Ben Todică - Artistul, vampirul frumuseții

 

Artistul, vampirul frumuseții

Jurnalistică

Ben Todică, Producător Radio tv, Melbourne, Australia

Art-emis

26 Octombrie 2026

 

O consolare pentru cei care creează și așteaptă să fie observați

Marii artiști au fost, de-a lungul timpului, victimele păduchioșilor care s-au îmbogățit de pe urma lor, trăind pe picior mare după moartea acestora. Conștiințe sacrificate, suflete care au plătit cu propria viață frumusețea pe care au dăruit-o lumii! Artistul este o ființă firavă, atrasă irezistibil de misterul vieții. Îl fascinează lumina și umbra, culorile și sunetele, adierea curenților de aer, vântul printre crengile foioaselor, tremurul firelor de iarbă, învrăjbirea tulburătoare a norilor și acele fire de ploaie înghețată care străbat înălțimile Himalayei. Sufletul lui se lasă vlăguit, cu o pasiune aproape bolnăvicioasă, de vampirul hipnotic al frumuseții, de dulcele sanguin și divin al creației. Este torturat o viață întreagă de chinurile supraviețuirii și de căutarea drumului spre infinitul frumos al luminii. Flămând, aleargă după ea ca și cum, odată ajuns la capătul drumului, ar putea să-i descopere secretul. Seamănă cu șarpele care își caută victima pentru a o mușca. Noroc că mai există câte o tanti Lenuța, care-l strivește cu călcâiul și-i pune capăt aventurii!

Artistul este victima care sparge tiparele, sfidează standardele și tulbură ordinea impusă. El mișcă societatea, uneori fără să știe încotro, dar refuzând să accepte că lumea trebuie să rămână așa cum a găsit-o. În calea lui stau lăcomia banului, invidia urâtului față de frumos și o morală răsturnată, în care iubirea aproapelui pare o slăbiciune, iar pacea, o piedică în calea progresului. De ce să ne iubim aproapele și să trăim în pace, când ni se spune că progresul vine numai prin mișcare, confruntare și violență? Privește universul! Găurile negre absorb lumina și materia din jurul lor, iar imperiile par să le imite: înghit bogăția, munca și truda celor mai slabi. Tot ceea ce este frumos, delicat și greu de apărat riscă să fie absorbit de forța celui care știe să ia. Dacă lași o specie să crească fără nicio rânduială, ea se poate întinde precum varza în grădină, râzând în soare, până când vine vremea să se veștejească. Atunci apare ciocoiul inteligent, care o culege cu talent și o pune la murat, pentru a o exploata la maximum. Așa se întâmplă uneori și cu arta: creatorul seamănă, udă și îngrijește, iar altul vine cu coșul și pleacă având grijă să nu rămână nimic în urmă.

Ni se spune că fără violență și războaie n-am fi ajuns la nivelul de trai de astăzi. Avem avioane, bombe, calculatoare și, mai presus de toate, arma nucleară. Ce minunată inteligență! Am învățat să zburăm spre stele, dar încă nu știm să ne purtăm omenește unii cu alții. Putem construi instrumente care să distrugă lumea, însă ne chinuim să găsim cuvintele care să ne împace. Artistul, în schimb, caută căi spre îndulcire, mângâiere și împăcare. Deschide portițe către lumi noi, prin toate cele șapte arte, oferindu-ne refugiu, frumusețe și, uneori, curajul de a ne întoarce la noi înșine. Dar cu ce preț? Există oare un mecanism ascuns al genialității care cere suferință drept tribut? Parcă natura însăși își atrage creatorii în capcană, precum floarea frumoasă care ademenește insecta în interiorul ei. Frumusețea atrage, fascinează și poate devora. Ne place să credem că geniul se naște din sacrificiu. Îi privim pe marii artiști ai civilizațiilor milenare și le admirăm operele, dar uităm adesea omul din spatele lor: foamea, bolile, singurătatea, lipsurile, lupta pentru supraviețuire. De aici până la a crede că suferința este obligatorie pentru creație nu mai este decât un pas. Un pas periculos.

Vrei să fii geniu? Trebuie să te sacrifici! Unii și-au imaginat că trebuie să-și mutileze trupul pentru a pătrunde în misterul creației. Alții și-au băgat degetele în priză, încercând să descopere, prin șoc, secretul artiștilor care cântau în aparatul de radio. Oameni care au confundat suferința cu inițierea și sacrificiul cu prețul obligatoriu al cunoașterii. Dar oare frumusețea are nevoie de victime? Sau noi, oamenii, am ajuns să credem că numai ceea ce ne doare merită să existe? Arta nu are nevoie de război pentru a înflori. Poate supraviețui războiului, îl poate denunța, îl poate transforma în mărturie, dar menirea ei cea mai înaltă este să ne apropie de pace. Gangsterii istoriei pot ocupa primele pagini ale ziarelor, însă nu ei hotărăsc singuri ce va rămâne în memoria omenirii. Astăzi sunt la modă, adesea, artiștii care știu să se impună prin mișcare, zgomot și spectacol. Cei care lucrează cu miresmele, cu tăcerile, cu dansul intim al sufletului și cu frumusețea nevăzută riscă să rămână în umbră. Dar umbra nu înseamnă inexistență. Și tăcerea poate avea o voce pe care timpul o va învăța, cândva, să fie auzită.

Nu uita însă că păduchii încă te lucrează. Unii se vor îmbogăți, poate, de pe urma ta. Nu numai cei de pe pământ, ci și cei din cerurile simbolice ale gloriei, unde posteritatea își construiește templele și își împarte coroanele. Universul fierbe de genii necunoscute, iar multe dintre ele dispar fără să lase în urmă decât o scânteie pe care nimeni n-a avut timp s-o observe. Găurile negre ale istoriei, asemenea imperiilor, absorb uneori tocmai ceea ce este mai prețios. De aceea, nu te mai zbate precum coada șarpelui înainte de apus. Nu-ți irosi toată puterea încercând să-i convingi pe cei care nu sunt pregătiți să te vadă. Nu transforma lipsa aplauzelor într-o sentință împotriva propriei tale valori.

Poate că nu este încă timpul tău. Poate că timpul tău nu va veni niciodată în forma în care îl aștepți. Dar asta nu înseamnă că ceea ce creezi nu are valoare. Nu-ți spun să renunți. Îți spun să nu te sacrifici până la dispariție pentru o recunoaștere pe care nu o poți controla. Să nu lași lumea să-ți fure nu numai roadele muncii, ci și bucuria de a fi creat. Creează pentru că nu poți trăi altfel. Creează pentru că vezi ceea ce alții încă nu văd. Creează pentru că, uneori, un singur om poate păstra aprinsă o lumină pe care o mulțime întreagă a uitat-o, iar dacă într-o zi cineva îți va descoperi opera, să găsească în ea nu numai urmele suferinței tale, ci și dovada că ai știut să iubești viața. Nu este timpul tău încă? Atunci trăiește până când vine. Iar dacă nu vine, nu lăsa așteptarea să-ți fure prezentul.