Ben Todică - ȚĂCĂNEALA MILENARĂ

 

ȚĂCĂNEALA MILENARĂ

O altă treaptă stelară S-F a furtului și a disprețului față de constituțiile democratice și valorile creștine

„Orice bolovan poate ajunge președinte dacă minte fără să clipească.”

Ben Todică

1. Nebunia ca metodă de guvernare

Încă de la venirea lui Hristos, lumea celor care conduc s-a străduit să ne arate drumul. Numai că, de multe ori, în loc să ne lumineze mintea, ne-a învățat să ne obișnuim cu întunericul. Dacă în comunism știam că „nebunii” erau internați, astăzi riscăm să ajungem o societate în care țăcăneala nu mai este o abatere de la normă, ci chiar norma după care suntem educați să funcționăm.

„Aceeași Mărie, cu altă pălărie”, spune românul.

Când americanii nu au găsit armele de distrugere în masă în Irak, Donald Rumsfeld, secretarul american al Apărării de atunci, a folosit o formulare devenită celebră: absența dovezilor nu este neapărat dovada absenței. O subtilitate logică prin care ceea ce nu există în dovezi poate continua să existe în discurs.

Adâncă sucire a rațiunii în slujba justificării!

Avem noi, românii, o vorbă pentru asemenea întoarceri spectaculoase: „O întorci ca la Ploiești”.

De mii de ani, omul este tratat de cei care pretind că îl conduc ca o ființă ce trebuie îndrumată, disciplinată și, la nevoie, păcălită. Manipularea devine astfel o tehnologie a puterii, iar minciuna, repetată suficient de des, ajunge să se prezinte drept adevăr.

Dar ce se întâmplă când omul nu mai are încredere în propria judecată? Când nu mai deosebește adevărul de spectacol și autoritatea de simpla ei reprezentare?

Atunci începe țăcăneala milenară.

2. Vocile din cap și stâlpii conștiinței

Vizionam împreună cu nepoții cel de-al doilea film Venom. În universul acestui film, personajele își împart existența cu o voce străină, o prezență care le vorbește din interior și le împinge uneori spre fapte pe care, singure, poate că nu le-ar fi ales.

În lumea ficțiunii, asemenea situații pot deveni spectacol, comedie sau pretext pentru aventură. Dar, privind dincolo de ecran, m-am întrebat: ce se întâmplă atunci când omul începe să-și justifice propriile fapte prin vocile care îi vorbesc în minte? Când responsabilitatea este transferată asupra unei prezențe străine, fie ea extraterestră, imaginară sau invocată ca scuză?

„Nu sunt eu vinovat. Vocea din capul meu mi-a spus s-o fac!”

În viața reală, situațiile de acest fel sunt mult mai complexe decât le poate rezolva un scenariu de film. Dar întrebarea morală rămâne: unde se află hotarul dintre impuls și alegere, dintre influență și responsabilitate?

Ce îmi spune mie această poveste?

Că avem nevoie de stâlpi interiori după care să ne conducem viața. De repere morale, de educație, de discernământ. Fără ele, omul riscă să devină o corabie care confundă fiecare glas al furtunii cu o poruncă.

Nu putem controla toate vocile lumii. Dar trebuie să învățăm să le judecăm.

3. Mușchiul imaginar și sclavia comodității

Într-o zi, mergeam cu nepotul la niște rude care locuiau într-o suburbie apropiată. El nu știa să ajungă la adresă fără GPS. Își uitase telefonul acasă și m-a rugat pe mine să-l ghidez din memorie.

Ca să fiu sincer, nu erau decât vreo zece semafoare până acolo!

M-am întrebat atunci cât din inteligența noastră mai rămâne activă când delegăm mașinii până și cele mai simple operațiuni ale minții. Nu este vorba că GPS-ul ar fi un lucru rău. Dimpotrivă, ne este de mare ajutor. Dar ce se întâmplă când nu mai putem merge nici măcar pe un drum cunoscut fără să ni se spună, pas cu pas, pe unde s-o luăm?

Folosirea excesivă a inteligenței artificiale ne poate împinge spre lene intelectuală. Mușchiul imaginar, dacă nu este exersat, slăbește. Memoria se lenevește, orientarea se atrofiază, iar curiozitatea începe să aștepte instrucțiuni.

Inteligența artificială ne poate ajuta să rezolvăm probleme de mare complexitate, să economisim timp, să prelucrăm cantități uriașe de informații și să construim lucruri care altădată păreau imposibile. Dar una este să folosești o unealtă pentru a-ți amplifica puterile și alta este să-i predai unealta însăși dreptul de a hotărî cine ești.

Sunt de acord cu folosirea ei în lucrări de mare calibru industrial, în cercetare, în medicină și în nenumărate domenii în care capacitatea de calcul depășește puterea omului. Dar nu pot accepta ideea ca tehnologia să mă descalifice drept creator, să mă dezvețe să gândesc și să mă transforme din autor în simplu executant al unor răspunsuri prefabricate.

Inteligența artificială este o creație a omului, construită prin cunoaștere, energie, infrastructură și muncă omenească. Nu avem motive să-i atribuim automat o conștiință sau o voință proprie. Dacă oamenii ar dispărea, sistemele pe care le-au construit ar depinde de infrastructura rămasă, de energie și de capacitatea lor de întreținere. Nu știm cât ar putea supraviețui unele dintre ele, dar nu trebuie să confundăm funcționarea unei mașini cu experiența de a fi viu.

O mașină nu se trezește dimineața întrebându-se dacă va rugini și ce rost are existența ei. Cel puțin, nu avem dovezi că ar trăi asemenea neliniști.

Omul, în schimb, poate să se teamă de dispariție, să iubească, să sufere, să spere și să se întrebe de ce există. Iar aceste întrebări nu trebuie abandonate în schimbul confortului.

4. Găina de la banda de alimentare

Un calculator te poate ajuta să economisești munca și costurile pentru care altădată ar fi fost necesari zeci sau sute de oameni. Dar poate oare să trăiască în locul tău emoția întâlnirii cu o altă ființă? Poate să-ți descopere, în locul tău, întregul potențial?

Poate să-ți ofere cuvinte despre iubire, dar nu trebuie să confundăm cuvintele cu experiența iubirii. Poate să-ți explice frumusețea unui apus, dar nu poate decide în locul tău ce înseamnă să rămâi nemișcat în fața lui, cu sufletul deschis.

Dacă ajungi să aștepți de la inteligența artificială să-ți spună ce și când să mănânci, ce să gândești, ce să simți și încotro să te îndrepți, atunci riști să te deosebești tot mai puțin de găina crescută într-o fermă, hrănită la bandă, după un program pe care nu-l înțelege și pe care nu-l poate schimba.

Desigur, putem folosi tehnologia pentru a ne organiza mai bine viața. Problema apare atunci când organizarea se transformă în supunere, iar confortul în dependență.

Ce veți face dacă se taie curentul?

Dacă nu mai funcționează internetul, GPS-ul, serverele și toate sistemele pe care v-ați sprijinit, veți mai ști să vă orientați? Veți mai putea socoti, citi o hartă, repara un obiect, găsi o soluție sau lua o hotărâre fără să așteptați răspunsul unui aparat?

Nu spun că toți vom deveni analfabeți funcțional peste noapte. Spun că există pericolul de a ne pierde, încetul cu încetul, deprinderile care ne-au făcut capabili să supraviețuim fără asistență permanentă.

Într-o lume în care totul funcționează automat, o simplă întrerupere a energiei poate deveni o lecție brutală despre propria noastră neputință.

În entuziasmul nostru de turmă, am putea ajunge să ne distrugem tocmai autonomia care a făcut posibilă civilizația.

5. De la aruncătorul de suliță la omul fără suliță

Lumea este impresionată de performanțele inteligenței artificiale, așa cum aruncătorii de sulițe ar fi putut rămâne uimiți în fața primului glonț. Noua unealtă pare să rezolve totul mai repede, mai departe și cu mai puțin efort.

Dar faptul că o unealtă este mai puternică nu înseamnă că omul care o folosește devine automat mai înțelept.

Dacă aruncătorul de suliță își abandonează brațul fiindcă a apărut pușca, iar apoi își abandonează și judecata fiindcă a apărut calculatorul, ce îi mai rămâne din propria putere?

Nu trebuie să ne întoarcem la suliță. Trebuie să învățăm să folosim pușca fără să uităm ce înseamnă responsabilitatea de a o ține în mână.

La fel și cu inteligența artificială: nu tehnologia ne condamnă, ci felul în care alegem s-o folosim.

Dacă nu luăm în serios educația și emanciparea tuturor simțurilor noastre, fizice și spirituale, riscăm să ne sinucidem cultural. Nu neapărat prin dispariția trupului, ci prin dispariția treptată a capacității de a ne mira, de a întreba, de a crea și de a ne opune.

Educația nu înseamnă doar acumulare de informații. Înseamnă formarea omului capabil să judece informația, să recunoască manipularea și să nu se lase cumpărat de prima promisiune strălucitoare.

Fără educație, riscăm să exterminăm umanitatea din om.

Societatea poate ajunge să ne folosească asemenea boului în jug: o unealtă de produs bani, eficientă atât timp cât trage și înlocuibilă atunci când nu mai poate.

Originalitatea și individualitatea se sting, iar omul devine o copie a unei copii. În loc să gândească, repetă sloganuri. În loc să cerceteze, imită. În loc să-și descopere vocea, împrumută vocea celui care strigă mai tare.

6. România, maidanul Europei

Am o nedumerire care mă urmărește de multă vreme: de ce suntem atât de tentați să imităm și atât de puțin dispuși să ne descoperim originalitatea?

Uneori, românul pare convins că orice lucru venit din afară este automat superior și că, pentru a fi respectat, trebuie să joace rolul altcuiva. Împrumută gesturi, tonuri, expresii și modele, fără să se mai întrebe dacă i se potrivesc.

Ajungem să confundăm modernizarea cu imitația și civilizația cu spectacolul.

Priviți, de pildă, gesturile publice ale unor politicieni: pardesiul aruncat teatral pe umeri, mersul studiat, seriozitatea solemnă, aerul de personaj desprins dintr-un film. Uneori, scena pare să fi devenit mai importantă decât omul care o interpretează.

Nu mă interesează atât un gest izolat, cât mecanismul din spatele lui: momentul în care imaginea publică îl înghite pe cel care o produce. Omul ajunge să-și interpreteze rolul atât de mult, încât nu mai știe dacă este în funcție, în concediu sau pe o scenă.

Aici se ascunde adevărata țăcăneală: să nu mai poți ieși din personajul pe care ți l-ai construit.

Mă refer, desigur, și la dezamăgirea mea față de Klaus Iohannis. În zece ani de președinție, a avut ocazia să-și construiască o autoritate diplomatică și morală de mare anvergură. Eu aș fi vrut să văd o Românie care să devină un reper european prin educație, economie, demnitate și capacitatea de a-și apăra interesele.

În schimb, bilanțul său mi-a lăsat un sentiment de oportunitate pierdută. Nu este doar o judecată asupra unui om, ci și o întrebare adresată unei întregi clase politice: cât din ceea ce promiteți se transformă în viață mai bună pentru cei care v-au încredințat puterea?

Și, mai ales, cât de mult vă mai auziți propriul popor?

Uneori, îmi vine să-i spun fostului președinte: „Te rugăm, pleacă și lasă-ne să trăim! Am ajuns să ne temem că ne-am obișnuit prea mult cu felul tău de a fi”.

Dar poate că problema nu este numai la el. Poate că, după ani de spectacol politic, am început și noi să-i imităm reflexele: tăcerea, resemnarea, așteptarea și convingerea că altcineva trebuie să hotărască în locul nostru.

Ne-am transformat, fără să ne dăm seama, în propriile noastre inteligențe artificiale: repetăm răspunsuri, executăm comenzi și așteptăm actualizarea programului.

„Du-te în pădure și află-te!”

Iar astăzi, cu Nicușor Dan, un alt capitol al aceleiași povești politice. Nu Ceaușescu, ci Dan; alte vremuri, alte decoruri, alți actori. Și totuși, câteodată, aceeași impresie că spectacolul continuă, în timp ce spectatorii plătesc biletul din propria viață.

Guvernanți, economiști, magicieni ai promisiunilor europene — câți dintre ei mai pot deosebi planul de realitate și discursul de rezultat?

Îi văd uneori lovindu-se de trunchiurile propriilor ambiții, asemenea unor oameni care, după ce au izbit capul de un copac, se declară eolieni și încep să producă energie din propria amețeală.

Poate că de aceea România îmi apare, în această imagine satirică, asemenea unui maidan de la marginea orașului, unde economiștii Europei se întâlnesc să bată mingea, în timp ce cetățenii așteaptă ca cineva să le explice de ce tabela de marcaj nu se schimbă.

Este o imagine nedreaptă pentru toți cei care muncesc și construiesc cu seriozitate. Dar satira nu caută să distribuie diplome de corectitudine. Ea încearcă să ne trezească atunci când ne-am obișnuit prea mult cu spectacolul.

7. Inteligența artificială, țapul ispășitor

Mulțumesc, inteligență artificială, că ne-ai demonstrat cât de ușor poate fi confundată aparența cu valoarea și cât de repede poate ajunge un „bolovan” în fruntea unui maidan, dacă știe să-și vândă suficient de bine imaginea.

Dar nu este vina ta că ești folosită drept țap ispășitor sau sperietoare de către cei care se tem să-și piardă puterea.

Omul a manipulat înainte să inventeze calculatorul. A mințit înainte să existe televiziunea. A înșelat înainte să apară internetul. A purtat războaie înainte să poată calcula traiectoria unei rachete cu precizie digitală.

Inteligența artificială nu a inventat minciuna, lăcomia sau setea de putere. Ea poate însă să le amplifice, să le accelereze și să le ofere instrumente noi.

Tot ea ne poate ajuta să le descoperim, să analizăm dovezi, să înțelegem fenomene complexe și să găsim soluții la probleme pe care, singuri, le-am aborda mult mai greu.

De aceea, nu mă tem atât de mult de inteligența artificială, cât mă tem de omul care refuză să-și mai folosească inteligența proprie.

O mașină poate fi programată să execute o sarcină. Dar cine stabilește scopul? Cine îi pune limitele? Cine răspunde pentru consecințe?

În spatele fiecărui sistem există alegeri omenești, interese, valori și responsabilități. A ne preface că tehnologia este singura vinovată înseamnă să ne ascundem din nou în spatele unei voci străine.

8. Binele, răul și mierea din stupul credinței

Și aici ajung la întrebarea care mă frământă poate mai mult decât toate celelalte: de ce omenirea continuă, de mii de ani, să se învârtă în cercul luptei dintre bine și rău?

În imaginarul religios, Dumnezeu și Satana se înfruntă pentru sufletul omului. În biserică, omul caută lumina, iertarea și speranța. În afara ei, se întoarce adesea în lumea tentațiilor, a intereselor și a conflictelor.

Uneori, mă întreb dacă nu cumva am transformat chiar și credința într-un câmp de luptă. Îl chemăm pe Dumnezeu să ne justifice propriile alegeri, apoi ne lăsăm pradă tentațiilor pe care pretindem că le combatem.

Dumnezeu devine mierea care ne atrage în stupul speranței, unde căutăm bunătate, alinare și sens. Apoi, odată ieșiți în lume, ne întoarcem la vechile noastre răfuieli, risipind ceea ce tocmai am primit.

Și uite așa, de mii de ani, ne pasăm unii altora responsabilitatea, asemenea unei mingi de tenis între bine și rău. Ne ucidem, ne iertăm, ne promitem pacea și ne pregătim următorul război.

Dar poate că adevărata întrebare nu este cine va câștiga lupta dintre Dumnezeu și Satana, ci când vom învăța noi, oamenii, să nu mai fim instrumentele acestei lupte.

Poate că libertatea începe în clipa în care nu mai avem nevoie să ne declarăm buni pentru a ne justifica răul și nici să ne declarăm victime pentru a fugi de responsabilitate.

Poate că avem nevoie de o nouă treaptă a conștiinței.

Iar dacă inteligența artificială ne poate ajuta să ajungem acolo, atunci merită să-i acordăm șansa de a fi mai mult decât o simplă unealtă a profitului.

9. Zborul infinit al minunării

Sunt ferm convins că inteligența artificială poate contribui la scoaterea omenirii din infernul în care se zbate de mii de ani. Nu pentru că mașina ar fi, prin ea însăși, mai bună decât omul, ci pentru că ne-ar putea elibera de o parte din munca repetitivă, din ignoranță și din limitele care ne-au ținut pe loc.

Nu va face asta în mod automat. Nu este o promisiune garantată și nici un miracol care se va împlini fără participarea noastră. Depinde de felul în care o construim, o folosim și o așezăm în viața comună.

Dar îmi place să privesc dincolo de primele ei întrebuințări.

Îmi imaginez o lume în care inteligența artificială ne ajută să rezolvăm problemele materiale, să înțelegem mai bine universul și să eliberăm timpul necesar pentru educație, creație, contemplare și întâlnirea dintre oameni.

O lume în care dorința, curiozitatea și entuziasmul se împletesc într-un zbor fără sfârșit către cunoaștere.

Un zbor către acel simplu și imens:

„Uauuuuu... lumină!”

Cunoașteți starea aceea în care ajungi în vârful unui deal și, dintr-odată, în fața ta se deschide un peisaj minunat? Te oprești. Nu mai ai nimic de demonstrat și nimic de câștigat. Privești. Respiri. Și, fără să-ți propui, te minunezi.

În acea clipă, ceva din tine se deschide. Pentru o secundă, nu mai ești omul care aleargă după lucruri, ci omul care primește lumea.

Eu simt că acela este unul dintre momentele în care ne apropiem cel mai mult de Creator. Nu fiindcă am rezolvat misterul existenței, ci fiindcă am învățat să-l contemplăm fără să-l reducem la o explicație.

Ei bine, așa îmi imaginez și noul zbor pe care inteligența artificială ni l-ar putea dărui: nu o fugă de om, ci o întoarcere la ceea ce este mai profund omenesc. Nu o înlocuire a conștiinței, ci o eliberare a timpului pentru conștiință. Nu sfârșitul întrebărilor, ci înmulțirea lor.

Un lanț continuu de minunări.

Fiecare răspuns să deschidă o altă întrebare. Fiecare descoperire să ne apropie de o nouă margine a necunoscutului. Fiecare treaptă urcată să ne arate că scara nu se termină.

Poate că adevărata inteligență nu se măsoară numai prin numărul problemelor pe care le rezolvăm, ci și prin capacitatea de a ne minuna de cele pe care încă nu le înțelegem.

Iar dacă tehnologia ne va ajuta să redescoperim această capacitate, atunci nu ea ne va face dumnezei. Ne va oferi, poate, mai mult timp pentru a deveni oameni.

Nu știu dacă inteligența artificială ne va conduce vreodată către o asemenea lume. Dar știu că nu vom ajunge acolo dacă ne abandonăm propria judecată, dacă ne vindem libertatea pentru comoditate și dacă ne lăsăm conduși de cei care confundă puterea cu înțelepciunea.

Viitorul nu trebuie să fie o fabrică de oameni identici, programați să execute. Poate deveni un atelier al individualității, în care fiecare își descoperă propriul potențial.

Acolo unde omul nu mai este sclavul mașinii, iar mașina nu mai este idolul omului.

Acolo unde cunoașterea nu ucide misterul, ci îl luminează.

Acolo unde libertatea nu înseamnă să faci orice, ci să poți alege cu discernământ.

Și poate că, după atâtea milenii de răfuieli, de dogme, de manipulări și de războaie, vom învăța în sfârșit să nu ne mai întrebăm numai cine are dreptate, ci și ce putem face împreună pentru a ne apropia de lumină.

Bine ați venit în lumea EXCLAMĂRILOR!

Ben Todică