Îl provoc la duel pe Mircea Cărtărescu!
M-a jignit în onoarea mea de valah !
4 mai 2020|Doctrină
naţionalistă
Ion Coja :
«Îl provoc la duel pe
Mircea Cărtărescu! M-a jignit în onoarea mea de valah ! »
Pe două coloane: MIRCEA
CĂRTĂRESCU şi ION COJA
O vină istorică
Pe la 3-4 ani. Mama îmi spune o
istorioară. Un evreu îşi trimite copilul la un cioban ca să-l înveţe o limbă
românească pură. După câteva luni, bate cineva la uşă: « Sunt eu,
ciubanul, ţi-am adus cupilul ! » Râdeam de pronunţia aceea ciudată.
Dar ce era un evreu ? Mama n-a ştiut să-mi explice.
După vreo cinci ani. Între nenumăratele lui bancuri porcoase, de care râdeam
pentru că erau pline de cuvinte interzise, Jean de la etajul VII ne-a spus şi
unul care ne-a nedumerit. La o şcoală vine inspecţia, profesorul ţine o lecţie
patriotică şi un şcolar, emoţionat, începe să plângă. « Cum te cheamă, pui
de dac ? » îl întreabă inspectorul. La care copilul spune :
« Goldenberg ! » N-am înţeles de ce trebuia să râdem, era un
nume curios, e drept, dar nu cine ştie ce amuzant. « Păi, nu
înţelegi Era un evreu !» Ce era totuşi un evreu ? « E unul
care se preface că e român, îşi ia câteodată şi nume românesc ca să ne
păcălească, dar el nu e român ca noi, e jidan şi copiii lui sunt tot jidani»,
s-a străduit să ne explice Jean.
15 ani mai târziu, la restaurantul Uniunii Scriitorilor, un coleg de generaţie
deschide România literară : « Ia număraţi : uite, chiar pe
pagina 2 semnează un evreu. Pagina 3 : doi evrei ! Pagina 5 :
încă doi ! Pagina 8… » L-am întrebat ce vrea să spună cu asta.
« Nu fi naiv ! », mi-a răspuns. « Dacă tăcem le facem
jocul. Nu vezi că se împing înainte unii pe alţii ? Nu vezi că nu mai ai
loc de ei ? » A urmat o discuţie penibilă, în urma căreia m-am
ridicat şi am plecat de la masă.
Multă vreme am crezut în mitul poporului român, bun, înţelept şi tolerant,
neînclinat spre excese, spre soluţii radicale. N-am dus războaie de cucerire,
n-am făcut de-a lungul istoriei decît să ne apărăm « sărăcia şi nevoile,
şi neamul ». Chiar am crezut că, până şi în timpul dictaturilor de extremă
dreapta, noi am refuzat să trimitem evreii în lagăre de concentrare şi i-am
tratat mai bine decât alte popoare. Din păcate, şi acest mit trebuie să cadă.
În ultimul timp, au apărut cărţi care dezvăluie, spre frustrarea, nefericirea şi
jena noastră, dimensiunile nebănuite ale antisemitismului românesc. Fraza
faimoasă a Hannei Arendt, din cartea despre procesul lui Eichman,
« românii au fost cel mai antisemit popor din Europa”, afirmaţia ei că
până şi naziştii germani erau indignaţi de sălbăticia măsurilor luate de români
împotriva evreilor, încep să nu ni se mai pară atât de nedrepte. Încetul cu
încetul, ni se arată fapte pe care e groaznic să le priveşti în faţă: sutele de
victime ale pogromului din Iaşi, alte sute de victime ale rebeliunii legionare
(cu evrei agăţaţi în cârligele măcelăriilor), mii sau zeci de mii de victime
asfixiate în vagoanele de transport. Întârzierea cu decenii a acordării
cetăţeniei evreilor, legi antievreieşti mai dure ca oriunde, o mulţime de
organizaţii antisemite, de guverne antisemite. O anticipare cu câteva decenii a
„soluţiei finale” în scrierile unui doctrinar. Un poet naţional antisemit. Un
guru universitar antisemit. Discipolii săi, deveniţi mai târziu personalităţi
mondiale – făcându-şi din antisemitism o profesiune de credinţă. Şi dacă putem
să ne îndoim de datele şi cifrele din studiile ştiinţifice – deşi de cele mai
multe ori n-avem motive s-o facem – e greu să te îndoieşti de mărturiile
directe de felul „Jurnalului” lui Mihail Sebastian, în care asistăm la calvarul
unui scriitor, din întâmplare de origine evreiască. În câţiva ani, acest om
blând şi copilăros, lucid şi resemnat, se vede dat afară din slujbă, din casă,
din Societatea Scriitorilor, părăsit de cei mai buni prieteni, deposedat prin
urmare de umanitate, singura lui „vină” fiind una obiectivă, evreitatea lui.
Oricât de amar ar fi paharul, trebuie să-l bem astăzi până la fund: avem
datoria să ne recunoaştem vina istorică faţă de evreii din România. E primul
pas spre recâştigarea onoarei noastre de popor civilizat, european.
Am crezut şi mai multă vreme că generaţia mea şi eu însumi am fost scutiţi de
antisemitism. În definitiv, n-am văzut prea mulţi evrei la viaţa noastră. Dar
miile de glume, bancuri şi aluzii despre evrei cu care am fost bombardaţi toată
adolescenţa au lăsat urme în sufletele celor mai curaţi dintre noi. Au sădit o
suspiciune difuză, o obişnuinţă de a-l privi pe evreul de lângă noi cu un alt
fel de privire, ca pe un animal ciudat şi potenţial periculos. Îi explicam
succesele prin conspiraţia semenilor lui. Îi reproşam ca pe o trădare asumarea
evreităţii şi ca pe o viclenie asumarea românităţii. Trebuie să fie cumplit de
greu să fii evreu, să simţi clipă de clipă povara privirii suspicioase a
celorlalţi. Azi înţeleg bine că, decât să-mi fac iluzia că sunt total liber de
antisemitism, e mult mai bine să caut antisemitismul în cele mai ascunse zone
ale minţii mele, să-l localizez, să-l înţeleg şi să-l izolez. Abia în acest fel
voi fi liber de el.
Numiţi acest lucru „corectitudine politică”. Eu îl numesc purtare firească faţă
de o fiinţă umană sau faţă de un grup uman, oricare ar fi el. Nu idealizez pe
nimeni: între evrei sunt genii şi ticăloşi. Andrei Pleşu a scris un articol
excepţional despre asta. Cred doar că nu se poate trăi aşteptând clipă de clipă
să ţi se reproşeze – chiar şi din partea celui mai bun prieten – că tu personal
l-ai răstignit pe Iisus Hristos.
Mircea Cărtărescu
(Text publicat în Jurnalul Naţional)
*
Vina noastră sau vina lui Mircea
Cărtărescu?
Mă sună din SUA Billache, asiduu
cititor de literatură română, inclusiv presă. Să mă întrebe dacă am citit
articolul lui Mircea Cărtărescu despre evreii ucişi de români, intitulat O vină
istorică, apărut la Bucureşti şi republicat peste Ocean. Îmi citeşte la telefon
lungi pasaje şi nu-mi vine să cred. Îi cer să-mi trimită un xerox prin poştă,
l-am primit azi şi constat că Bill al meu tot boier a rămas… Nici urmă însă de
aşa ceva la autor, la Mircea Cărtărescu al nostru. Păcat. Păcat mai întâi de
literatura pe care o scrie, nu lăsa să se întrevadă la autor atâta precaritate
şi superficialitate sufletească. Iată, se pronunţă atât de categoric într-o
chestiune atât de gravă pentru tot neamul lui, deopotrivă omenesc şi românesc,
iar datele problemei, se vede de la o poştă, îi sunt literalmente complet
necunoscute! Ceea ce nu-l împiedică să se bage în vorbă! De ce? De ce se
grăbeşte să se alinieze astfel la grupul celor care susţin că în România a fost
genocid, Holocaust etc.? Gaşcă de indivizi mediocri, unii dintre ei dovediţi
sperjuri în justiţie, haimanale fără operă, fără mamă, fără tată, rentieri ai
minciunii, care nu ar exista în nicio bibliografie dacă nu s-ar fi inventat
povestea cu holocaustul din România, în care au devenit mari specialişti!!
Mircea Cărtărescu le dă un gir neaşteptat, nemeritat şi disproporţionat de
mare, căci Mircea Cărtărescu este un scriitor autentic, adevărat. Ce caută în
haita lor de nevrednici?! E conştient M.C. de riscul pe care şi-l asumă? Vede
el vreo stratagemă prin care să facă vreodată uitată sau iertată de public,
cititori şi confraţi, această intervenţie a sa atât de deplasată de la linia
conduitei intelectuale elementare?!
Ce ştie Mircea Cărtărescu despre
subiectul asupra căruia se pronunţă cu atâta grosolănie? Mai nimic, în afara
câtorva bancuri contrafăcute, pe care le povesteşte fără haz, fără să simtă
poanta. (Ceea ce mă face să constat, retrospectiv, că în textele semnate de
ins, citite de mine, nu puţine, parcă nu am găsit nimic ce s-ar putea numi
comic, haz autentic etc. Pe ici-colo, doar în parodii. Neconcludent şi
suspect…) Tot filologic vorbind, îi dezvălui lui M.C. un secret: mai toate
bancurile cu evreii sunt scoase de evrei. Cel puţin aşa se laudă ei… Îi cred,
de data asta.
Altminteri, când evreii vorbesc
de „sute de victime ale rebeliunii legionare(cu evrei agăţaţi în cârligele
măcelăriilor), mii sau zeci de mii de victime asfixiate în vagoane de
transport” nu îi mai cred. Şi am zeci de motive ca să nu-i cred, începând cu motivul
binecuvîntat că eu îi cunosc bine pe români, cunosc ce le poate pielea! De ce
sunt în stare! Îs neam cu ei!… Îs una cu ei! Ba chiar sunt profesor de limba şi
literatura română, adică ins pasionat de cunoaşterea sufletului etnic românesc,
sunt profesionist pot spune, iau leafă din asta de peste patruzeci de ani şi în
această calitate consider că este inadmisibil pentru un român normal, cu şapte
clase, cu atât mai mult pentru un profesor de limba şi literatura română,
pentru un scriitor român, să creadă că vorbitorii graiului nostru românesc,
continuatorii tradiţiilor noastre strămoşeşti multiseculare, chiar
multimilenare(bi-), părinţii noştri aşadar, să crezi că au putut să se poarte
ei cu atâta neomenie, cu atâta …ne-românie, aş zice. Auzi la el: evrei, adică
nişte oameni, atârnaţi de cârligele măcelăriilor!… Şi nu numai pe români îi
prea bine cunosc, ci îi cunosc şi pe evrei, pe evreii care vorbesc de acele
zeci sau chiar sute de mii de victime ale cruzimii româneşti, iar Mircea
Cărtărescu îi crede!, dar îi cunosc şi pe evreii care au ridicat cuvinte de
mulţumire Domnului pentru bunătatea şi omenia românilor.
Unul dintre evreii aceştia mi-a
fost profesor şi binefăcător: Alexandru Graur. De la el – dar şi din multe alte
surse evreieşti sau neevreieşti, ştiu că în România evreii s-au bucurat de un
tratament privilegiat în raport cu evreii din toate celelalte ţări controlate
de Germania lui Hitler. Asta nu înseamnă că tot ce s-a spus despre evreii din
lagărele de concentrare germane este adevărat! Slavă Domnului, sunt multe şi
minciunile scornite pe seama nemţilor! Oricând pot produce dovada! Iar dovada
că dimensiunile suferinţelor evreieşti din acei ani au fost exagerate cu
iresponsabilitate nu trebuie să stârnescă nici mânie, nici resentimente, ci
dimpotrivă, bucurie şi mulţumire! Cu toţii, evrei şi ne-evrei, trebuie să fim
recunoscători faţă de toţi cei care vin cu dovada că dimensiunile apocaliptice
ale Holocaustului sunt ceva mai „modeste”, că, deci, decăderea fiinţei umane nu
a atins totuşi cotele imaginate de mintea bolnavă a celor care, bunăoară, au
scornit macabra şi, propriu-zis, între oameni normali, inimaginabila poveste a
celor 900.000 de evrei făcuţi săpun de urmaşii lui Goethe şi Kant! Nu
900 000, ci nici un evreu nu a avut parte de un tratament atât de bestial
din partea nemţilorl!
La fel de adevărat fiind că este
total neadevărată şi povestea cu evreii beliţi şi despieliţaţi pentru a fi
făcuţi abajururi, curele de ceas sau prezervative de lux… Şi în loc să ne
bucurăm de această veste, vestea minunată că abjecţia umană este mult, mult mai
mică pe cap de locuitor din România sau Germania, din Europa, din lume!, există
demenţi care vor să ne bage la închisoare că negăm holocaustul! Nu neg decât
ceea ce nu este adevărat în toată această urîtă şi jalnică poveste numită
Holocaust. Să-i mulţumim lui Dumnezeu că tare multe sunt neadevărate nu numai
despre Transnistria, ci şi despre Auschwitz sau Dackau. Şi mă bucur, ca român
şi ca om, că nu este adevărată povestea cu participarea românilor la holocaust,
la genocidul antisemit! Antimaghiar sau antipatagonez!
Sper să te bucuri şi dumneata,
domnule Cărtărescu, că pot să-ţi aduc şi îţi voi aduce dovada, dovezile, că
nimic din ce ai scris sub titlul O vină istorică nu este adevărat. Sper că
publicaţia în care ai fost găzduit cu nefericitele dumitale acuze, îmi va
îngădui şi mie să rostesc cuvintele de care sunt în stare, întru apărarea
adevărului, a onoarei şi demnităţii româneşti, la care ai atentat cu atâta,
fie-ţi iertată, inconştienţă. Sper că, în caz contrar, vei face dumneata tot
ce-ţi stă în putinţă pentru ca apologia neamului românesc semnată de
subsemnatul să vadă lumina tiparului cel puţin în aceleaşi condiţii de
mediatizare de care a beneficiat şi infamu-ţi rechizitoriu. Atât de ofensator
pentru oricare dintre românii de noi!
Ion Coja
*
Scurt interviu lămuritor
Domnule profesor ION
COJA, v-aţi adresat dlui Mircea Cărtărescu solicitându-i un răspuns public în
legătură cu articolaşul său prin care îşi punea cenuşă în cap în numele
poporului român, vinovat în faţa istoriei pentru holocaustul evreilor. V-a
răspuns marele prozator?
Nu, dar nici nu era uşor pentru
el să-mi dea un răspuns imediat. Nu cunoaşte deloc subiectul. Aşa că i-am
trimis pe adresa de internet mai multe texte, ale mele şi ale altora, pe tema
holocaustului, ca să cunoască şi punctul de vedere, altera pars, al celor care
resping acuzaţia de holocaust, ca neîntemeiată. Nota bene, mă refer numai la
„holocaustul” din Transnistria. Cred că acum, după vreo două luni de când i-am
trimis minima bibliografie lămuritoare, începe să fie cazul ca dl Cărtărescu să
se pronunţe, dacă îşi menţine sau nu acuzaţiile. În caz că nu, este obligat să
demonstreze cât de tare se înşeală năucii ca mine. Căci nu suntem puţini… Ţine
de meseria sa, ca profesor, să nu ne lase în greşeală. Şi încă ce greşeală!
N-aţi încercat să
purtaţi o discuţie…
Mi-ar face plăcere. Nu ne
cunoaştem, nimeni nu ne-a prezentat… Îi preţuiesc scrisul, chiar dacă ultimul
volum nu este cel mai bun. Dar mi s-a întâmplat ceva ciudat. Am recitit
„infamul rechizitoriu” şi m-am pomenit în faţa unei chestiuni pasionante: „Cine
este de fapt autorul textului O vină istorică semnat de Mircea Cărtărescu?”
Vreau să spun că recitind acel text mi-am dat seama că nu este deloc în stilul
dlui Cărtărescu. Una din două: ori l-a scris de mântuială, fără să creadă în ce
scrie, ori i l-au scris alţii, în redacţie, iar dl Mircea l-a semnat numai.
Nu pot accepta
această ipoteză. Metoda este pur comunistă. Cine ar mai practica-o azi?
Cei care au practicat-o şi
odinioară. Nu comuniştii, ci cominterniştii! Foarte mulţi dintre cominterniştii
de altădată sunt azi laborioşi istorici ai Holocaustului din România. Mereu
specialişti în ceva ce nu există: himera comunistă şi coşmarul holocaustic…
De ce ar fi făcut dl
Mircea Cărtărescu un compromis aşa de grav?
O clipă! Să nu mergem prea
departe fantazând pe marginea unei impresii. Singurul lucru adevărat este că eu
am rămas cu impresia că textul semnat de M.C. nu-i aparţine ca scriitură. Dar
asta nu înseamnă neapărat că nu l-a scris. Atât pot spune că am ceva experienţă
în acest sens. Bunăoară, în urmă cu mulţi ani, un text citit la „Europa liberă”
de Gelu Ionescu eu mi-am dat seama că nu-i aparţine, era scris – mi-am dat
seama mai apoi, de Gabriel Liiceanu. E foarte probabil să mă înşel însă de data
asta. Sigur sunt de un singur lucru, anume că Mircea Cărtărescu nu avea dreptul
să scrie acel text.
De ce a făcut-o?
Nu-mi pot permite alte ipoteze,
dl Cărtărescu trebuie să ia cuvîntul şi să ne lămurească. Dacă n-o va face, ca
şi când acel text nefericit nici nu există, dă astfel lumină verde la cele mai
nenorocite scenarii. Vrând-nevrând cititorii săi vor da ei un răspuns la
întrebările pe care acum M.C. le evită, se face că plouă.
Nu cumva dînsul vă
consideră nedemn să primiţi un răspuns? Nu cumva felul cum contestaţi
holocaustul vă discreditează total? Doar e vorba de atâta suferinţă umană pe
care o puneţi la îndoială!
Perfectă obiecţie. Sunt mulţi
evrei care, pe bună dreptate, se consideră jigniţi de insistenţa
negaţioniştilor de a le diminua tragedia. Au perfectă dreptate. Numai că totul
se schimbă atunci când pentru acele suferinţe vin alţi evrei, care nu au călcat
neam de neamul lor pe la Auschwitz, şi cer despăgubiri foarte materiale,
transformând holocaustul în holocash – joc de cuvinte al unui evreu celebru.
Sau dl Cărtărescu nu ştie nici de asta?! Probabil că nu ştie, şi tocmai de
aceea i-am scris, l-am invitat să ne cunoaştem, să stăm de vorbă colegial, să-i
deschid mintea, eventual cu martori, la o televiziune sau altă „media”. Nu
exclud însă eventualitatea ca dl Cărtărescu să-mi demonstreze că Holocaustul
din Transnistria chiar s-a produs. Mă rog, să vedem, care pe care?
E o provocare la
duel?
O puteţi lua şi aşa. Ba cred că
este încadrarea cea mai corectă. Da, îl provoc la duel pe Mircea Cărtărescu,
căci textul său m-a jignit profund în onoarea mea de valah!
Şi dacă nu acceptă
acest duel? Riscă ceva dl Cărtărescu?
Măcar atâta ar fi obligat să
facă: să dea o explicaţie pentru refuzul său de a-şi apăra onoarea de
publicist. Altminteri, în lumea normală de dinainte de Primul Război Mondial,
în La Belle Epoque, când duelul se practica, inclusiv la Bucureşti, după reguli
cavalereşti foarte exacte, refuzul de a răspunde unei provocări la duel putea
să te discrediteze definitiv ca bărbat, ca om… Poate că în cazul lui Mircea
Cărtărescu nu mai este nevoie.
Nu cumva este vorba,
ca şi în cazul lui Norman Manea, de o obligaţie curriculară? Se pare că nici un
scriitor nu are şanse la o carieră internaţională – premii, traduceri,
comentarii etc., dacă nu bifează în vreun fel, măcar printr-un articolaş,
Holocaustul.
S-ar putea să ai dreptate. Eu am
luat la viaţa mea un singur premiu literar, al Academiei, pentru piesa
Credinţa, iar acolo este vorba şi de Holocaust. Aproape că uitasem.
Despre ce Holocaust?!
Cunosc piesa, este despre aducerea în Ţară a regelui Carol I. Nicio…
Ba, la un moment dat, un moment
de teatru mai modern, săream peste timp şi vorbeam în piesă despre Holocaust ca
să-l fac pe Carol să priceapă cuvîntul românesc omenie, cuvînt greu de tradus
în alte limbi. Şi ilustram acest cuvînt, valoarea şi acţiunea omeniei
româneşti, prin faptul că românii nu au participat la holocaust, ci
dimpotrivă!… Da, în 1979 Academia Republicii Socialiste România mă premia
pentru un text în care eu făceam caz de faptul, unic în Europa ocupată de
Hitler, că românii nu s-au înghesuit să-i belească pe evrei, ci i-au respectat,
ca pe nişte fiinţe umane ce erau, iar unii mai sunt şi azi!
Cum adică unii? Numai unii? Şi
ceilalţi?!
Ceilalţi, alde Ioanid, Oişteanu,
Ancel, sunt altceva. Orice altceva!
– Discuţie consemnată de Nichita
Vancea
******
Post scriptum . Dacă
careva dintre cititori are adresa de E mail a numitului Mircea Cărtărescu, îl
rog pe distinsul coleg să-i trimită domnului MC textul de mai sus, ca să fim
siguri că a luat cunoștință de existența textului. Poate va reuși să de un răspuns
sau să-și facă mea culpa. Niciodată nu-i prea târziu să-ți recapeți onoarea.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu