Boala puterii
Christian
W. Schenk
Art-emis
20 Octombrie 2026
Despre cei care se
urcă pe capul nostru și numesc asta vocație
Am întâlnit în viață destule
boli. Unele le-am putut trata, altele nu. Cu una însă n-am reușit niciodată să
mă împac, deși o întâlnesc de peste o jumătate de secol, în România, în
Germania, prin alte părți ale lumii, în politică, în cultură, prin ministere,
academii, uniuni, întreprinderi și tot soiul de instituții care pretind că
lucrează pentru binele nostru. Boala puterii. Nu figurează ca atare în
tratatele de medicină. Păcat. Ar merita un capitol întreg, poate chiar un volum
separat, cu ilustrații. Material clinic există din belșug. Simptomele sunt
destul de ușor de recunoscut. Individul începe prin a declara că vrea să fie
folositor societății. După aceea constată că societatea are nevoie de
conducerea lui. Mai târziu, că fără el societatea s-ar prăbuși. În faza
terminală nu mai deosebește instituția de propria persoană. Critica devine
insultă, dezacordul devine dușmănie, iar plecarea din funcție capătă
proporțiile unei catastrofe naționale. Boala nu este întotdeauna mortală pentru
cel care o poartă. Pentru ceilalți, uneori da. Mă întreb de mult ce anume îi
mână pe unii să devină cu orice preț președinți, miniștri, cancelari,
directori, rectori, conducători de academii, de uniuni scriitoricești, de
asociații și comitete. Ce-i apucă? Nu pot trăi fără subalterni? Nu le ajunge să
fie oameni printre oameni? Trebuie neapărat să existe cineva care să le ceară
voie? Mi s-ar putea răspunde că au vocație. Vocație pentru ce? Pentru scaun?
Am cunoscut oameni capabili
ajunși în funcții înalte. Nu despre ei este vorba. Un om inteligent nu devine
prost fiindcă a fost ales președinte. Din păcate, nici invers nu funcționează.
Funcția nu produce inteligență, deși unii o poartă ca pe un certificat de
genialitate. Există indivizi a căror singură performanță demonstrabilă este că
au ajuns unde sunt. Cum au ajuns, aceasta ar constitui uneori subiectul unei
cercetări mai interesante decât întreaga lor activitate ulterioară. Au știut să
aștepte. Să se strecoare. Să se încline. Să promită fiecăruia ceea ce voia să
audă și să uite promisiunea imediat ce nu mai era necesară. Au urcat pe
spinarea altora, convinși că aceasta este direcția firească a evoluției. Darwin
ar fi avut probabil câteva obiecții. Maimuțele, cel puțin, se cațără ca să
ajungă la hrană, nu ca să organizeze un simpozion despre meritele cățăratului.
Iar când omul nostru ajunge sus, începe adevărata nenorocire. Nu mai are timp
să facă ceea ce promisese. Trebuie să-și apere funcția. Să-și consolideze
poziția, să-și organizeze anturajul, să afle cine îl sprijină, cine tace, cine
ar putea să-i ia locul. Deodată, orice om capabil devine suspect. Orice
întrebare incomodă, un atac. Orice tânăr talentat, un posibil dușman. În jurul
lui cresc lingușitorii. Aceștia formează, de altfel, una dintre cele mai
rezistente specii ale lumii civilizate. Au supraviețuit imperiilor,
dictaturilor, revoluțiilor și tuturor schimbărilor de regim. Știu când trebuie
să aplaude, când să tacă și, mai ales, cui să-i dea dreptate. Șeful spune o
prostie. Ei o aprobă. O mai spune o dată, o trec în program. Dacă insistă, se
găsește negreșit cineva care să-i descopere profunzimea. Mai târziu se poate
organiza și o manifestare științifică. Cu referate, diplome, fotografii și o masă
festivă. În felul acesta, o prostie simplă devine realizare colectivă. Costă,
firește, mai mult.
Ca medic, aș fi curios să aflu
cum se explică dispariția atât de rapidă a spiritului critic în apropierea unui
fotoliu de conducere. Se produce o modificare a circulației cerebrale? O
tulburare de echilibru? Ori coloana vertebrală devine subit atât de flexibilă,
încât capul nu mai poate rămâne drept? Nu știu. N-am întâlnit asemenea simptome
în manualele de anatomie. În viața publică, da. Cu o frecvență îngrijorătoare.
