Ben Todică - MAȘINA ETERNITĂȚII

 

MAȘINA ETERNITĂȚII

de Ben Todică

M-am trezit într-un restaurant moscovit dotat cu cinematograf. Mi-am parcat coșciugul chiar sub ecranul panoramic, mare și alb ca Război și pace, și m-am așezat la prima masă în față. Mesele erau parca scoase din vremea comunismului nostru. La masa din spate se afla Ciochia și o pereche de pocăiți. L-am întrebat:

- De ce ești supărat?

- Tu nu știi cum sunt oltenii?

- Și Ceaușescu a fost oltean și ai văzut ce a pățit.

- Stai jos. Vrei o cafea cu coniac?

- Nu, mulțumesc! Abia am ieșit din spital. Iau antibiotice.

Ospătarul m-a servit cu două porții de caviar și o friptură. Au început reclamele. Se vorbea rusește și, nu știu cum, înțelegeam totul automat. La masa din dreapta mea era o doamnă foarte elegantă, însoțită de doi bărbați. Am mai avut o situație similară la Feldioara, când tot așa, o damă și doi vlăjgani se uitau la mine, iar ei au tăbărât pe mine. Salvarea mea, ca prin minune, a fost strigătul: „Ce fel de comuniști sunteți?” Au înghețat și au părăsit localul. Aveam 22 de ani atunci și nu am înțeles nimic.

- Dacă doriți să acceptați acest rol, vă rog să semnați aici, i se adresa de pe scaunul opus producătorul de film actriței Tatiana Iakovenko, iar cel de lângă ea era agentul ei. Am recunoscut-o; o văzusem în Dragostea în URSS și în Rasputin.

A început filmul. Sunt rulat printre șenilele tancurilor și, în sfârșit, în coșciugul meu, mă opresc la semafoare ca să o iau la stânga. Știu că pe autostrada pe care intru va trebui să accelerez. Recunosc locul: suntem în Melbourne, pe North Road. Mă uit după pedala de accelerație, dar nu o găsesc. Știu că am improvizat-o dintr-o capcană de șoareci. „Cum naiba am ajuns până aici? Și volanul? Unde-i volanul, că acușica se face verde?” Mă dau jos și îmi târăsc coșciugul pe iarba de deasupra șoselei. Un coșciug cu roți de trotinetă, fără motor. Radioul îmi răspunde că este condus prin satelit de Elon Musk, care prin visele sale mulge buzunarele lumii. Un coșciug energizat prin microunde.

Sunt de patru ore la urgență. Bătrâna de lângă mine îmi oferă un sandviș.

- Ia, îmi zice, că nu le pot mânca pe toate. Eu am diabet și le-am spus că e periculos să aștept fără mâncare, așa că mi-au adus de la automat un pachețel cu patru sandvișuri diferite. E prea mult pentru mine.

Am acceptat. Bătrâna de 80 de ani era văduvă de douăzeci și se ținea bine, deși avea o rană la mână care nu se vindeca.

Prin fața noastră trece un tânăr chipeș și grațios, zâmbind. Tocmai voiam să-i laud frizura, dar m-am abținut. Sala este plină - în jur de 40 de persoane la urgență - și suntem strigați înăuntru pe măsură ce se eliberează paturile. În spatele nostru sunt trei uși care se deschid din când în când. Pe una dintre ele iese tinerelul chipeș, tremurând de data aceasta, urmat de un bărbat în vârstă care, după grija pe care i-o poartă, pare a fi un doctor în civil. Tânărul se întinde ocupând patru scaune și este acoperit cu o pătură. „Ce i-or fi făcut?”, mă întrebi.

Pe scaunele din spate erau două maramureșence și un tânăr de vreunul de 20 de ani care le răspundea în engleză româncelor - mamă și fiică - ce discutau despre câștigul pe oră al asistentelor din spital. Vă reamintesc că suntem în Australia, în cealaltă parte a globului, și nimeni nu știe că sunt român. Nu mă bag în vorbă. Discut în continuare cu bătrâna de lângă mine, o scoțiancă ce îmi vorbește despre copiii ei.

Deodată tresar auzindu-l pe doctorul în civil adresându-i-se tânărului cu păr blond în limba română: - Vezi că plec acasă. Dacă ai probleme, sună-mă și vin să te iau.

Acum realizez că este un tată grijuliu care își cunoaște fiul și îl însoțește aici. Din jumătate în jumătate de oră ajung la urgență dube ale poliției aducând diverse cazuri. Tatăl pleacă.

E ora opt seara și sunt aici de la trei după-amiaza. Mă duc la ghișeu și întrebi ce se întâmplă. Mi se spune că mai am o persoană în față și urmez eu. De ce sunt aici? Mi s-a infectat piciorul și a început să se înnegrească de la talpă în sus. Îmi aud numele. Doamna de la ghișeu mă informează să intru pe ușa din față, să fac dreapta și să caut cușeta numărul 7, pentru că s-a eliberat patul. M-am întors bucuros, făcând din mână bătrânicii, și am intrat în secția de urgențe.

