Ben Todică - CHEIA

 

CHEIA

de Ben Todică

 

Pământul strămoșesc este altarul țării.

Munții și dealurile sunt sânii mamei care ne-au hrănit dintotdeauna. Iconița este simbolul în fața căruia am deschis ochii. Ea mi-a spus să nu-mi fie teamă de aproapele meu, pentru că îmi este frate. Iconița există pe pereții bisericilor, în clădirile sfinte, în buzunărelul copiilor și în sufletul meu. De mai multe ori, am simțit că mi-a salvat viața.

Noi nu mergeam la biserică. Majoritatea oamenilor nu mergeau, pentru că așa erau vremurile comunismului: BISERICA DEVENISE UN MUZEU! Dar, chiar și în acel muzeu, în sufletul mulțimii, Creatorul era viu.

La noi în casă nu se vorbea ziua despre credință, fiindcă tata era membru de partid, pentru a nu-și pierde serviciul. Seara, însă, înainte de culcare, mama ne punea să spunem rugăciunea „Înger, îngerașul meu”. De aici porneau întrebările noastre, iar mama, fără încotro, trebuia să ne vorbească despre Domnul Dumnezeul nostru și despre Cartea Sfântă.

EL este sursa vieții și a tuturor lucrurilor.

Când tata s-a pensionat, Partidul Comunist nu a mai avut nevoie de el și l-a abandonat, așa cum a făcut cu mulți alții. Apoi a venit Revoluția, iar dacă tata nu s-ar fi întors la credință și nu ar fi căutat acolo sprijin, poate că ar fi fost copleșit de frig, de foame și de singurătate.

Majoritatea științelor par să fugă de Dumnezeu din principiu. Se consideră ȘTIINȚE EXACTE, adică își delimitează domeniul la ceea ce pot măsura și demonstra, fără să recunoască întotdeauna că, în spatele descoperirilor, omul poartă un dialog aprins și pasionat cu misterul existenței.

Această atitudine mi se pare asemenea situației unui copilaș care învață să meargă, ținut de mânuțe de un părinte nevăzut. Copilul pășește, se clatină, cade și se ridică, fără să înțeleagă pe deplin cine îl sprijină. Iar dacă, din aroganță, din necunoaștere sau din alte interese, oamenii ajung să ignore tocmai această legătură, ce mai rămâne din drumul lor spre înțelepciune?

Mă doare când văd că, în țara mea, iconițele sunt îndepărtate din școli, în loc să fie privite și ca parte a patrimoniului nostru spiritual. Pentru mine, ele ar trebui să fie un liant între generații, o busolă a învățăturilor și a înțelepciunii, o cheie pentru înțelegerea omului. Mă tem că, uneori, asemenea hotărâri sunt luate sub influența unor interese egoiste sau a unor modele importate fără suficientă reflecție.

Cum poți avea acces la o națiune? Elimină-i cultura!

Cum poți îngenunchea un popor? Ia-i identitatea!

Omul a început să se descopere pe sine atunci când a realizat că realizează, când a devenit conștient de propria conștiință și a căutat, prin sine însuși, chipul și asemănarea Creatorului. Atunci au prins contur cunoașterea adevărului, credința și imaginea prin care omul încearcă să înțeleagă ceea ce îl depășește.

„Simbolul credinței” nu ne impune, ci ne invită să cunoaștem. Ne invită la împărtășire, la apropiere și la dialog. Rolul Bisericii este de a ocroti și de a facilita această apropiere, nu de a transforma credința într-un instrument de dirijare a conștiinței. Dumnezeu dialoghează cu fiecare om în parte. EL nu are nevoie de un mijlocitor pentru a ajunge la sufletul omului.

Multe religii, secte sau grupări pot fi folosite pentru a-l ține pe om departe de Dumnezeu, creând confuzie între el și ADEVĂR, pentru a-l manipula prin vorbe precum: „Dumnezeu mi-a spus să vă spun…”

Nici eu nu cred într-un asemenea dumnezeu!

Cântecul, dansul, poezia, desenele de pe costumele naționale și toate simbolurile tradiției românești s-au născut din trăirile, bucuriile și suspinele strămoșilor noștri. Prin ele, omul a încercat să exprime măreția lui Dumnezeu, să se apropie de cei plecați înaintea lui, de EL, de IUBIRE și de propriii copii.

Simbolul trebuie onorat, pentru că el este una dintre cheile identității noastre: IUBIRE ȘI PROTECȚIE.

În numele TATĂLUI și al FIULUI și al SFÂNTULUI DUH. AMIN!

Isus, Tatăl, credința și speranța au rămas secretul fericirii mele.

De-a lungul vieții, am înfruntat tot felul de jivine. Cu cât mă cufundam mai adânc în jungla lor, cu atât aveam mai mare nevoie de un reper care să nu mă lase să mă rătăcesc. Am folosit iconița așa cum folosești mușchiul de pe trunchiul copacilor pentru a te orienta și a-ți găsi calea. Iar atunci când m-am aflat în fața unei prăpăstii adânci, am folosit-o ca pe o punte.

Când văd ICOANA, văd ACASĂ. Văd liniște, pace și iubire.

Ceea ce se întâmplă astăzi în țară îmi amintește de imaginea unei păduri în care cineva ar tăia toți copacii, lăsând în urmă numai pustiu. Este ca și cum cineva ar viola însăși țara-mamă, ar dezonora altarul unei întregi națiuni!

Diavolul îți pune în mână o busolă electronică și îți spune:

- Instrucțiunile sunt în cutie. Îți trebuie doar baterii, așa că du-te și cumpără-le!

Și, până să te dezmeticești, te transformi într-un ROBOTEL. Robotelul unei societăți artificiale, care privește numai înainte, fără să se mai întrebe de unde vine și încotro se îndreaptă.

Ți-ar plăcea să trăiești într-o societate care te învață doar să exiști, dar neglijează responsabilitatea față de părinții și copiii tăi? Lor le datorezi viața! În valorile acestea au crezut părinții tăi, iar tu dorești ca și copiii tăi să învețe să creadă în ele.

Cum poți avea o viață autentică dacă nu lupți pentru credința ta și pentru valorile moștenite de la părinți?

România nu este o realitate garantată pentru totdeauna. Pentru ea, generații după generații au luptat, au riscat și și-au vărsat sângele, visând la fericirea neamului și la sfințirea locurilor în care s-au născut. Pacea și liniștea nu sunt cadouri primite o dată pentru totdeauna. Ele sunt rodul unei munci continue, al grijii și al responsabilității.

Nu le lăsați să dispară!

Nu renunțați la ICONIȚE!

România este o luptă continuă pentru păstrarea sufletului ei!

*

Prin 1985, călătoream în jurul Australiei, într-o mașină nouă, capabilă să parcurgă opt sute de kilometri fără oprire. Pe atunci, era o performanță tehnologică.

Eram în concediu.

La un moment dat, motorul s-a oprit. Parcursesem trei sute de kilometri și mai aveam încă o sută până la următoarea stație de benzină. Afară erau cincizeci și două de grade Celsius, iar pe șosea nu se vedea nimeni. Era ora prânzului. Aerul ardea, iar asfaltul părea că prăjește fiecare strop de sudoare care-mi cădea de pe frunte.

Nu puteam înțelege de ce se terminase benzina.

„S-o fi evaporat?”, mă întrebam. „Dar nu chiar în cantitatea asta!”

Apoi mi-am amintit că, în urmă cu trei sute de kilometri, oprisem la un garaj pentru revizia de garanție de la cinci mii de kilometri. Mașina era nouă, iar băieții de acolo, probabil fără suficientă experiență, o dereglaseră.

Și acum? Eu ce să fac?

Mă topeam de căldură, devenisem nervos și mă gândeam la scheletele de mașini și animale pe care le întâlnești destul de frecvent abandonate pe marginea drumurilor australiene. Mă gândeam cât de bună mi-ar fi fost acum o canistră cu benzină de rezervă în portbagaj.

Eram la trei mii de kilometri de Melbourne. Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile la îndemâna oricui, iar în locurile acelea izolate puteai aștepta mult și bine până să apară cineva.

În timp ce mă frământam, iată că apare o mașinuță venind dinspre Victoria. Omul oprește, îmi oferă un bidon cu patru litri de benzină și nu vrea niciun ban în schimb. Îmi urează doar:

- Domnul fie cu tine!

Și pleacă.

Oamenii au o calitate deosebită, poate înnăscută: atunci când îl văd pe celălalt la greu, unii simt nevoia să-l ajute fără să ceară nimic în schimb.

M-am mai răcorit puțin. Am turnat benzina în rezervor și am pornit din nou la drum.

Am mai condus vreo patruzeci de kilometri, după care m-am trezit în aceeași situație.

Era deja ora patru după-amiaza. Începuse zăpușeala. La vreo sută de metri se vedeau urmele unui lac secat, iar pe fundul lui, crăpat de soare, zăceau câteva vaci uscate.

M-am gândit la mama și la tata, rămași în România, și la soarta care ne adusese atât de departe unii de alții.

„Nu cred că Dumnezeu are de gând să mă usuce în pântecele Australiei”, îmi spuneam.

Mi-era sete. Apa se terminase.

„Doamne, Dumnezeule, Doamne, dacă mi se întâmplă ceva?”

Auzisem despre ce se întâmplă în asemenea împrejurări: îți pierzi cunoștința, delirezi, nu mai știi ce faci…

Am deschis torpedoul, căutând ceva de scris. Voiam să le las un mesaj părinților mei, să le spun cât de mult îmi lipseau. Voiam să le scriu tuturor celor pe care îi cunoscusem de-a lungul vieții.

Și, tot căutând, am dat peste iconița Maicii Domnului cu Pruncul.

Era o iconiță argintie, de patru pe cinci centimetri, pe care o primisem la Catedrala din Timișoara, împreună cu un sărut de la Adriana.

O țineam în mână, pierdut în gânduri, când am auzit:

- Ți, ți, ți!

Un claxon m-a trezit din reverie.

Era un Jeep. A oprit, iar din el a coborât un grup format din două familii.

- Ce-ai pățit? m-a întrebat șoferul.

- Am rămas fără benzină.

- Mare noroc ai că am trecut pe aici! De obicei, pe drumul ăsta nu vezi pe nimeni cu zilele. Dacă nu trebuia să-i duc pe vizitatorii mei din Adelaide la gara aflată la cincizeci de kilometri de ferma noastră, puteai să ajungi și tu ca vacile de colo. Eu nu pot să scot benzină din Jeep, dar mă întorc la fermă, că nu-i chiar atât de departe. Îți aduc o canistră și te descurci. Mergi cu Dumnezeu!

Și a plecat să-mi aducă benzina.

Am rămas acolo, în mijlocul pustietății australiene, cu iconița în mână și cu un sentiment greu de pus în cuvinte.

E ATÂT DE IMPORTANT SĂ ȘTII CĂ NU EȘTI SINGUR PE LUME!

Poate că, în acele clipe, iconița nu mi-a schimbat drumul, dar mi-a schimbat felul în care îl priveam. Mi-a adus aminte de mama, de casa părintească, de sărutul primit la Timișoara și de legătura nevăzută dintre oameni. Iar oamenii aceia, care s-au oprit să mă ajute, au devenit pentru mine răspunsul viu la rugăciunea pe care nici nu mai știam cum să o rostesc.

**

Școala nu trebuie să fie o BASTILIE cu pereți goi și reci. Nu trebuie să fie o crescătorie de găini în care singurul lucru important este produsul final.

O școală trebuie să cuprindă omul întreg, să-i ofere acces la cunoaștere, la artă, la știință, la istorie, la cultură și la întrebările fundamentale ale existenței. Nicio disciplină nu ar trebui să fie privită cu dispreț, iar cunoașterea nu ar trebui transformată într-o ierarhie care desparte mintea de suflet.

Educația nu înseamnă doar să înveți cum funcționează lumea, ci și să te întrebi ce rost ai tu în ea.

În unele dintre școlile apreciate din Occident, studiul religiei și al culturilor spirituale își găsește locul în educație. Religia este un domeniu complex, cu o istorie vastă și cu întrebări la care oamenii au căutat răspunsuri de-a lungul mileniilor. Pentru credincios, ea poate deveni una dintre cele mai înălțătoare căi spre înțelegerea vieții.

Poate tocmai această complexitate îi neliniștește pe unii. Poate că îi sperie ceea ce nu poate fi redus la o formulă, la o măsurătoare sau la o instrucțiune.

Îi sperie ICONIȚA, pentru că ea poartă în sine istorie, memorie și mister. Pentru mine, ea este o cheie prin care fiecare om poate încerca să-și deschidă propriul drum spre Dumnezeu.

Nu trebuie să predai religia în școli pentru a înțelege că o iconiță așezată pe un perete poate face parte din patrimoniul spiritual al unei națiuni, alături de bustul lui Decebal sau de simbolul capului de zimbru. Ea nu este doar un obiect de cult. Este și o mărturie a felului în care generațiile dinaintea noastră au înțeles lumea, și-au exprimat speranțele și au transmis mai departe ceea ce au considerat sfânt.

Dacă suntem treji, dacă știm cine suntem și de unde venim, nu trebuie să ne fie frică de ea.

E doar o cheie.

Și ce cheie!

E CHEIA ALTARULUI!