Ben Todică - PRIMUL MEU TEATRU ADEVĂRAT

 

PRIMUL MEU TEATRU ADEVĂRAT

Ben Todică

 

În 1966, profesorul meu de desen, Ion Călin, de la Școala Generală din Ciudanovița, m-a introdus în lumea teatrului, oferindu-mi primul rol în piesa Moș Ion Roată și Unirea. A urmat apoi rolul lui Gâtlan Zaharia din Amintiri din copilărie, de Ion Creangă. Pe atunci eram un poznaș de cincisprezece ani, căruia îi plăcea să stârnească râsul celor din jur.

Piesa având mare succes, Călin se grăbește să o prezinte și publicului orăvițean, cu ajutorul trupei Teatrului Vechi „Mihai Eminescu”. Cu o seară înainte de premieră, nemulțumit de dinamica actorului care îl interpreta pe Gâtlan, profesorul hotărăște să mă aducă la Oravița.

Teatrul Vechi „Mihai Eminescu”!

Vă imaginați ce bucurie pe capul meu! Să pășesc pe urmele lăsate de marele nostru poet național și de trupa lui Pascaly, să fac parte din grupul de teatru orăvițean! Pentru mine, era ca și cum aș fi intrat într-o poveste care mă așteptase dintotdeauna.

În timpul spectacolului, priveam spre cabina sufleurului și mi-l imaginam pe Eminescu acolo, ajutându-ne cu dialogul. Iar din culise, micuț, zâmbitor ca un pufuleț și cu sufletul șugubăț, ne privea Călin - o filă vie din poveste.

Era primul meu teatru. Era un teatru ca-n filme!

După spectacol, domnul Chirițescu* i-a șoptit profesorului meu:

- E talentat.

La nouăsprezece ani, pe coridoarele liceului din Oravița, unde urmam cursurile serale, domnul profesor Ion Țăranu m-a anunțat că, după ore, eram invitat la teatru. Mi se oferise rolul lui Tiron din Comedie cu olteni, de Gheorghe Vlad, rol pe care, la București, îl interpreta Ștefan Bănică.

Cu o ocazie, la Sinaia, după un spectacol, îi cerusem lui Bănică un autograf. Mi-a răspuns cu un soi de ironie îndurerată, îndemnându-mă să mă grăbesc să găsesc ceva de scris, înainte să se îmbulzească și alții - de parcă lumea nici nu s-ar fi sinchisit de moftul meu.

În grabă, i-am întins o fotografie de buletin, singura pe care o aveam la îndemână. Pe verso, a scris: „Pentru Benoni, cu drag, Ștefan Bănică!”. O păstrez și astăzi, aici, în Australia.

Regizoarea Geta Vlad, soția autorului piesei, m-a privit, m-a intervievat pe scurt și a fost de acord să-mi încredințeze rolul. Era o urgență. Nu știu pe cine înlocuiam și nici de ce trebuia să intru atât de repede în distribuție. Pentru mine, aceste amănunte nu aveau nicio importanță. Pe afișul original, peste numele tipărit al interpretului lui Tiron, fusese lipită o fâșie îngustă de hârtie, pe care cineva scrisese de mână: Todică Benoni.

Numele meu ajunsese pe afișul unui teatru adevărat!

În așteptările mele din culise și din garderobele actorilor, unde ne pregăteam înainte de spectacol și unde chiar domnul Vlad, soțul regizoarei, se ocupa de machiaj, încercam să-mi imaginez cum ar fi reacționat Eminescu în fața arhitecturii încăperilor, a atmosferei din jur, a lumii din afara teatrului, cu castanii și magnoliile înflorite.

În felul acesta, încercam să mă apropii de el.

Teatrul este un loc sacru. Acolo am fost, pentru prima dată, scăldat în emoțiile propriilor mele muze. A fost prima manifestare de anvergură a copilăriei mele spirituale, așa cum scria Nicolae Murgu în Jocul, din revista Confluențe.

Teatrul m-a făcut să mă simt special. Muzele m-au luat în brațe ca pe un frățior mai mic, m-au îmbrobodit și s-au tăvălit cu mine pe scena succesului.

La Bienala teatrală „Ion Luca Caragiale”, de la Oțelu Roșu, echipa noastră s-a întrecut cu alte trupe din țară. Am avut astfel posibilitatea să gust din euforia succesului, din energia mulțimii, să trăiesc actul creației umane ca pe un ritual divin al existenței: iubirea.

Iubirea de a dărui.

Pe vremea aceea eram îndrăgostit de o fată cu ochii verzi, din Ciclova Română. Nu i-am mărturisit niciodată ce simțeam pentru ea. Când am ajuns cu spectacolul în localitatea ei, am încercat, încă din primul rând al sălii, acolo unde stătea, să o ridic în brațele mele și să o fac să plutească asemenea unui puf de păpădie, aducând-o lângă mine, pe scenă, în trupul partenerei mele, Trina.

Eminescu trăia prin intensitatea versurilor sale:

…

Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,
Ca preotul altarul, ca spaima un azil;
Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,
Ca visul pe-un copil.

Și, în timp ce o sorbeam din ochi, s-a făcut dintr-odată liniște.

Am uitat ce urma.

Sala încremenise. Toți mă priveau. Mă uit spre cabina sufleurului, căutând ajutor. Îi vedeam doar conturul luminat din spate, ca pe un Luceafăr, și îl auzeam șoptindu-mi, însoțindu-și vorbele de semne nerăbdătoare:

- Du-te la ea, jos! Ce mai aștepți?

Am coborât sfios de pe scenă, alunecând parcă dintr-o lume în alta.

Ochii ei sclipeau.

O priveam adeseori când trecea pe lângă bazinul de înot, cu pieptul gol și sânii dezveliți, cu obrajii rumeniți și mușchii legănându-se de-a lungul pulpelor. Trupul ei tăia reflexia spectrală a soarelui, ale cărui raze îmi spălau genele printre gleznele-i fragede, oglindite în apă.

Doar ochii ei lipseau.

Poate că tocmai de aceea îi căutam pretutindeni: în lumină, în apă, în versurile lui Eminescu și în chipul femeii pe care o aveam alături pe scenă.

Cu această piesă, Teatrul Vechi din Oravița a câștigat locul al treilea pe țară.

Iar eu am rămas cu ceva ce niciun clasament nu putea măsura: întâlnirea cu teatrul, cu poezia și cu prima mea iubire, toate adunate într-o singură amintire, pe care timpul nu a reușit să o scoată din lumină.