Sper că am auzit bine și că numărul 7 este cel pe care îl caut. În fiecare cușetă stă câte un suferind înconjurat de cadre medicale. Îmi găsesc patul și mă urc. O asistentă îmi spune să mă dezbrac și să iau pijamaua spitalului. Îmi pun hainele civile în cutia de sub patul cu rotile și mă întind în așteptare.

Pe coridoarele lungi este forfotă. Cadrele medicale poartă halate albastre, iar poliția și securitatea sunt în uniforme negre, echipate cu tot felul de dispozitive electronice. Parcă aș fi într-o navă spațială. Sandra îmi cere să mă schimbi în pijamalele spitalului.

- La pielea goala?

- Da, complet.

Mă uit la ea. E mai tânără decât fiul meu, Deni. Niciodată nu am înțeles aceste halate din spitalele australiene care se încheie în spate și te lasă descoperit când te ridici din pat.

Doctorul, un indian zâmbitor, mă intervievează despre starea mea. După ce îi explic că este a patra oară când vin aici cu piciorul infectat, ultima dată fiind acum patru luni, îmi spune că va aplica aceeași procedură ca în noiembrie și pleacă.

Când cineva se îndreaptă cu un ac spre tine, trebuie să intri automat în jocul diplomatic al prieteniei. Asistenta, în jur de 24 de ani, se prezintă:

- Magen.

- Semănați mult cu actrița Sandra Bullock, îi răspund, cu gândul la ac.

- Mi-au mai spus și alții. Mă bucur să semăn cu cineva celebru.

Și încep secvențele tratamentului: îmi montează o branulă în vena de la mâna stângă prin care urmează să mi se administreze antibioticele. Medicul soției mele - căci al meu era în concediu - m-a trimis la urgență azi, considerând că este mai eficient decât tratamentul oral sau injecțiile. Infecția este avansată; a început de sâmbătă dimineața, iar luni, când am sunat la cabinet, recepția mi-a spus că medicul este în concediu. Am apelat la medicul soției, dar acesta m-a putut vedea abia la ora 15:00, iar acum, la 20:30, iată-mă în patul de la urgențe.

Mi se ia temperatura.

- Paturile sunt mai înguste ca de obicei, remarc eu.

Asistenta râde.

În timp ce îmi potrivea sonda prin care vor fi livrate antibioticele, o întreb de unde este de origine:

- Suntem unguri din Iugoslavia. Părinții mei au emigrat aici după război.

Fata purta mască de protecție, la fel ca întreg personalul din spital. În timp ce îmi injecta lichidul pentru a verifica dacă vena este liberă, mă uitam la chipul ei concentrat cu admirație. Era într-adevăr frumoasă, iar pentru a-i arăta aprecierea mea, îi spun că are o voce fermă și liniștitoare, ca de comando. Mi-a răspuns că îi place remarca și că o va trece în CV. Mi-a înmânat două pastile de Panadol și două de Nurofen contra durerii și a febrei, apoi a plecat. O simțeam apropiată, ca pe o fiică.

De la ora opt eram în pat, iar acum se făcuse ora nouă. Îmi părea rău că nu mi-am luat un minut să-i mulțumesc bătrânicii pentru sandviș și să-i spun că mă voi ruga pentru sănătatea ei. Sandra era mândră de comparația cu o stea de cinema și acum umbla cu noua echipă din schimbul de noapte pentru a le preda bolnavii. O vedeam de la distanță cum introducea datele în calculator cu precizia cuiva care a dus o sarcină la bun sfârșit. Eram mândru de ea. Cu siguranță le va spune celor de acasă că a întâlnit un român de treabă.

Am fost predat pentru schimbul de noapte unei tinere irlandeze, Darcy, care se îndreaptă spre mine pentru a-mi face a doua injecție.

Sunt din nou în minele din Ciudanovița, în abataj, pe marginea lacului verde, alături de Nefertiti.

- Crezi că am murit? o întreb.

- Cum să mori? Ai doar 19 ani, îmi răspunde ea.

- Aveam 69 acum o secundă, îi zic șocat. Eram în spital în Melbourne... Întreaga mea viață a fost un vis?

- O halucinație. O experiență. Totul este etern și permanent. Doar întâlnirile noastre sunt fuziuni și trepte de înălțare. Timpul este o invenție a omului; el nu există, așa cum nu există sunetul dacă nu este auzit. Omul vorbește despre reîncarnare, dar în realitate sunt nenumărate fenomene de acest fel. Eu, de exemplu, sunt o hologramă generată de neamul meu împietrit ca uraniul. Sunt împuternicită să vorbesc cu tine, cu lumea ta. Dorim să corectăm evoluția conștientului uman printr-un miracol și te-am adus pe tine aici, prin părinții tăi. Tu ai un destin specific, precum fiecare conștiință din univers.

- Chiar asta m-am întrebat de cum am ajuns în Australia: ce naiba caut eu aici, că nu am nimic în comun cu ei? Desigur, le sunt recunoscător, dar nu pot gândi ca ei. Nu venim din aceeași mitologie.