Am trăit peste cincizeci de ani printre scriitori, traducători, editori,
critici, profesori și oameni care se ocupă, sau pretind că se ocupă, de
cultură. Am cunoscut personalități adevărate. Oameni de la care aveai ce învăța
chiar și atunci când nu erai de acord cu ei. Am cunoscut însă și o mulțime de
administratori ai valorilor altora. Unii n-ar fi fost în stare să scrie o
pagină care să merite citită, dar știau cu precizie cine trebuie premiat, cine
trebuie invitat, cine trebuie trecut sub tăcere. Extraordinară meserie, să
hotărăști valoarea literaturii fără să fii obligat să produci literatură! În
România, anumite instituții culturale par să fi descoperit o formă de existență
aproape independentă de obiectul pentru care au fost create. Literatura poate
lipsi. Instituția rămâne. Are președinte, vicepreședinte, consiliu, comisii,
secretariat, antet și buget. Se întocmesc rapoarte, se acordă premii, se
organizează adunări festive. Unul propune, altul aprobă, un al treilea ține
discursul. După un timp își schimbă locurile și ceremonia poate începe din nou.
Cărțile? Dacă mai rămâne timp. Nu vreau să nedreptățesc pe nimeni. Există
oameni care muncesc serios în aceste instituții. Tocmai de aceea mi se pare
revoltător că munca lor trebuie să conviețuiască uneori cu atâta vanitate, cu
atâta mediocritate bine instalată și cu această permanentă distribuire a
importanței între persoane care se cunosc de prea multă vreme ca să mai aibă
surprize.
Și se mai vorbește despre
promovarea literaturii române în străinătate! Eu n-am învățat literatura română
din listele de invitați la festivaluri. Am tradus-o. Am publicat-o. Am dus-o în
biblioteci occidentale, am încercat să-i găsesc cititori acolo unde numele unor
scriitori români nu spunea aproape nimic. Am făcut-o cu mijloacele mele, cu
banii mei, cu timpul meu. N-am avut întotdeauna nici sprijin, nici încurajări.
Uneori am întâlnit exact contrariul. Nu spun asta ca să mi se ridice un
monument. Avem destule monumente pentru oameni care au făcut mai puțin. O spun
fiindcă știu câtă muncă se ascunde într-o traducere, într-o carte dusă până la
capăt, într-o ediție care trebuie plătită înainte să poată fi citită. Câte
nopți, câte renunțări, câte discuții despre drepturi, hârtie, tipar și
distribuție. Și mai știu cât de ușor poate un funcționar să hotărască, dintr-un
birou bine încălzit, că toată această muncă nu intră în prioritățile sale
culturale. Prioritățile! Alt cuvânt minunat. În el poți îngropa o bibliotecă
întreagă fără să faci zgomot. Mă deranjează mai ales acești mici proprietari ai
culturii. Se poartă ca și cum literatura ar fi o moșie primită de la strămoși,
cu hotare, arendași și drept de succesiune. Cine nu le sărută mâna poate rămâne
dincolo de gard. Nu contează ce a scris. Contează dacă știe pe unde se intră și
cui trebuie să-i mulțumească pentru onoarea de a fi primit.
Am avut, cu ani în urmă, o
dispută publică privind starea literaturii române și felul în care sunt conduse
unele dintre instituțiile ei. Nu eram un venit de ieri, care descoperise
deodată literatura română. Cunoșteam de decenii oameni și împrejurări despre
care vorbeam. Mi s-au reproșat însă, înainte de toate, tonul și îndrăzneala de
a pune anumite întrebări. Tonul! Iată unde ajunsese problema. Nu ce se întâmplă
cu literatura, nu raportul dintre merit și relație, nu felul în care se
exercită autoritatea. Tonul celui care întreabă. Probabil că ar fi trebuit
să-mi formulez nemulțumirea sub forma unei felicitări. Să încep cu profundă
admirație, să continui cu aleasă considerație și să închei mulțumind pentru
privilegiul de a nu primi niciun răspuns la ceea ce mă interesa. N-am învățat
acest meșteșug. Și, la vârsta mea, nu mai văd rostul să mă apuc de el. Nu reiau
nume și nici nu mă interesează să transform o problemă de principiu într-o
răfuială personală. Ceea ce mă preocupă este vechiul reflex al puterii de a pretinde
respect înainte de a fi făcut ceva pentru a-l merita. Să nu deranjezi, să nu
ridici vocea, să nu atingi sensibilitatea celui aflat la conducere. De parcă
funcția ar fi o rană deschisă, iar adevărul, un instrument chirurgical
nesterilizat.
Am cunoscut vremuri în care
asemenea reflexe aveau urmări mult mai grave. M-am născut la Brașov și am
crescut între trei limbi: germana, maghiara și româna. Niciuna nu mi-a fost
străină. Tocmai de aceea nu am putut accepta niciodată ideea că o limbă, o literatură
sau o țară ar aparține celor care le administrează vremelnic. Un ministru
pleacă. Un președinte dispare. Uneori dispare și regimul. Limba rămâne, dacă
n-au reușit între timp s-o schilodească. Am plecat din România în 1976. Nu
fiindcă aș fi urât țara sau cultura ei. Dimpotrivă. Dar nu puteam trăi într-un
loc unde omul trebuia să se gândească de două ori înainte de a spune ceea ce
vedea cu ochii lui. Nu din prudență literară. Din frică. Iar frica, atunci când
intră în viața de fiecare zi, ajunge să se așeze chiar și între două cuvinte.
În 1986 am protestat împotriva așa-numitei sistematizări ceaușiste. Sub această
denumire administrativă se ascundea un proiect de distrugere a unor sate,
clădiri și mărturii istorice. Un om și aparatul său politic hotărau ce trebuia
să supraviețuiască din memoria unei țări. Regimul m-a declarat persona non
grata. Mă întreb și astăzi ce anume fusese atât de grav. Că mă împotrivisem
distrugerii? Că o spusesem public? Ori că nu cerusem mai întâi aprobarea celor
care aveau de gând să distrugă?
După decembrie 1989 am sperat, ca
atâția alții, că lucrurile se vor schimba. Și multe s-au schimbat. N-am să neg
niciodată diferența dintre o dictatură și o democrație. Știu prea bine ce
înseamnă să poți vorbi fără teama că cineva îți va bate noaptea la ușă. Cine
pune semnul egal între cele două își bate joc de cei care au plătit cu
libertatea ori cu viața. În 1990 am ajuns la Cotroceni, alături de alți oameni
care fuseseră incomozi vechiului regim. Ni se oferea o reabilitare. Am privit
cu destulă neîncredere cuvântul acesta. Reabilitare? Pe mine mă interesa mai
curând cine urma să răspundă pentru ceea ce se întâmplase. Cel care protestase
avea nevoie să fie reabilitat? Sau cei care transformaseră protestul într-o
vină? Nici astăzi nu mi se pare o întrebare nepotrivită.
După 1989 am observat însă ceva
ce cunoșteam prea bine dinainte. Unii oameni își schimbaseră convingerile cu o
repeziciune aproape miraculoasă. Ieri slujeau partidul unic. Astăzi vorbeau
despre pluralism. Ieri condamnau libertatea de expresie ca pe o primejdie
socială. Astăzi dădeau lecții de democrație. Nu mă îndoiesc că un om își poate
schimba sincer convingerile. Dar când schimbarea se produce exact în clipa în
care vechile convingeri nu mai aduc niciun avantaj, îmi îngădui să am îndoieli.
Mai ales când schimbarea de convingeri nu presupune nicio schimbare de
caracter. Dictatura dispăruse. Servilismul rămăsese la post. Și nu numai în
politică. L-am întâlnit în mediile culturale, în instituții, în organizații
care se declarau independente și în care unii membri deveneau brusc foarte
disciplinați când intra președintele pe ușă. La cafea erau revoluționari. La
vot, oameni de o prudență admirabilă. Își apărau principiile atât de discret,
încât nici măcar principiile nu aflau că sunt apărate. I-am văzut pe unii
protestând în particular împotriva acelora pe care apoi îi aplaudau în public.
Nu din convingere. Din calcul. Un premiu posibil, o invitație, o bursă, o
funcție, promisiunea că nu vor fi uitați când se va împărți ceva. Se pare că
demnitatea are, pentru anumite persoane, un tarif. Nu întotdeauna foarte
ridicat.
Nici economia nu este ferită de
boala aceasta. Acolo vocabularul e altul, dar moravurile seamănă izbitor. Se
vorbește despre eficiență, competitivitate, restructurare, management modern.
Un director concediază o sută de oameni și este lăudat pentru curaj. Oamenii
își pierd slujbele, familiile lor trebuie să se descurce, iar directorul
primește o primă pentru rezultate. Dacă întreprinderea merge prost, muncitorii
au fost prea scumpi. Dacă merge bine, conducerea a fost genială. Muncitorul își
primește concedierea prin poștă. Directorul primește felicitările personal.
Firește că există și conducători de întreprinderi capabili, oameni care
construiesc, riscă, muncesc și răspund pentru deciziile lor. Dar tocmai aceștia
nu au nevoie să fie confundați cu proprietarii de scaune. Competența nu se
măsoară după dimensiunea biroului. Nici după cât de repede se ridică ceilalți
în picioare când intri.
Am cunoscut oameni fără nicio
funcție care știau mai mult decât întreaga conducere a unei instituții. Și am
întâlnit titulari de funcții înalte pe care nu i-aș fi lăsat să administreze
nici măcar propriile lor promisiuni. Dar în politică, acolo unde hotărârile pot
trimite oameni la moarte, ridicolul încetează să mai fie amuzant.
Mă uit la cei care vorbesc despre
război din încăperi unde nu cade nicio bombă. La generali și conducători care
discută despre pierderi acceptabile. Ce înseamnă acceptabile? Pentru cine sunt
acceptabile? Pentru mama care caută un trup printre morți? Pentru copilul rămas
fără tată? Pentru cel care nu mai are nici casă, nici familie, nici măcar un
loc unde să se întoarcă? Pe hărțile militare, un sat este un punct. În
rapoarte, morții devin cifre. În declarațiile oficiale se vorbește despre
situații complicate și sacrificii necesare. Iar omul care a hotărât totul apare
la televizor, bine bărbierit, preocupat, eventual cu o cravată potrivită
gravității momentului. Nu sunt atât de naiv încât să cred că un popor atacat
poate fi apărat numai prin discursuri pacifiste. Libertatea trebuie uneori
apărată cu prețul vieții. Știu asta. Dar există o diferență între a apăra
oameni împotriva agresiunii și a trimite oameni la moarte pentru vanitatea,
ambițiile teritoriale ori supraviețuirea politică a unui conducător. Când aud
un asemenea personaj vorbind despre jertfa poporului, mă întreb de ce jertfa
aceasta este aproape întotdeauna obligatorie pentru alții.
Patria cere sacrificii. Frumoasă
formulă. Numai că patria nu vine singură să le ceară. Vine un om. Cu anturajul
lui, cu garda lui, cu familia lui pusă la adăpost. Iar când lucrurile se
termină prost, se caută vinovați printre cei care n-au avut nimic de hotărât.
Aș vrea ca omul care pornește un război să fie obligat să petreacă o singură
noapte într-o pivniță bombardată. Fără camere de televiziune, fără aghiotanți,
fără posibilitatea de a pleca atunci când devine incomod. Să stea lângă un
copil speriat, care își caută mama, și să audă deasupra zgomotul acela pe care
niciun comunicat oficial nu-l poate traduce în limbaj diplomatic. După aceea să
vorbească despre sacrificiu. Dacă mai are chef. Dar cei care trimit oameni la
moarte sunt rareori cei care trebuie să-i și îngroape. Omenirea a avut
dintotdeauna o slăbiciune pentru conducători. Le-a ridicat palate, statui,
monumente, le-a scris biografii și ode. Uneori, după ce aceștia au murit, a
început să descopere cât de mari fuseseră. În cazul altora, a fost nevoie să
treacă ceva timp până să se poată vorbi și despre victime. Istoria nu duce
lipsă de asemenea figuri. Unele au lăsat în urmă școli, spitale, instituții,
lucruri folositoare. Altele au lăsat cimitire. Dar aproape toate au găsit, în
timpul vieții, oameni dispuși să le explice contemporanilor cât de necesare
erau. Și ce interesant! Cel care a provocat un dezastru găsește uneori un
istoric gata să-i explice contextul. Cel care a murit din cauza dezastrului nu
mai găsește nici măcar un martor.
Mă întorc la mica noastră lume
culturală. Nu fiindcă aș considera-o mai importantă decât marile tragedii ale
istoriei, ci fiindcă o cunosc. Și fiindcă aici boala puterii poate fi observată
într-o formă aproape caricaturală. Nu se hotărăsc, de regulă, războaie. Se
hotărăsc premii, funcții, finanțări, invitații, tiraje, participări la târguri,
prezențe în antologii. Și, uneori, absențe. Absențele sunt la fel de
importante. Cine nu apare, cine nu este tradus, cine nu este invitat. Cine nu
există în ochii celor care se ocupă oficial cu existența literaturii. O carte
ignorată nu face scandal. Un autor trecut sub tăcere poate aștepta ani întregi.
Uneori moare înainte ca instituția să descopere că a existat. Atunci, dacă a
avut norocul să lase o operă adevărată, se poate organiza o comemorare. Cu
președinte de onoare, bineînțeles. Ce mă revoltă nu este numai mediocritatea
celor care ocupă unele funcții. Mediocritatea, luată separat, nu reprezintă o
crimă. Nu putem fi toți geniali. Nenorocirea începe când mediocrul ajunge să
decidă soarta celor mai buni decât el. Și mai ales când își folosește poziția
pentru a se asigura că nimeni nu-i va putea demonstra diferența. În asemenea
împrejurări, talentul devine o necuviință. Independența, o provocare. Iar omul
care nu are nevoie de aprobarea șefului devine de-a dreptul insuportabil.
Am întâlnit scriitori valoroși,
retrași, uneori săraci, care nu știau să bată la ușile potrivite. Nici nu
voiau. Își vedeau de cărți, de viața lor, de ceea ce aveau de spus. Alții știau
perfect la ce masă trebuie să se așeze, cui să-i trimită o dedicație, unde să
se fotografieze și în ce moment să se declare profund onorați. Primii aveau
operă. Ceilalți, uneori, numai curriculum vitae. Nu întotdeauna cel cu opera
ajunge în manuale. Dar cel cu curriculum vitae are, de obicei, mai multe șanse
să ajungă în prezidiu. Aici începe o altă nedumerire a mea. De ce considerăm că
un om care își dorește cu disperare o funcție este neapărat potrivit pentru ea?
Dacă cineva ar veni la mine și mi-ar spune că visul vieții lui este să
hotărască asupra altor oameni, primul meu impuls n-ar fi să-i ofer conducerea
unei instituții. L-aș întreba ce anume îl împiedică să fie fericit fără acest
privilegiu. Douăzeci de ani de luptă pentru un scaun! Ce formidabilă risipă de
energie. Câte lucruri folositoare ar putea face omul într-un asemenea răstimp.
Ar putea scrie cărți, ar putea vindeca bolnavi, construi case, educa tineri,
învăța o meserie. Dar nu. El vrea să fie președinte. Neapărat. Și, dacă se
poate, până la sfârșitul vieții. Apoi mai apar și cei care vor să ne salveze.
Aceștia sunt o categorie aparte. Au mereu un program de salvare, o reformă, o
strategie. Ne vorbesc despre viitor cu o siguranță pe care prezentul lor n-o
justifică. Uneori ne promit că vor repara exact ceea ce au stricat în mandatul
precedent. Și noi îi credem. Ori ne prefacem. Nu știu ce este mai rușinos.
Poate că adevărata problemă nu se află numai în cei care vor să conducă. Se
află și în noi, cei care le permitem să creadă că sunt de neînlocuit. Îi votăm,
îi aplaudăm, le acordăm titluri, îi invităm la ceremonii, le suportăm
capriciile, după care ne plângem că ne privesc de sus. Păi de unde să ne
privească? Noi i-am urcat acolo.
Ne comportăm uneori ca niște
supuși care și-au schimbat stăpânul, dar nu și obiceiul de a se înclina. Avem o
slăbiciune aproape obscenă pentru titluri. Domnule președinte. Domnule
ministru. Excelență. Maestre. Academician. Ajungem să rostim funcția atât de
des, încât uităm să ne mai interesăm de omul din spatele ei. Aș vrea să știu de
ce un președinte de uniune trebuie să fie înconjurat cu atâta solemnitate. Ce
are în plus față de un scriitor care și-a petrecut viața la masa de lucru? O
ștampilă? O cheie de birou? Dreptul de a semna niște hârtii? O fi și acesta un
talent. Dar nu l-aș confunda cu literatura. Am văzut destui oameni care,
înainte de a primi o funcție, erau relativ normali. Puteai discuta cu ei,
puteai să-i contrazici. După instalare, au început să vorbească altfel, să se
miște altfel, să aștepte să fie salutați. Unii nu mai răspundeau la telefon.
Alții își descoperiseră o gravitate aproape sacerdotală. Se credeau
indispensabili și păreau sincer mirați când cineva nu le împărtășea convingerea.
Nu știu dacă fotoliile de conducere au vreo influență asupra metabolismului.
Dar asupra vanității, cu siguranță. Și mai există un lucru care mă scoate din
sărite: incapacitatea de a pleca. Un om ajunge la conducerea unei instituții,
stă ani, uneori decenii, iar când vine vremea să lase locul altuia, descoperă
că nimeni nu este pregătit să-l înlocuiască. Extraordinar. După atâția ani de
conducere n-a reușit să formeze un singur succesor capabil! Ar trebui să fie un
motiv de rușine. Devine argument pentru încă un mandat.
Nu cer ca oamenii competenți să
refuze orice funcție. Ar fi absurd. O societate are nevoie de organizare și de
persoane care să-și asume răspunderea. Dar răspunderea nu este proprietate.
Instituția nu este o moșie. Iar cel ales pentru a o conduce nu primește odată
cu mandatul și dreptul de a se considera superior tuturor celor pe care ar
trebui să-i reprezinte. Mai ales, nu primește dreptul de a confunda criticile
aduse activității sale cu o ofensă împotriva culturii naționale. Am ajuns la o
vârstă la care asemenea lucruri nu mă mai impresionează. Nici funcțiile, nici
diplomele, nici decorațiile, nici fotografiile cu oameni importanți. Am
cunoscut destui oameni cu titluri lungi și opere scurte. Și oameni fără niciun
titlu, cărora le datorez mai mult decât multor instituții. Când mă întâlnesc cu
un om care știe să facă bine un lucru, îl respect. Dacă este medic și își
îngrijește bolnavii, dacă este profesor și își învață elevii să gândească, dacă
este scriitor și are ceva adevărat de spus, dacă este editor și își ține
cuvântul. Nu mă interesează câți subalterni are, câte ședințe prezidează și de
câte ori apare în fotografii oficiale. Iar când întâlnesc un om care are
curajul să spună ceea ce gândește, fără să verifice mai întâi dacă părerea lui
coincide cu aceea a președintelui, mă bucur. Nu pentru că aș fi întotdeauna de
acord cu el. Dar măcar știu că discut cu un om, nu cu ecoul unui birou. Îmi dau
seama că asemenea criterii nu sunt foarte folositoare pentru o carieră
administrativă. Nici nu le-am inventat pentru asta. Mai este însă ceva, poate
mai trist decât toate celelalte. Câți oameni au rămas necunoscuți fiindcă n-au
avut stomacul necesar să se înghesuie la masa celor care împart recunoașterea?
Câte cărți n-au fost publicate, câte traduceri n-au fost sprijinite, câte idei
au fost lăsate să moară fiindcă deranjau pe cineva? Nu le vom putea număra
niciodată. Nici nu cred că instituțiile ar fi prea grăbite să facă asemenea
socoteli. Ar ieși un raport neplăcut, iar raportul ar trebui aprobat tocmai de
cei despre care vorbește.
Sunt destul de bătrân ca să nu
mai am iluzii despre natura umană. Am văzut dictaturi prăbușindu-se, democrații
împiedicându-se de propriii lor funcționari, oameni cinstiți împinși la margine
și lichele care au trecut dintr-un regim în altul fără să-și piardă nici
funcția, nici pofta de a da ordine. Am văzut cum se împart onorurile și cum se
uită munca. Am văzut destule ca să nu mai confund aplauzele cu valoarea. Nu
înseamnă că nu mai cred în oameni. Dacă ar fi așa, n-aș mai traduce, n-aș mai
publica, n-aș mai avea răbdare să mă ocup de cărțile altora. Cred însă din ce
în ce mai puțin în cei care pretind că iubesc omenirea, dar nu suportă să fie
contraziși de un singur om. Mă înspăimântă această dragoste de oameni
practicată de sus în jos. Conducătorul iubește poporul, dar nu vrea să-l audă.
Președintele iubește scriitorii, cu condiția să-l voteze. Directorul își
iubește angajații, până când devin prea scumpi. Generalul își iubește soldații
și le explică necesitatea sacrificiului. Când moare unul dintre ei, patria este
recunoscătoare. Când pierde un conducător funcția, se vorbește despre tragedie
personală. Ce lume ciudată. Pentru moartea unui om găsim o formulă
administrativă. Pentru pierderea unui scaun, nu ne ajung adjectivele. Uneori
îmi imaginez că toți cei care aspiră cu atâta înverșunare la putere ar trebui
întrebați, înainte de alegeri, ce sunt dispuși să piardă pentru ceilalți. Nu ce
vor să câștige. Nu ce promisiuni au pregătit. Ce sunt dispuși să piardă. Timp?
Bani? Privilegii? Popularitate? Funcția însăși, dacă se dovedesc incapabili?
Presupun că o asemenea întrebare ar provoca o oarecare neliniște. Ar fi
considerată neprotocolară. Poate chiar o manifestare de extremism. Mai simplu
este să întrebăm candidații ce intenționează să facă pentru binele nostru. Ei
ne vor răspunde cu plăcere. Au discursurile pregătite. Și, în general, nu le
plătesc din propriul buzunar. N-am de gând să propun vreo nouă teorie politică.
Nici să înființez un comitet pentru combaterea bolii puterii. Ar trebui ales un
președinte și ne-am întoarce exact de unde am plecat.
Nu cred nici că aceste rânduri
vor schimba lumea. Probabil că nu vor schimba nici regulamentul unei uniuni de
scriitori. Pentru asta ar trebui depusă o cerere, înregistrată, repartizată
unei comisii și discutată la următoarea ședință. După câteva luni s-ar putea
constata că problema nu intră în competența comisiei respective. Ar trebui
constituită alta. Cu președinte nou, sper. Deși nu bag mâna în foc. Rămâne însă
întrebarea care mă urmărește de atâta vreme: ce anume este atât de atrăgător în
dreptul de a hotărî viața altora? De ce unii oameni nu pot suporta să fie egali
cu semenii lor? Ce gol trebuie să existe într-un om pentru ca niciun titlu,
nicio funcție, niciun privilegiu să nu-i fie de ajuns? Nu am găsit răspunsul în
tratatele de medicină. Nici în cele de politologie. Literatura mi-a oferit
uneori explicații mai convingătoare. Dar literatura, din păcate, nu dispune de
mijloacele necesare pentru a-i împiedica pe cei care vor să conducă lumea să
continue să o facă. Și noi? Noi continuăm să-i alegem, să-i aplaudăm, să-i
decorăm. Așteptăm să ne salveze. După care descoperim că avem din nou nevoie să
fim salvați. Uneori chiar de cei care ne-au adus în situația respectivă. Între
timp, sus se împart funcții, se negociază influență, se distribuie fonduri și premii,
se pregătesc congrese. Se mai hotărăște câte un război. Se vorbește despre
patrie, cultură, democrație și sacrificiu. Jos se muncește, se plătesc
impozite, se îngrijesc bolnavi, se cresc copii, se scriu cărți. Câteodată se
protestează. Alteori se moare. Iar când vine nota de plată, cei de sus
descoperă că n-au portofelul la ei. Nu-i nimic. Se găsește întotdeauna cineva
jos care să plătească. Din propriul buzunar. Pentru idealurile altora.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu