Ben Todică - CREȘTEREA ÎN LUMINĂ E INFINITĂ

 

CREȘTEREA ÎN LUMINĂ E INFINITĂ

Ben Todică

Există oameni pe care îi întâlnim înainte de a le cunoaște numele. Trec prin viața noastră ca niște umbre, ne ating pentru o clipă și dispar. Abia după ani, când îi regăsim într-o carte, într-o fotografie sau într-o amintire, înțelegem că întâlnirea aceea n-a încetat niciodată.

Pe unul dintre acești oameni l-am întâlnit într-un tren clandestin, într-o noapte de decembrie, când fugeam din România comunistă spre libertate.

Aveam douăzeci de ani și credeam că libertatea începe dincolo de o frontieră. Nu știam încă faptul că poți trece granițele Europei și să rămâi prizonierul propriilor întrebări.

Eram patru tineri români, ascunși într-un loc neverosimil al unui tren care gonea prin noapte. Ne temeam de controlori, de poliție, de limbi pe care nu le înțelegeam și de viitorul pe care ni-l inventaserăm fără să știm ce ne așteaptă. În urmă rămăseseră închisorile din Iugoslavia și lagărul de refugiați din Trieste. În față se afla Europa, mare, străină și plină de promisiuni.

Atunci a apărut el.

Un om cu părul vâlvoi, îmbrăcat într-un palton lung, verzui, cu aerul cuiva care călătorise prea mult pentru a mai fi impresionat de destinații. Ne-a spus că îl cheamă Emil.

Nu ne-a cerut să-i demonstrăm cine suntem. Nu ne-a întrebat de ce fugim. A înțeles că eram refugiați și s-a oferit să ne ajute. Cunoștea drumurile, controlorii și micile secrete ale călătorilor fără bilet. Locuia la Paris și mergea uneori la Roma, unde își întâlnea vechii prieteni din lagărul de refugiați de la Latina.

În noaptea aceea, el știa cum să ne salveze de control, iar noi îi puteam oferi ceva ce nu se găsea în niciun orar feroviar: vești despre țara pe care o părăsiserăm.

Ne asculta cu o curiozitate aproape dureroasă. Întreba despre România, despre oameni, despre viața de acasă. Aveam impresia că, prin răspunsurile noastre, încerca să recupereze ceva pierdut cu mult timp în urmă.

Eu îl priveam.

Uneori vorbea cu noi, alteori își continua vorba de unul singur, ca și cum în întunericul vagonului s-ar fi aflat încă un călător, nevăzut de ceilalți. Nu-l consideram ridicol. Dimpotrivă, avea ceva din personajele pictate de Caravaggio, acele chipuri care par să iasă din beznă purtând în ele o lumină pe care lumea n-o mai poate vedea.

Mi se părea bătrân, deștept și singur.

Și mi s-a făcut teamă.

Nu de el. De mine.

M-am întrebat dacă nu cumva, într-o zi, aveam să ajung asemenea lui: un om rătăcind prin lume, vorbind cu propriile gânduri, căutând ceva ce nici el nu mai putea numi.

Nu-i cunoșteam filosofia. Nu-i citisem cărțile. Nu știam nimic despre renumele lui. Pentru mine era doar nea Emil, omul întâlnit într-un tren, un călător fără bilet care ne ajuta să trecem mai departe.

Eu eram deja îndrăgostit de cinema. Văzusem Inferno, filmul lui Dario Argento, și fusesem fascinat de lumea lui întunecată. Văzusem și Apocalypse Now, singur, într-o sală aproape goală. Nu aveam serviciu, nu aveam un viitor sigur și nu știam încă ce voi deveni. Dar filmele îmi deschideau uși către lumi pe care nu le bănuisem.

Într-un fel, și omul din tren era un film.

Un film pe care nu-l înțelegeam.

Când am ajuns la locul unde trebuia să schimbăm trenul spre Paris, ceilalți doi tovarăși ai mei au intrat într-o încurcătură cu poliția. Au fost arestați. Mai târziu aveam să aflu că drumul lor se terminase în Legiunea Străină.

Eu m-am speriat și l-am rugat pe nea Emil să mă ajute să mă întorc la Trieste.

Așa am abandonat drumul spre Paris.

Uneori, viața nu ne salvează printr-o revelație. Ne salvează prin frică, printr-o ezitare, printr-o întoarcere pe care o considerăm atunci o înfrângere.

Au trecut șase luni. Am fost mutat în lagărul de la Latina, lângă Roma. Într-o zi, Stănescu a apărut la ușa camerei mele îmbrăcat în uniformă, cu pistolul la el. Mi-a povestit ce se întâmplase după ce ne despărțiserăm și cât de departe ajunseseră ceilalți pe drumul pe care eu nu avusesem curajul să-l continui.

Atunci m-am gândit la omul cu paltonul verzui.

I-am mulțumit în gând pentru că mă ajutase să mă întorc.

Apoi viața m-a dus în Australia.

Am început din nou, printre oameni, limbi și meserii pe care trebuia să le învăț. Nu mă pregăteam să devin scriitor. Voiam să-mi construiesc o viață și să-mi îmbunătățesc engleza. Căutam o cale practică de a învăța limba, poate printr-o meserie familiară, într-un mediu în care școala și oamenii să mă ajute să mă apropii de ea.

Într-o zi, am intrat într-o librărie de pe Lygon Street, vizavi de cinematograful Nova din Melbourne.

Nova era un loc special pentru mine. Acolo descopeream filme de artă, universuri care mă purtau spre David Lynch și Andrei Tarkovski, spre acele întrebări pe care cinematograful nu le rostește întotdeauna, dar le lasă să crească în spectator.

Mă plimbam printre rafturi când, deodată, l-am văzut.

Chipul acela.

Părul vâlvoi. Privirea. Aerul omului care părea să vină de pe alte drumuri.

Am încremenit.

Pe coperta cărții scria: The Trouble with Being Born.

Am luat volumul în mâini. Omul pe care îl întâlnisem într-un tren, în noaptea fugii mele prin Europa, avea acum un nume întreg: Emil Cioran.

Până atunci nu auzisem de el.

Am cumpărat cartea și am început s-o citesc. Venisem în librărie ca să-mi îmbunătățesc engleza. Nu știam că, odată cu acea carte, aveam să încep să-mi caut și propria limbă interioară.

Ce se întâmplase, de fapt?

Îl întâlnisem pe Cioran înainte de a-i cunoaște gândurile. Îi simțisem singurătatea înainte de a-i citi filosofia. Mă temusem că aș putea deveni asemenea lui înainte de a ști că există între noi o apropiere pe care numai timpul avea să mi-o dezvăluie.

Nu afirm că am devenit Cioran și nici că am gândit ca el. Dar, când i-am citit cartea, am avut senzația tulburătoare că unele întrebări se treziseră în mine înainte să le fi întâlnit formulate de altcineva.

Poate că spiritul lui mă alesese. Poate că era doar felul meu de a înțelege, după ani, o întâmplare care nu-și dezvăluise încă toate sensurile. Nu știu. Și tocmai această nesiguranță păstrează vie povestea.

Citindu-l, am descoperit un om care părea să fi transformat neliniștea într-o formă de libertate. Un om care nu avea nevoie de aplauze pentru a-și urma gândul și care privea lumea dintr-un loc al său, greu de cucerit de ceilalți.

Mă întrebam atunci dacă libertatea înseamnă doar să scapi de granițe, de ordine și de frica autorităților. Sau dacă există o libertate mai adâncă, aceea de a nu te lăsa închis în gândirea altora, de a avea curajul să te privești pe tine însuți fără să-ți întorci privirea.

Eu fugisem din România ca să-mi găsesc libertatea.

Într-o librărie din Melbourne, am început să descopăr că libertatea poate însemna și altceva: dreptul de a pune întrebări, de a citi, de a scrie, de a te îndoi și de a căuta mai departe.

Am început să scriu eseuri. Au venit concursurile, apoi interesul publicațiilor comunitare. Dintr-o nevoie de a-mi găsi locul în limba engleză și în lumea nouă, am ajuns să mă întorc, prin scris, la limba în care mă născusem.

Au apărut cărțile.

Niciodată nu-mi propusesem, în noaptea aceea din tren, să devin scriitor. Nu aveam un asemenea plan. Aveam doar o teamă, un drum întrerupt și chipul unui om pe care nu-l înțelegeam.

Viața a făcut montajul.

A legat arăturile Banatului de închisorile iugoslave, lagărul de la Trieste de cel de la Latina, trenul clandestin de librăria din Melbourne. A lăsat o distanță de ani între întâlnire și înțelegere, ca și cum ar fi vrut să-mi arate că unele imagini trebuie păstrate în întuneric înainte de a putea fi proiectate pe ecran.

Iar eu, care credeam că voi trăi prin filme, am început să trăiesc și prin cuvinte.

Astăzi, când privesc înapoi, nu mai văd doar un tânăr care fuge dintr-o țară și un bătrân care călătorește fără bilet. Văd două singurătăți care s-au întâlnit pentru câteva ore, fără să știe ce vor însemna una pentru cealaltă. Văd o carte care m-a așteptat într-o librărie de la capătul lumii. Și văd un om care a început să scrie fără să știe că, de fapt, începuse să se caute.

Poate că aceasta este una dintre căile prin care creștem în lumină: nu primim toate răspunsurile deodată. Uneori, întâlnim mai întâi omul, apoi cartea; mai întâi neliniștea, apoi cuvintele; mai întâi întrebarea, apoi curajul de a o rosti.

Iar lumina nu se termină odată cu răspunsul. Ea deschide o altă întrebare, o altă ușă, un alt drum.

De aceea, astăzi, nu mă mai întreb numai dacă l-am întâlnit întâmplător pe Emil Cioran.

Mă întreb ce anume din mine era pregătit să-l recunoască, înainte de a-i cunoaște numele.

Poate că nu toate întâlnirile ne schimbă viața în clipa în care se petrec. Unele rămân în noi, tăcute, până când devenim oamenii capabili să le înțelegem.

În trenul acela, am crezut că mă întorceam din drum.

Poate că, fără să știu, tocmai atunci începusem să merg spre mine.

Așa a început filmul.

Iar cartea pe care o țineți acum în mâini este încă o încercare de a-i descoperi lumina.

Pentru că drumul cunoașterii nu se încheie niciodată.

Creșterea în lumină e infinită.