Văzându-mă încurcat în gânduri, Nefertiti mă readuce la realitate:

- În 2020 se va declanșa un virus pe întreaga planetă, iar dacă nu vom interveni, se va produce Apocalipsa. Tu ai avut un accident în 2017, pe care noi l-am inițiat pentru a te încărca cu medicamente și a te proteja, iar acum trebuie să te reparam. De aceea ești aici, în minele din Ciudanovița.

- În ce an suntem?

- Este 1971 în calendarul vostru.

- Pot ieși afară să-mi văd părinții, fratele, sora, colegii?

- Este 1971 doar în acest abataj și filon de uraniu; afară este 2021. Mina este surpată și inundată încă de la revoluția din 1989. Nici localitatea nu mai există aproape.

- Nu cred, îi zic și fug să cobor din abataj, dar suitorul era plin cu apă. Fața mi se oglindește ca într-o fântână. Sunt șocat.

Îmi atinge umărul, spunând:

- Din 10.000 de guri care se hrăneau de aici, din această mină, astăzi au mai rămas afară în jur de 300 de oameni, și aceștia pe cale de dispariție.

Mă întorc spre Darcy, care mă trezise:

- Scoală-te să-ți dau a doua doză de picături intravenos.

Mă uit mirat la ea:

- Cum a doua? Poate prima, că nu am mai primit picături până acum.

- Uite ce scrie în calculator Sandra: că ți-a dat prima doză.

- Eu nu îmi amintesc să o fi primit, îi răspund nedumerit.

Din acest moment se declanșează calvarul întregii nopți. S-au dat telefoane după Sandra, care ajunsese deja acasă, pentru a confirma. Răspunsul ei a fost afirmativ. Eu susțineam că nu, iar Darcy a blocat introducerea datelor până la clarificare. În următoarele 4-5 ore urma să se urmărească reacția corpului meu pentru a se stabili dacă mi se administrase prima doză. Se alarmase toată secția. În final, s-a dovedit că Sandra îmi administrase medicamentul direct prin seringă, iar confuzia mea fusese cauzată de jargonul medical. Abia pe la 4 dimineața s-a reluat ciclul de tratament.

În timp ce așteptam în pat, pe la ora 3 dimineața, este adus pe targă băiatul cu părul frumos pe care îl văzusem mai devreme. Era vizibil agitat și suferind. A fost mutat în boxa vecină și, după câteva minute, a început să protesteze și să se certe cu echipa spitalului și cu paznicii, acuzând că nu este tratat profesionist.

Bătrânica scoțiancă a fost adusă și ea în secție. Se simțea bine. Ne-am făcut din mână și i-am mulțumit pentru generozitate. Pe la 5:00 au sosit copiii ei și au luat-o acasă.

A mai apărut o femeie cu o problemă gravă la picior, fiind internată în boxa din fața mea, unde o echipă de chirurgi analiza situația ei medicală.

A fost o noapte dificilă. La ora șapte dimineața, doctorul Igor, un ucrainean, m-a externat cu recomandare de tratament la domiciliu pentru două săptămâni. Am văzut-o pe Sandra pentru ultima dată pășind în fruntea grupului ei de asistente.

Un asistent din Sudan a venit să-mi ia pulsul și m-a întrebat de ce nu dorm. Mi-a povestit că emigrase și că își dorea să devină economist-contabil, profesie pe care o practicase în Africa.

Mă gândesc la modul în care suntem nevoiți uneori să ne părăsim locurile natale și să trăim în alte părți ale lumii. Mă uit la valea Ciudanoviței și o recunosc ca pe o frumusețe, un rai și o tragedie personală. Povestea Ciudanoviței este o parte din mine. A fost locul care a hrănit mii de oameni și a oferit un viitor multor familii. Astăzi, comunitatea s-a risipit, iar vremurile s-au schimbat.

Aici, în Australia, trăiesc într-o societate multiculturală. Eu sunt român, soția mea este de origine chineză. Copiii noștri cresc într-un mediu diferit, devenind australieni prin educație și cultură, purtând în ei doar o parte din moștenirea noastră. Adaptarea la o altă cultură este un proces complex. Rădăcinile și primii ani din viață își lasă amprenta asupra fiecăruia dintre noi.

Am ridicat privirea din oglinda apei din suitor și am întrebat-o pe Nefertiti:

- Care este destinul meu?

Gândurile îmi alergau rapid, fără să le pot opri.

- Lumea se schimbă, Ben, îmi zâmbește ea calmă. Apare o nouă conștiință.

- De ce nu mă doare nimic când sunt aici cu tine?

- Pentru că aici ești în dimensiunea sufletului. Sufletul nu simte durerea fizică.

- Voi deveni și eu ca tine?

- Nu. Tu îți vei urma propriul drum.

- Unde?

- Sunt multe trepte de parcurs. Natura și viața continuă să existe și să evolueze, în ciuda tuturor provocărilor.

- Și atunci?

- Trebuie să învățați să fiți mai buni și să protejați ceea ce este important.

M-am trezit din gânduri. Înțelegeam mai bine complexitatea lumii în care trăim.

BEN TODICA