Omenia românească în acțiune
7 august 2013|Doctrină
naţionalistă, Texte uitate, texte cenzurate
FIŞĂ PENTRU O ISTORIE A OMENIEI
ROMÂNEŞTI
De mai multă vreme mă gândesc la
utilitatea şi posibilitatea unei istorii româneşti urmărită din perspectiva
acelui concept moral care constituie contribuţia cea mai importantă pe care o
aducem la tezaurul civilizaţiei universale. Din păcate, pentru mine, ideea
scrierii acestei Istorii a omeniei româneşti, a faptelor româneşti
semnificative în plan etic, nu o pot susţine cu toate informaţiile de
specialitate absolut necesare, ci numai, ca amator, cu unele observaţii şi
propuneri poate utile celor care, stându-le în putere, vor şi scrie vreodată,
cât mai curând, ISTORIA OMENIEI NOASTRE.
Dacă nu mă înşel, ideea mea nu e tocmai nouă, încercări de a face o astfel de
istorie sau de a da istoriei noastre o asemenea perspectivă putând fi
considerate şi câteva din lucrările, îndeosebi cele destinate străinilor,
scrise de M. Kogălniceanu. Mi-aduc bine aminte de două menţiuni făcute de
marele patriot: dacă pe vremea sa în ţinuturile româneşti se aflau mai mulţi
ţigani decât în alte părţi ale Europei asta se explica prin aceea că la noi
ţiganii nu au fost niciodată ţinta unor persecuţii, chiar veritabile şi
sistematice pogromuri, cum s-au petrecut lucrurile aiurea, în Europa. Acest
episod îmi sugerează obiectul unei secţiuni a viitoarei istorii: relaţiile
dintre români şi minorităţile naţionale, chestiune demnă de urmărit în
contextul european al evenimentelor de această speţă. Din datele pe care le am,
pot crede că acest capitol va fi unul de cinstire a unor virtuţi româneşti
constant dovedite de-a lungul anilor.
Tot la Kogălniceanu se găseşte şi pomenirea faptului ciudat că în ţările române
se găseau cu greu oameni dispuşi să exercite meseria de călău. Las’ că era rar
nevoie de ei, dar nici atunci nu se oferea nimeni, pentru câţiva zloţi amărâţi,
să ia viaţa cuiva, ca unui pui de găină. Şi condamnatul la moarte, continuă
Kogălniceanu, tot aşteptându-şi călăul, ajungea să moară de moarte bună, la
adânci bătrâneţi. Consemnând în piesa Credinţa acest episod, unul dintre
actorii constănţeni s-a simţit în drept să-mi atragă atenţia că în istoria
noastra mai există şi un Lăpusneanu, cu cei câţiva zeci de boieri ucişi… Aşa e,
numai că asta e cu totul altceva. Lăpuşneanu ucide din anumite motive ale sale,
personale cât de cât, chiar dacă intrau în joc şi raţiuni politice, în vreme ce
călăul ucide profesional, indiferent pe cine, fără niciun risc şi fără niciun
sentiment faţă de victimă, total inuman. Mult mai uman este ucigaşul, în
viziunea populară, pe care ajungem să-l şi compătimim pentru sufletul său
chinuit de căinţă… A fi călău este ceva de neînţeles pentru sufletul românesc.
Un alt episod al acestei Istorii, cuprins în piesa mea Credinţa, ca argument al
demnităţii româneşti, îl constituie soarta pe care au avut-o evreii din
România, în anii cumpliţi ai celui de-al doilea război mondial, când asupra
evreilor s-a abătut o crimă de proporţii înfricoşătoare, fără precedent în
istorie şi amarnic de rușinoasă pentru prestigiul condiţiei umane. În toată
Europa care a cunoscut ocupaţia hitleristă. Cu o excepţie, anume România. După
câte ştiam, atunci când am scris piesa amintită, Ion Antonescu nu a făcut pe
placul lui Hitler în privinţa evreilor din România şi a rezistat presiunilor de
la Berlin, nu a admis deportarea evreilor în lagărele morţii, nici altă formă
de genocid. Câţi evrei români au murit la Auschwitz şi-n alte lagăre, erau
deportaţi din Ardealul încăput pe mâna horthyştilor. Caz tipic de excepţie care
confirmă regula. Aceste date mă îndreptăţeau sa scriu următoarele în piesa
amintită:
POETUL: Să-l duceţi pe majestatea
sa la Auschwitz!
