. Nu mă îndoiesc că un om își poate schimba sincer convingerile. Dar când schimbarea se produce exact în clipa în care vechile convingeri nu mai aduc niciun avantaj, îmi îngădui să am îndoieli. Mai ales când schimbarea de convingeri nu presupune nicio schimbare de caracter. Dictatura dispăruse. Servilismul rămăsese la post. Și nu numai în politică. L-am întâlnit în mediile culturale, în instituții, în organizații care se declarau independente și în care unii membri deveneau brusc foarte disciplinați când intra președintele pe ușă. La cafea erau revoluționari. La vot, oameni de o prudență admirabilă. Își apărau principiile atât de discret, încât nici măcar principiile nu aflau că sunt apărate. I-am văzut pe unii protestând în particular împotriva acelora pe care apoi îi aplaudau în public. Nu din convingere. Din calcul. Un premiu posibil, o invitație, o bursă, o funcție, promisiunea că nu vor fi uitați când se va împărți ceva. Se pare că demnitatea are, pentru anumite persoane, un tarif. Nu întotdeauna foarte ridicat.

Nici economia nu este ferită de boala aceasta. Acolo vocabularul e altul, dar moravurile seamănă izbitor. Se vorbește despre eficiență, competitivitate, restructurare, management modern. Un director concediază o sută de oameni și este lăudat pentru curaj. Oamenii își pierd slujbele, familiile lor trebuie să se descurce, iar directorul primește o primă pentru rezultate. Dacă întreprinderea merge prost, muncitorii au fost prea scumpi. Dacă merge bine, conducerea a fost genială. Muncitorul își primește concedierea prin poștă. Directorul primește felicitările personal. Firește că există și conducători de întreprinderi capabili, oameni care construiesc, riscă, muncesc și răspund pentru deciziile lor. Dar tocmai aceștia nu au nevoie să fie confundați cu proprietarii de scaune. Competența nu se măsoară după dimensiunea biroului. Nici după cât de repede se ridică ceilalți în picioare când intri.

Am cunoscut oameni fără nicio funcție care știau mai mult decât întreaga conducere a unei instituții. Și am întâlnit titulari de funcții înalte pe care nu i-aș fi lăsat să administreze nici măcar propriile lor promisiuni. Dar în politică, acolo unde hotărârile pot trimite oameni la moarte, ridicolul încetează să mai fie amuzant.

Mă uit la cei care vorbesc despre război din încăperi unde nu cade nicio bombă. La generali și conducători care discută despre pierderi acceptabile. Ce înseamnă acceptabile? Pentru cine sunt acceptabile? Pentru mama care caută un trup printre morți? Pentru copilul rămas fără tată? Pentru cel care nu mai are nici casă, nici familie, nici măcar un loc unde să se întoarcă? Pe hărțile militare, un sat este un punct. În rapoarte, morții devin cifre. În declarațiile oficiale se vorbește despre situații complicate și sacrificii necesare. Iar omul care a hotărât totul apare la televizor, bine bărbierit, preocupat, eventual cu o cravată potrivită gravității momentului. Nu sunt atât de naiv încât să cred că un popor atacat poate fi apărat numai prin discursuri pacifiste. Libertatea trebuie uneori apărată cu prețul vieții. Știu asta. Dar există o diferență între a apăra oameni împotriva agresiunii și a trimite oameni la moarte pentru vanitatea, ambițiile teritoriale ori supraviețuirea politică a unui conducător. Când aud un asemenea personaj vorbind despre jertfa poporului, mă întreb de ce jertfa aceasta este aproape întotdeauna obligatorie pentru alții.

Patria cere sacrificii. Frumoasă formulă. Numai că patria nu vine singură să le ceară. Vine un om. Cu anturajul lui, cu garda lui, cu familia lui pusă la adăpost. Iar când lucrurile se termină prost, se caută vinovați printre cei care n-au avut nimic de hotărât. Aș vrea ca omul care pornește un război să fie obligat să petreacă o singură noapte într-o pivniță bombardată. Fără camere de televiziune, fără aghiotanți, fără posibilitatea de a pleca atunci când devine incomod. Să stea lângă un copil speriat, care își caută mama, și să audă deasupra zgomotul acela pe care niciun comunicat oficial nu-l poate traduce în limbaj diplomatic. După aceea să vorbească despre sacrificiu. Dacă mai are chef. Dar cei care trimit oameni la moarte sunt rareori cei care trebuie să-i și îngroape. Omenirea a avut dintotdeauna o slăbiciune pentru conducători. Le-a ridicat palate, statui, monumente, le-a scris biografii și ode. Uneori, după ce aceștia au murit, a început să descopere cât de mari fuseseră. În cazul altora, a fost nevoie să treacă ceva timp până să se poată vorbi și despre victime. Istoria nu duce lipsă de asemenea figuri. Unele au lăsat în urmă școli, spitale, instituții, lucruri folositoare. Altele au lăsat cimitire. Dar aproape toate au găsit, în timpul vieții, oameni dispuși să le explice contemporanilor cât de necesare erau. Și ce interesant! Cel care a provocat un dezastru găsește uneori un istoric gata să-i explice contextul. Cel care a murit din cauza dezastrului nu mai găsește nici măcar un martor.

Mă întorc la mica noastră lume culturală. Nu fiindcă aș considera-o mai importantă decât marile tragedii ale istoriei, ci fiindcă o cunosc. Și fiindcă aici boala puterii poate fi observată într-o formă aproape caricaturală. Nu se hotărăsc, de regulă, războaie. Se hotărăsc premii, funcții, finanțări, invitații, tiraje, participări la târguri, prezențe în antologii. Și, uneori, absențe. Absențele sunt la fel de importante. Cine nu apare, cine nu este tradus, cine nu este invitat. Cine nu există în ochii celor care se ocupă oficial cu existența literaturii. O carte ignorată nu face scandal. Un autor trecut sub tăcere poate aștepta ani întregi. Uneori moare înainte ca instituția să descopere că a existat. Atunci, dacă a avut norocul să lase o operă adevărată, se poate organiza o comemorare. Cu președinte de onoare, bineînțeles. Ce mă revoltă nu este numai mediocritatea celor care ocupă unele funcții. Mediocritatea, luată separat, nu reprezintă o crimă. Nu putem fi toți geniali. Nenorocirea începe când mediocrul ajunge să decidă soarta celor mai buni decât el. Și mai ales când își folosește poziția pentru a se asigura că nimeni nu-i va putea demonstra diferența. În asemenea împrejurări, talentul devine o necuviință. Independența, o provocare. Iar omul care nu are nevoie de aprobarea șefului devine de-a dreptul insuportabil.

Am întâlnit scriitori valoroși, retrași, uneori săraci, care nu știau să bată la ușile potrivite. Nici nu voiau. Își vedeau de cărți, de viața lor, de ceea ce aveau de spus. Alții știau perfect la ce masă trebuie să se așeze, cui să-i trimită o dedicație, unde să se fotografieze și în ce moment să se declare profund onorați. Primii aveau operă. Ceilalți, uneori, numai curriculum vitae. Nu întotdeauna cel cu opera ajunge în manuale. Dar cel cu curriculum vitae are, de obicei, mai multe șanse să ajungă în prezidiu. Aici începe o altă nedumerire a mea. De ce considerăm că un om care își dorește cu disperare o funcție este neapărat potrivit pentru ea? Dacă cineva ar veni la mine și mi-ar spune că visul vieții lui este să hotărască asupra altor oameni, primul meu impuls n-ar fi să-i ofer conducerea unei instituții. L-aș întreba ce anume îl împiedică să fie fericit fără acest privilegiu. Douăzeci de ani de luptă pentru un scaun! Ce formidabilă risipă de energie. Câte lucruri folositoare ar putea face omul într-un asemenea răstimp. Ar putea scrie cărți, ar putea vindeca bolnavi, construi case, educa tineri, învăța o meserie. Dar nu. El vrea să fie președinte. Neapărat. Și, dacă se poate, până la sfârșitul vieții. Apoi mai apar și cei care vor să ne salveze. Aceștia sunt o categorie aparte. Au mereu un program de salvare, o reformă, o strategie. Ne vorbesc despre viitor cu o siguranță pe care prezentul lor n-o justifică. Uneori ne promit că vor repara exact ceea ce au stricat în mandatul precedent. Și noi îi credem. Ori ne prefacem. Nu știu ce este mai rușinos. Poate că adevărata problemă nu se află numai în cei care vor să conducă. Se află și în noi, cei care le permitem să creadă că sunt de neînlocuit. Îi votăm, îi aplaudăm, le acordăm titluri, îi invităm la ceremonii, le suportăm capriciile, după care ne plângem că ne privesc de sus. Păi de unde să ne privească? Noi i-am urcat acolo.

Ne comportăm uneori ca niște supuși care și-au schimbat stăpânul, dar nu și obiceiul de a se înclina. Avem o slăbiciune aproape obscenă pentru titluri. Domnule președinte. Domnule ministru. Excelență. Maestre. Academician. Ajungem să rostim funcția atât de des, încât uităm să ne mai interesăm de omul din spatele ei. Aș vrea să știu de ce un președinte de uniune trebuie să fie înconjurat cu atâta solemnitate. Ce are în plus față de un scriitor care și-a petrecut viața la masa de lucru? O ștampilă? O cheie de birou? Dreptul de a semna niște hârtii? O fi și acesta un talent. Dar nu l-aș confunda cu literatura. Am văzut destui oameni care, înainte de a primi o funcție, erau relativ normali. Puteai discuta cu ei, puteai să-i contrazici. După instalare, au început să vorbească altfel, să se miște altfel, să aștepte să fie salutați. Unii nu mai răspundeau la telefon. Alții își descoperiseră o gravitate aproape sacerdotală. Se credeau indispensabili și păreau sincer mirați când cineva nu le împărtășea convingerea. Nu știu dacă fotoliile de conducere au vreo influență asupra metabolismului. Dar asupra vanității, cu siguranță. Și mai există un lucru care mă scoate din sărite: incapacitatea de a pleca. Un om ajunge la conducerea unei instituții, stă ani, uneori decenii, iar când vine vremea să lase locul altuia, descoperă că nimeni nu este pregătit să-l înlocuiască. Extraordinar. După atâția ani de conducere n-a reușit să formeze un singur succesor capabil! Ar trebui să fie un motiv de rușine. Devine argument pentru încă un mandat.

Nu cer ca oamenii competenți să refuze orice funcție. Ar fi absurd. O societate are nevoie de organizare și de persoane care să-și asume răspunderea. Dar răspunderea nu este proprietate. Instituția nu este o moșie. Iar cel ales pentru a o conduce nu primește odată cu mandatul și dreptul de a se considera superior tuturor celor pe care ar trebui să-i reprezinte. Mai ales, nu primește dreptul de a confunda criticile aduse activității sale cu o ofensă împotriva culturii naționale. Am ajuns la o vârstă la care asemenea lucruri nu mă mai impresionează. Nici funcțiile, nici diplomele, nici decorațiile, nici fotografiile cu oameni importanți. Am cunoscut destui oameni cu titluri lungi și opere scurte. Și oameni fără niciun titlu, cărora le datorez mai mult decât multor instituții. Când mă întâlnesc cu un om care știe să facă bine un lucru, îl respect. Dacă este medic și își îngrijește bolnavii, dacă este profesor și își învață elevii să gândească, dacă este scriitor și are ceva adevărat de spus, dacă este editor și își ține cuvântul. Nu mă interesează câți subalterni are, câte ședințe prezidează și de câte ori apare în fotografii oficiale. Iar când întâlnesc un om care are curajul să spună ceea ce gândește, fără să verifice mai întâi dacă părerea lui coincide cu aceea a președintelui, mă bucur. Nu pentru că aș fi întotdeauna de acord cu el. Dar măcar știu că discut cu un om, nu cu ecoul unui birou. Îmi dau seama că asemenea criterii nu sunt foarte folositoare pentru o carieră administrativă. Nici nu le-am inventat pentru asta. Mai este însă ceva, poate mai trist decât toate celelalte. Câți oameni au rămas necunoscuți fiindcă n-au avut stomacul necesar să se înghesuie la masa celor care împart recunoașterea? Câte cărți n-au fost publicate, câte traduceri n-au fost sprijinite, câte idei au fost lăsate să moară fiindcă deranjau pe cineva? Nu le vom putea număra niciodată. Nici nu cred că instituțiile ar fi prea grăbite să facă asemenea socoteli. Ar ieși un raport neplăcut, iar raportul ar trebui aprobat tocmai de cei despre care vorbește.

Sunt destul de bătrân ca să nu mai am iluzii despre natura umană. Am văzut dictaturi prăbușindu-se, democrații împiedicându-se de propriii lor funcționari, oameni cinstiți împinși la margine și lichele care au trecut dintr-un regim în altul fără să-și piardă nici funcția, nici pofta de a da ordine. Am văzut cum se împart onorurile și cum se uită munca. Am văzut destule ca să nu mai confund aplauzele cu valoarea. Nu înseamnă că nu mai cred în oameni. Dacă ar fi așa, n-aș mai traduce, n-aș mai publica, n-aș mai avea răbdare să mă ocup de cărțile altora. Cred însă din ce în ce mai puțin în cei care pretind că iubesc omenirea, dar nu suportă să fie contraziși de un singur om. Mă înspăimântă această dragoste de oameni practicată de sus în jos. Conducătorul iubește poporul, dar nu vrea să-l audă. Președintele iubește scriitorii, cu condiția să-l voteze. Directorul își iubește angajații, până când devin prea scumpi. Generalul își iubește soldații și le explică necesitatea sacrificiului. Când moare unul dintre ei, patria este recunoscătoare. Când pierde un conducător funcția, se vorbește despre tragedie personală. Ce lume ciudată. Pentru moartea unui om găsim o formulă administrativă. Pentru pierderea unui scaun, nu ne ajung adjectivele. Uneori îmi imaginez că toți cei care aspiră cu atâta înverșunare la putere ar trebui întrebați, înainte de alegeri, ce sunt dispuși să piardă pentru ceilalți. Nu ce vor să câștige. Nu ce promisiuni au pregătit. Ce sunt dispuși să piardă. Timp? Bani? Privilegii? Popularitate? Funcția însăși, dacă se dovedesc incapabili? Presupun că o asemenea întrebare ar provoca o oarecare neliniște. Ar fi considerată neprotocolară. Poate chiar o manifestare de extremism. Mai simplu este să întrebăm candidații ce intenționează să facă pentru binele nostru. Ei ne vor răspunde cu plăcere. Au discursurile pregătite. Și, în general, nu le plătesc din propriul buzunar. N-am de gând să propun vreo nouă teorie politică. Nici să înființez un comitet pentru combaterea bolii puterii. Ar trebui ales un președinte și ne-am întoarce exact de unde am plecat.

Nu cred nici că aceste rânduri vor schimba lumea. Probabil că nu vor schimba nici regulamentul unei uniuni de scriitori. Pentru asta ar trebui depusă o cerere, înregistrată, repartizată unei comisii și discutată la următoarea ședință. După câteva luni s-ar putea constata că problema nu intră în competența comisiei respective. Ar trebui constituită alta. Cu președinte nou, sper. Deși nu bag mâna în foc. Rămâne însă întrebarea care mă urmărește de atâta vreme: ce anume este atât de atrăgător în dreptul de a hotărî viața altora? De ce unii oameni nu pot suporta să fie egali cu semenii lor? Ce gol trebuie să existe într-un om pentru ca niciun titlu, nicio funcție, niciun privilegiu să nu-i fie de ajuns? Nu am găsit răspunsul în tratatele de medicină. Nici în cele de politologie. Literatura mi-a oferit uneori explicații mai convingătoare. Dar literatura, din păcate, nu dispune de mijloacele necesare pentru a-i împiedica pe cei care vor să conducă lumea să continue să o facă. Și noi? Noi continuăm să-i alegem, să-i aplaudăm, să-i decorăm. Așteptăm să ne salveze. După care descoperim că avem din nou nevoie să fim salvați. Uneori chiar de cei care ne-au adus în situația respectivă. Între timp, sus se împart funcții, se negociază influență, se distribuie fonduri și premii, se pregătesc congrese. Se mai hotărăște câte un război. Se vorbește despre patrie, cultură, democrație și sacrificiu. Jos se muncește, se plătesc impozite, se îngrijesc bolnavi, se cresc copii, se scriu cărți. Câteodată se protestează. Alteori se moare. Iar când vine nota de plată, cei de sus descoperă că n-au portofelul la ei. Nu-i nimic. Se găsește întotdeauna cineva jos care să plătească. Din propriul buzunar. Pentru idealurile altora.