CAROL: La Auschwitz?
POETUL: Acolo, în câmp pustiu, înfipte în cenuşa de sânge, unele lângă altele
flutură mâhnite steagurile ţărilor din care s-au trimis la Auschwitz copii şi
femei şi bătrâni, oameni să moară arşi în abatoare!
CAROL (cutremurat): Arşi?! La Auschwitz?!
POETUL: Din toată Europa un singur steag lipseşte! Al omeniei noastre!
(vezi Credinţa, Ed. Eminescu, p. 110)
Aceste date, pe care le ştiam,
printre alţii, şi de la prietenii mei evrei, mi-au fost confirmate şi de câteva
cărţi apărute la noi după ce am scris piesa amintită. Iar de curând în
„Flacăra”, scriitorul Oliver Lustig, decât care puţini sunt mai îndreptăţiţi
s-o facă, depune în acelaşi sens o mărturie convingătoare şi impresionantă. De
aceea, am înregistrat cu mare şi îngrijorată uimire unele afirmaţii făcute în
străinătate, precum că ar fi avut loc în România anilor ’40-’44 un holocaust
pentru populaţia evreiască, întristându-mă şi formula „rămăşiţele holocaustului
din România”, prin care sunt numiţi concetăţenii noştri de naţionalitate
ebraică. Formula poate fi considerată, în cel mai bun caz, neclară, necesitând
precizarea că în România niciodată nu s-a produs vreun holocaust sau ceva
asemănător. Îmi place să cred că va fi contat atunci, oprindu-l pe Ion
Antonescu să-i facă pe plac lui Hitler, tradiţia românească a bunei convieţuiri
şi înfrăţiri cu vecinii, colegii, prietenii, concetăţenii de altă naţionalitate
şi religie, tradiţia omeniei, al cărei spirit viu l-am întâlnit în jurul meu de
când mă ştiu. Ca unul care s-ar putea să mă înşel, căci am luat cunoştinţă cu
acei ani din povestirile şi relatările altora, inclusiv ale unora care tocmai
în acei ani s-au refugiat la noi, venind din alte părţi ale Europei, aici
găsind adăpost şi ocrotire, totuşi, din câte ştiu eu deci, pare că pot spune,
cu dreptate, că avem aici un episod de istorie românească cu multiple şi
fericite semnificaţii, insuficient cunoscut şi comentat capabil să dea – încă o
dată – măsura omeniei noastre, a unei omenii active, pusă stavilă ferocităţii
inumane, imunde. Dimensiunile reale ale celor petrecute în România în anii
războiului al doilea mondial nu rezultă mulţumitor din menţiunea că în România
nu s-au produs crimele şi genocidul din alte părţi ale Europei, căci nu a fost
o simplă şi obişnuită, normală abţinere de la crimă, ceva ce nu s-a făcut, ci,
dimpotrivă, în contextul acelor ani are valoarea unui fapt, a unui act,
valoarea de lucru săvârşit, căci a însemnat împotrivire la dezlănţuirea
bestialităţii, implicând anumite riscuri, înfruntate din neputinţa de a abdica
de la imperativul străvechi al omeniei.
Obişnuim, în acelaşi context, să comentăm în acelaşi context gestul sublim al
reginei Olandei, de solidarizare cu compatrioţii evrei, hăituiţi şi umiliţi de
prigoana absurdă, animalică a fasciştilor. Mai puţin spectaculos, dar mai
eficace, a fost cred eu modul românesc în care s-a evitat aplicarea politicii
hitleriste de exterminare a evreilor. Nu văd niciun motiv pentru care să ocolim
acest subiect, chiar dacă unii mai vârstnici îl consideră „prea delicat” şi
chiar preferabil să fie dat uitării – după câte mi-am dat eu seama. Motivele
lor nu pot fi şi ale noastre, cei născuţi şi crescuţi în anii de după război.
Să reprobăm fără menajamente tot ce e de reprobat şi condamnat, dar să
distingem între actele izolate şi nesemnificative în plan românesc, naţional,
ale unor sceleraţi, puţini la număr, şi atitudinea noastră, în primul rând a maselor
largi ale poporului român propriu-zis, dar şi a autorităţilor, a guvernului,
faţă de compatrioţii noştri evrei în perioada amintită şi totdeauna. Să nu
ezităm a da acestei atitudini dreptul de a fi ceea ce este: parte din istoria
noastră, astfel dându-i răsplata recunoştinţei noastre şi a dreptei pomeniri.
Răsplata cinstirii după cuviinţă a unui moment ce ne defineşte în ce avem mai
frumos şi mai demn, onorându-ne ca oameni, ca români.
Şi fiindcă veni vorba de acei ani de nenorocită amintire, ani ai neomeniei pe
cale de a pune stăpânire pe întreaga omenire, aş pomeni şi un alt aspect al
omeniei româneşti: tratamentul prizonierilor de război în România. Un coleg îmi
povestea despre cunoscutul lingvist Greimas, cât de săritor e să-i ajute pe
studenţii români din simpatia ce a dobândit-o pentru noi pe vremea când a fost
aici prizonier al armatei române. Un prieten îmi povestea de la el din sat
despre un pilot american, paraşutat din avionul cuprins de flăcări şi care,
înconjurat de săteni, se străduia, cu pistolul în mână, să explice că dacă e să
fie dus prizonier la hitlerişti preferă să se omoare, şi cerea să fie predat
armatei române. Era cunoscut armatelor aliate tratamentul de care se bucurau –
şi literalmente se bucurau – prizonierii aliaţi în România. Eu însumi cunosc
din familie cât de bine au fost trataţi în satele dobrogene prizonierii
sovietici. Mă gândesc că cineva ar trebui să adune aceste dovezi, cât mai multe
îndeosebi sub formă de declaraţii de la veterani de război care au fost
prizonieri în România. De ce să nu le fie organizată chiar o întâlnire de
revedere a locurilor unde, la vreme de grea cumpănă pentru viaţa lor, au
întâlnit omenia părinţilor noştri?
Toate aceste fapte dovedesc pe de o parte cât de puţin iubit era acel război,
pe de alta un înalt simţ de solidaritate umană, de care nu ne-am dezis nici în
vremurile imposibile ale celui de-al doilea război mondial. Constat cu uimire
că niciunul dintre numeroasele romane despre acei ani nu consemnează acest
fapt. Mă rog, n-o fi având literatura rolul expres de a face reclamă faptelor
noastre frumoase, dar nici rău nu i-ar şedea s-o facă totuşi. Căci mai mult ca
orice altă instituţie, literatura mi se pare cea mai nimerită să discearnă în
ţesătura complicată a faptelor istorice firea poporului nostru, specificul
românesc în acţiune. Nu e însă mai puţin adevărat că şi istoricii noştri,
specialişti în epoca respectivă, au ocolit chestiunea tratamentului la care au
fost supuşi prizonierii de război în anii 1940-1945, aspect care, dacă pentru alţii
e preferabil să fie trecut sub tăcere, sub tăcere vinovată, pentru noi nu, nu
avem motive să-l facem uitat, căci constituie în datele sale atât relative, cât
şi absolute, un frumos capitol din ISTORIA OMENIEI ROMÂNEŞTI.
ION COJA
Flacăra, nr. 27 – 2 iulie 1981
*
PS 2026 - Este vorba de un text
publicat în urmă cu 45 de ani...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu