Frankfurt 2028 - Cinci sute de exemplare și un cititor
care încă se caută
Jurnalistică
Christian W. Schenk
Art-emis
17 Octombrie 2026
Despre literatura
românească, traducătorii ei, administratorii ei și remarcabila artă de
aconfunda cultura cu cantitatea de hârtie
România va fi țara invitată de
onoare la Târgul Internațional de Carte de la Frankfurt în 2028. O veste
îmbucurătoare, fără îndoială, poate chiar o ocazie istorică, cu condiția să
înțelegem prin aceasta ceva mai mult decât un pavilion încăpător, câteva sute
de fotografii, discursurile festive obișnuite și un raport final în care
succesul va fi, probabil, deja consemnat înainte de achitarea primei facturi și
despachetarea ultimei cărți. La 20 februarie 2026, contractul privind statutul
de invitat de onoare a fost semnat la București, iar între 11 și 15 octombrie
2028 România urmează să se afle în centrul atenției lumii internaționale a
cărții. Îmi doresc ca această participare să fie un succes, dar nu unul măsurat
exclusiv în metri pătrați, invitați de onoare și comunicate de presă, ci un
succes literar, care să poată fi constatat și după ce steagurile vor fi
strânse, miniștrii vor fi plecat acasă, iar ultimele pahare vor fi dispărut de
pe mesele recepțiilor.
De aproape cincizeci de ani mă
ocup de ceva despre care, la asemenea ocazii, se vorbește de obicei cu un
entuziasm impresionant: traducerea și promovarea literaturii române în spațiul
cultural german. Am ales autori, am tradus texte, am editat cărți, am negociat
cu edituri, am redactat manuscrise și am finanțat publicații; uneori am reușit
chiar să le și vând. Este o activitate relativ lipsită de spectaculozitate,
fiindcă rareori ajungi în lumina reflectoarelor și nu tai panglici inaugurale,
cel mult banda adezivă cu care tipografia și-a sigilat coletul. Acum se
pregătește Frankfurtul și deja se aud acele formulări familiare care mă
însoțesc de decenii: vizibilitate internațională, diplomație culturală, dialog
literar, interconectare europeană și, firește, promovarea literaturii române
peste hotare. Toate sunt noțiuni respectabile, atât timp cât nu uităm că între
rostirea lor și realizarea efectivă se întinde, de regulă, un drum destul de
lung, pe care dispar în mod surprinzător de mulți scriitori, în vreme ce
comisiile competente ajung aproape întotdeauna nevătămate la destinație.
Literatura română nu a trebuit să
aștepte anul 2026 pentru a fi descoperită. Ea exista de mult în circuitul
cultural internațional, prin scriitorii, traducătorii, editorii, istoricii și
criticii ei literari, dar și prin acei încăpățânați incomozi care au dus cărți
în alte limbi fără să ceară în prealabil aprobarea unei comisii. Nouă nu este
existența literaturii române, ci posibilitatea extraordinară de a o prezenta
unui public mult mai larg; iar aici începe întrebarea mea esențială: ce va
rămâne după Frankfurt, un catalog festiv impresionant sau un număr verificabil
mai mare de cărți disponibile, citite și discutate?
Trei cărți, trei
ISBN-uri și dificultatea de a număra corect
Între 7 și 11 octombrie 2026 a
avut loc Târgul de Carte de la Frankfurt. România a participat cu un stand de o
sută de metri pătrați, amplasat în hala 3.1, și a prezentat un program alcătuit
din dialoguri, întâlniri, lecturi și lansări de carte. La 9 octombrie au fost
evidențiate trei titluri în limba germană, ale căror date bibliografice le-am
verificat între timp, nu fiindcă aș porni de la premisa că organizatorii nu
merită încredere, ci pentru că bibliografia este unul dintre puținele domenii
ale vieții literare în care o carte ori a apărut, ori nu a apărut.
Cartea Alexandrei Mîrzac, „Der
unerwartete Gast” (Oaspetele neașteptat, publicată în 2026 la Weltentdecker
Verlag, 32 de pagini și ISBN 978-3-910368-24-8). este o carte ilustrată pentru
copii, a cărei existență bibliografică și disponibilitate comercială pot fi
verificate. În datele editoriale consultate nu am identificat numele unui
traducător distinct al volumului; persoana care a asigurat medierea lingvistică
în timpul prezentării nu poate fi transformată, fără alte dovezi, în
traducătorul cărții. Sunt diferențe importante, chiar dacă asemenea precizări
riscă să complice inutil desfășurarea festivă a unei lansări.
Al doilea titlu, „Tagebuch meines
akademischen Prekariats” (Jurnalul precariei mele academice), de Tamara Cărăuș,
a apărut la editura berlineză Frank & Timme, în traducerea și îngrijirea
Larisei Schippel. Anul apariției: 2025,. Editura indică 218 pagini, în timp ce
o înregistrare bibliografică universitară consemnează 216; o diferență minoră,
explicabilă, probabil, prin modul de numărare a paginilor, pe care o menționez
numai fiindcă exactitatea nu constituie încă o infracțiune, deși uneori este
tratată ca atare. Avem, așadar, o carte existentă, catalogată bibliografic,
prezentată la Frankfurt în 2026, dar publicată cu un an înainte.
Al treilea volum este „Wer
begehrt das Donaudelta? Eine Reise im Schatten des Krieges durch Transnistrien,
Ukraine, Moldau und Rumänien” (Cine râvnește la Delta Dunării? O călătorie în
umbra războiului prin Transnistria, Ucraina, Moldova și România), de Sabina
Fati, tradus de Peter Groth și publicat în 2026 la Dittrich Verlag, ISBN
978-3-912155-58-7). Conform datelor editoriale actuale, volumul are 412 pagini
și 109 ilustrații alb-negru, data apariției fiind 9 octombrie 2026.
Prezentările editoriale anterioare indicau alte numere de pagini și alte
termene de publicare, ceea ce nu reprezintă nimic neobișnuit: manuscrisele se
modifică, termenele se amână și uneori se descoperă chiar că publicarea unei
cărți presupune muncă.
Trei titluri concrete, așadar,
trei apariții editoriale documentate, trei istorii bibliografice diferite. Nu
contest niciuna dintre aceste realizări, dar nu văd niciun motiv să le
transform în altceva decât sunt. Ar fi, mai ales, incorect metodologic să confundăm
cele trei prezentări evidențiate în program cu numărul total al traducerilor
germane existente la standul României. Pentru o asemenea concluzie ar fi
necesar un catalog complet, care să distingă între edițiile originale
românești, traducerile germane noi, publicațiile mai vechi, edițiile în alte
limbi și proiectele aflate încă în pregătire. O asemenea inventariere completă
și verificată independent nu îmi este deocamdată disponibilă pentru
participarea românească la Frankfurt 2026. Prin urmare, nu voi inventa o cifră
pe care nu o pot demonstra, oricât de mare ar fi tentația. O parte
considerabilă a vieții culturale contemporane trăiește, de altfel, din
capacitatea de a transforma un număr modest de realizări concrete într-un număr
impresionant de succese anunțate. În literatură, procedeul se numește uneori
ficțiune; în administrație ar putea trece drept statistică.
Exemplul ceh și arta
de a începe la timp
Cehia a fost țara invitată de
onoare la Târgul de Carte de la Frankfurt în 2026. Potrivit datelor comunicate
de organizatori, aproximativ 95 de edituri din spațiul germanofon au prezentat
peste 150 de apariții noi sprijinite prin programele cehe de promovare. Cifra
nu poate fi comparată mecanic cu participarea obișnuită a României în același
an și nici nu intenționez să inventez o competiție între două manifestări de
natură diferită; ea arată însă dimensiunea la care poate ajunge un program de
traduceri pregătit sistematic, vreme de mai mulți ani. O sută cincizeci de
apariții susținute financiar nu înseamnă automat o sută cincizeci de capodopere
literare, dar înseamnă cel puțin o sută cincizeci de proiecte editoriale care
au depășit stadiul declarațiilor de intenție. Cărțile au edituri, traducători,
ISBN-uri și date de apariție, pot fi comandate, citite și comentate; prin
aceasta au realizat deja ceva ce nici cea mai frumoasă conferință de presă nu
poate înlocui.
Prezentarea unei țări invitate de
onoare nu se construiește prin comandarea din timp a meselor, proiectarea
pavilionului și întocmirea listei vorbitorilor. Ea începe cu ani înainte, prin
selectarea operelor, atragerea editorilor străini, clarificarea drepturilor de
traducere, asigurarea finanțării, semnarea contractelor și munca editorială
propriu-zisă. Cine descoperă aceste necesități abia după ce sigla oficială a
fost tipărită a pregătit, poate, o manifestare grafică reușită, dar nu neapărat
un program literar. România dispune de suficientă literatură pentru a se
prezenta convingător pe plan internațional; ceea ce îi trebuie nu este
repetarea solemnă a acestui adevăr, ci munca sistematică prin care literatura
respectivă devine efectiv accesibilă în alte limbi.
Republica celor cinci
sute de exemplare
Ajung astfel la un număr care mă
însoțește de câteva săptămâni asemenea unui executor judecătoresc de o
conștiinciozitate exemplară: cinci sute. Nu cinci sute de cititori, nu cinci
sute de cumpărători și cu atât mai puțin cinci sute de cronici literare, ci
cinci sute de exemplare tipărite, tirajul minim prevăzut drept condiție de
eligibilitate în cadrul Translation and Publication Support Programme, pe scurt
TPS, al Institutului Cultural Român. Nu contest necesitatea unei finanțări
publice pentru traducerile literare. Dimpotrivă, literatura provenită din
spații lingvistice mai puțin prezente pe piața internațională are nevoie de
asemenea instrumente. Existența unui program de finanțare nu îl sustrage însă
examinării critice, iar un program nu devine modern numai fiindcă poartă un
nume englezesc și formularele sale pot fi descărcate de pe internet. Obiecția
mea privește o regulă precisă: tirajele sub cinci sute de exemplare nu sunt
eligibile pentru finanțare prin TPS, nici atunci când subvenția solicitată privește
exclusiv munca de traducere, iar editura suportă integral costurile de
producție, prezentare, distribuție și disponibilitate comercială. Până atunci
presupusesem că între activitatea intelectuală a traducătorului și producția
materială a unei cărți există o diferență. Traducătorul transpune o operă
literară într-o altă limbă, editura organizează publicarea, tipografia produce
exemplarele necesare, iar comerțul de carte face posibil ca cititorul interesat
să le cumpere. Patru activități distincte, desigur legate între ele, dar care
nu devin identice numai pentru că participă la apariția aceluiași volum.
Institutul Cultural Român
privește însă lucrurile altfel în cadrul acestui program. Chiar și pentru
finanțarea exclusivă a traducerii, solicită dovada producerii unei cantități
fizice prestabilite, ca și cum valoarea muncii literare ar putea deveni eligibilă
numai după ce multiplicarea materială a rezultatului a atins un anumit prag
numeric. Situația ar fi aproape comică dacă nu ar avea consecințe financiare
concrete pentru editurile mici și pentru proiectele literare destinate unui
public restrâns.
La 1 septembrie 2026, Bogdan
Popescu, de la Centrul Național al Cărții din cadrul ICR, mi-a confirmat în
scris că tirajul minim este obligatoriu indiferent de categoria cheltuielilor
pentru care se solicită finanțarea. Totodată, a precizat că publicarea prin
Books on Demand este, în principiu, eligibilă, cu condiția prezentării dovezii
că au fost tipărite cel puțin cinci sute de exemplare. Această precizare
trebuie păstrată: ICR nu interzice în mod general Print-on-Demand, dar impune
și în cazul acestei tehnologii cantitatea minimă prevăzută de regulament. Cu
alte cuvinte, tehnica secolului al XXI-lea poate fi folosită, cu condiția să
satisfacă exigențele cantitative ale modelului editorial tradițional. Progresul
este admis, atâta vreme cât nu abuzează de libertatea care i s-a acordat. La 2
septembrie, Bogdan Popescu mi-a recomandat ca, în cazul în care condițiile nu
pot fi respectate, să mă orientez către o altă editură. Adaptarea
regulamentului la modelul de producție al unei edituri individuale nu i se părea
oportună. Din perspectiva unei administrații însărcinate să aplice regulile
existente, poziția poate părea firească; numai că eu nu solicitasem o derogare
personală, ci întrebasem dacă regula însăși mai corespunde scopului unei
politici culturale contemporane. Diferența este considerabilă, chiar dacă poate
fi ocolită cu o uimitoare ușurință prin repetarea regulamentului.
La 9 septembrie a urmat răspunsul
oficial al ICR, cu numărul RG/252 din 14.09.09.2026, semnat de Alexandru-Mihnea
Bunghez. Documentul confirma că, pentru finanțarea exclusivă a traducerii,
trebuie prezentate dovada plății onorariului, confirmarea primirii banilor și
documentele privind tipărirea a cinci sute de exemplare. La acestea se adaugă
zece exemplare justificative și celelalte documente necesare decontării.
Poziția administrativă era, așadar, suficient de clară. Nu aveam nevoie să mi
se explice încă o dată că tirajul minim este de cinci sute de exemplare; voiam
să înțeleg de ce această cantitate rămâne indispensabilă și atunci când nu se
solicită bani publici pentru tipar, iar cartea poate fi disponibilă permanent
prin ISBN, cataloage comerciale și producție la cerere.
Un document de tipar dovedește
producția, o factură atestă o tranzacție economică, iar un stoc demonstrează,
în primul rând, existența unei cantități de marfă. Niciunul dintre aceste
documente nu garantează că măcar un singur exemplar va fi citit. Firește, nici
sistemul Print-on-Demand nu garantează cititorul, dar oferă avantajul adaptării
producției la cererea reală, fără obligația constituirii anticipate a unui stoc
a cărui vânzare rămâne incertă. Cunosc suficient de bine activitatea
tipografiilor pentru a ști că tirajele mari pot fi avantajoase economic. Pentru
anumite titluri sunt chiar soluția potrivită și niciun editor cu experiență nu
ar contesta acest lucru. Dar o ediție de poezie exigentă, un clasic român încă
necunoscut publicului german și un roman popular cu distribuție largă nu au
aceleași perspective comerciale. A aplica tuturor aceeași condiție materială
înseamnă a confunda uniformitatea cu echitatea.
La 5 octombrie, echipa TPS mi-a
comunicat, în sfârșit, că regulamentul sesiunii speciale Frankfurt 2028 fusese
aprobat la 20 august 2026 de Comitetul Director al ICR și că nu putea fi
modificat în cadrul sesiunii respective. Am luat act. O regulă poate fi
obligatorie într-o anumită procedură fără ca, prin aceasta, să devină
înțeleaptă pentru eternitate. Data adoptării explică originea unei norme, nu
oportunitatea ei; altminteri am putea încheia orice dezbatere de fond
deschizând calendarul. Ar fi, fără îndoială, o reformă administrativă de o
eficiență remarcabilă.
„Academia Worldcat”
și dreptul la o surpriză literară
La 9 octombrie 2026 am primit
punctul de vedere al Secției de Literatură și Filologie a Academiei Române,
semnat de Mircea Martin. Documentul conține observații importante, pe care
le-am examinat cu atenție, dar și afirmații și aprecieri față de care am considerat
necesar să formulez obiecții. Academia recunoaște că publicarea electronică,
înregistrarea bibliografică și punerea în circulație a literaturii române pot
contribui la promovarea ei internațională. În același timp, subliniază că
trebuie să existe dovezi ale unei circulații culturale reale, prin prezența în
biblioteci, recenzii și referințe științifice. Nu am nimic de obiectat. O carte
care există numai pe discul personal al autorului nu a cucerit încă piața
internațională, iar un ISBN, oricât de util ar fi, nu constituie un bilet
automat de intrare în istoria literaturii. În justificarea tirajului minim,
Academia invocă experiențe negative cu edituri care ar fi produs numai câteva
zeci de exemplare. O asemenea experiență poate explica o preocupare legitimă,
dar nu demonstrează de ce, în condițiile tehnice și economice actuale, o
cantitate fixă ar trebui să fie singura dovadă acceptabilă a unei publicații
serioase. Mai interesant este faptul că Academia însăși constată explicit că
pragul de cinci sute de exemplare poate descuraja editurile mici, reducând
astfel posibilitățile de răspândire a literaturii române. În consecință,
recomandă luarea în considerare a activității și credibilității fiecărei
edituri solicitante și consideră necesară o distincție între munca de creație a
traducătorului și operațiunile tehnice și comerciale ale producerii cărții.
Sunt constatări importante, numai
că ele nu modifică regulamentul, iar Academia precizează că nu are competența
de a interveni direct în politica ICR. Problema nu este, așadar, rezolvată, ci
doar descrisă cu mai multă exactitate, ceea ce în lumea administrativă poate fi
considerat, uneori, un progres respectabil. Alte două aspecte ale scrisorii
merită atenție. Mi s-a atribuit traducerea personală a aproape patru sute de
cărți, despre care s-a afirmat că ar fi fost distribuite în marile biblioteci
ale lumii. În realitate, eu vorbisem despre peste 380 de autori ale căror opere
le-am tradus, editat sau promovat de-a lungul activității mele. Un autor nu
este o ediție, activitatea editorială nu echivalează cu traducerea integrală a
operei unui scriitor, iar comprimarea acestor activități diferite într-o
singură cifră produce o legendă bibliografică de care nu am nevoie și pe care
nu am revendicat-o. Academia a efectuat și câteva căutări în catalogul colectiv
WorldCat, fără să găsească, potrivit propriei comunicări, anumite titluri
prezentate în bibliografia mea. Din această constatare s-a tras concluzia că
respectivele cărți nu figurează în nicio bibliotecă. O asemenea afirmație
depășește însă ceea ce poate demonstra o singură verificare într-un catalog
colectiv. WorldCat este un instrument bibliografic important, dar nu reprezintă
totalitatea fondurilor bibliotecilor naționale, universitare și specializate. O
carte care nu apare într-o anumită căutare WorldCat rămâne, înainte de toate, o
carte negăsită prin acea căutare; existența, publicarea și înregistrarea ei în
alte sisteme trebuie verificate separat.
Mi s-a părut deosebit de curioasă
aprecierea literară privind proiectele mele pregătite pentru Frankfurt. Cu
excepția lui Eminescu, considera Academia, selecția nu ar fi suficient de
convingătoare pentru publicul german contemporan; scriitorii mai puțin cunoscuți
ai secolului al XIX-lea și, în special, Ion Minulescu ar avea puține șanse să
prezinte interes. M-am întrebat îndelung după ce criterii poate fi evaluat
interesul unui cititor înainte ca acesta să aibă măcar posibilitatea de a
cunoaște cartea în propria limbă. Poate că știința literaturii dispune între
timp de metode prin care poate determina cu certitudine receptarea viitoare a
unei opere încă inaccesibile; mie nu îmi sunt cunoscute, deși mă ocup de
literatură de câteva decenii și, din când în când, chiar citesc cărți. Dacă vom
traduce numai ceea ce este deja cunoscut, autorii cunoscuți vor deveni tot mai
cunoscuți, iar cei necunoscuți vor rămâne, cu o admirabilă consecvență,
necunoscuți. Un sistem perfect închis, protejat împotriva surprizelor și, probabil,
foarte liniștitor pentru cei care înțeleg literatura mai ales ca pe o
confirmare a ierarhiilor existente. Eu continui să consider mai potrivit să
citim operele înainte de a pronunța sentințe asupra lor. Desigur, mă pot înșela
în selecția mea și nu am pretins niciodată că orice autor tradus de mine
trebuie să ocupe obligatoriu un loc în canonul literar german. Dar
posibilitatea erorii aparține criticii literare, în vreme ce verdictul formulat
fără o cunoaștere suficientă a obiectului ar trebui încadrat într-o altă
disciplină. Care anume, îl las pe cititor să hotărască.
Avocatul Poporului și
extraordinara mobilitate a competențelor
Deoarece nu urmăream obținerea
unei derogări personale, ci examinarea unei probleme de principiu, m-am adresat
și instituției Avocatul Poporului. Răspunsul înregistrat cu numărul 37078/2026
este datat 8 octombrie 2026, a fost semnat electronic și transmis la 13
octombrie, purtând semnătura adjunctului Avocatului Poporului, Molnár Zsolt.
Documentul prezintă argumentele sesizării mele și explică limitele competenței
instituției. Avocatul Poporului nu a constatat nelegalitatea condiției de
finanțare, nu a dispus modificarea ei și nici nu a confirmat, printr-un verdict
obligatoriu, evaluarea mea de politică culturală. A precizat, dimpotrivă, că
examinarea oportunității și eficienței unor asemenea condiții administrative nu
intră în atribuțiile instituției, recomandându-mi să adresez propunerile
Institutului Cultural Român. Acolo mă adresasem deja, de mai multe ori și pe
larg, cu o răbdare pe care, privind retrospectiv, aproape că o admir la mine
însumi, întrucât nu se numără printre virtuțile mele cele mai dezvoltate. S-a
creat astfel o mișcare circulară demnă de atenție: întrebi instituția care
aplică o regulă despre justificarea și eventuala modificare a acesteia, te
adresezi apoi unei alte instituții pentru examinarea problemei, iar aceasta îți
explică faptul că nu are competența necesară și te îndrumă înapoi spre prima.
Fiecare etapă poate avea o explicație juridico-administrativă, dar ansamblul
posedă o anumită calitate literară, undeva între Kafka și o comedie românească
al cărei autor a uitat, se pare, să prevadă un final pentru ultimul act.
La 13 octombrie am transmis o
completare motivată a petiției, solicitând reexaminarea aspectelor care intră
în competența legală a instituției. Nu există încă un rezultat al acestei noi
solicitări. Ar fi incorect să numesc o cerere aflată în așteptarea răspunsului
drept refuz sau tăcere, la fel cum ar fi incorect să transform simpla
confirmare a primirii într-un acord asupra fondului. Nu am niciun interes să
combat inexactități devenind eu însumi inexact. Chestiunea este prea serioasă
pentru asemenea comodități.
Bruxelles confirmă
primire nu și soluția
Problema a fost adusă și în
atenția Comisiei Europene. La 5 și 6 octombrie 2026, Tamara Javorcikova, din
cabinetul comisarului responsabil pentru cultură, Glenn Micallef, mi-a
confirmat că solicitarea mea și completarea ulterioară au fost transmise Direcției
Generale pentru Educație, Tineret, Sport și Cultură. Un punct de vedere de fond
privind tirajul minim nu fusese încă formulat. Insist asupra acestei
distincții, fiindcă diplomația culturală internațională manifestă uneori o
înclinație uimitoare de a prezenta chiar și expedierea unei scrisori către o
instituție europeană drept un succes diplomatic. Nu urmăresc să ajung pe cât
mai multe liste de corespondență; vreau să aflu dacă finanțarea traducerii
literare trebuie condiționată de o anumită formă și cantitate de producție
materială atunci când editura suportă integral cheltuielile de publicare.
Nu contest competența României de
a-și stabili propriile programe de finanțare. Un stat poate adopta reguli,
defini obiective și controla utilizarea fondurilor publice. Dar ar trebui să
poată explica și de ce tocmai regulile alese servesc cel mai bine scopurilor
declarate, precum și să fie dispus să le examineze atunci când posibilitățile
tehnice și condițiile economice se modifică. Faptul că o normă a fost adoptată
regulamentar nu răspunde automat tuturor întrebărilor privind oportunitatea ei.
Altminteri am putea renunța liniștiți la toate dezbaterile de politică
culturală și am încredința viitorul literar al Europei celor care întocmesc
procesele-verbale.
Șase proiecte și
modesta dificultate de a produce cărți
Pentru Frankfurt 2028 am
constituit un program editorial principal de șase proiecte în limba germană:
Mihai Eminescu, Prosa und Fragmente; Sofia Nădejde, Patimi; Ion Minulescu,
Corigent la limba română; Pantazi Ghica, Marele vistier Cândescu; Gellu Dorian,
Die Resignationen; Emilian Marcu, Die stummen Trommeln. Patru autori clasici și
doi contemporani, cinci proiecte de proză și un volum de poezie, o selecție
deliberată, care nu pretinde să reprezinte întreaga literatură română și nici
să satisfacă toate preferințele posibile ale unor comisii. Proiectele se află
în etape diferite de realizare. Pentru unele există deja versiuni germane
ample, în timp ce pentru altele mai trebuie clarificate textele de bază,
traducerea rămasă de efectuat, drepturile și calculele editoriale. Nu voi
declara manuscrisele neterminate drept cărți finalizate numai fiindcă șase
volume gata de tipar ar suna mai spectaculos într-un comunicat decât șase
proiecte cu stadii diferite de lucru.
Proza lui Eminescu merită o
ediție germană îngrijită, nu ca exercițiu de obligație patriotică, ci datorită
particularităților sale literare, posibilităților narative și neliniștii sale
filosofice. Nici celelalte opere alese nu trebuie publicate pentru că numele
autorilor figurează pe o listă oficială, ci pentru că le consider demne de o
confruntare literară serioasă. Sunt pe deplin conștient că o traducere nu
produce automat cititori. O carte are nevoie de editura potrivită, redactare
atentă, prezentare corespunzătoare, înregistrări bibliografice, distribuție și,
uneori, chiar de cineva dispus să scrie despre ea în afara cercului restrâns de
prieteni ai autorului. Toate acestea costă bani, timp și muncă, iar niciuna
dintre dificultăți nu dispare prin simpla stabilire a unui tiraj minim de către
un institut cultural.
Calculat mecanic, șase titluri
supuse fiecare pragului de cinci sute de exemplare ar însemna trei mii de cărți
tipărite, iar opt proiecte ar însemna patru mii. Este o comparație între modele
de producție, nu o comandă de tipar pe care intenționez să o lansez; de altfel,
sesiunea actuală limitează numărul cererilor depuse de o editură.
Nu am nevoie de trei mii de
exemplare pentru a demonstra că vreau să traduc șase cărți. Am nevoie de texte
sigure, contracte clare, o finanțare realistă, un sistem de distribuție
funcțional și oameni interesați să le citească. Sună mai puțin spectaculos, dar
reprezintă o descriere destul de exactă a problemelor cu care se confruntă
editurile de câteva secole.
Oficiul filmului
descoperă târgul de carte
În octombrie 2026 s-a adăugat o
altă chestiune, aproape prea frumoasă pentru a fi inventată de un satiric. În
pregătirea participării României ca invitat de onoare a fost discutată
posibilitatea atribuirii unui rol organizatoric important Oficiului de Film și
Investiții Culturale, OFIC, adică unei instituții al cărei domeniu de
activitate poate fi ghicit chiar din denumire. Un oficiu pentru film și
investiții culturale implicat în organizarea unui târg internațional de carte.
Am putea fi tentați să întrebăm dacă romanele urmează să fie mai întâi
ecranizate, pentru a evita ulterior oboseala traducerii lor. Dar ar fi o ironie
prea facilă, iar realitatea merită privită ceva mai atent.
O manifestare internațională de
asemenea dimensiuni necesită, firește, organizare profesionistă, contracte
solide juridic, administrarea fondurilor, coordonare tehnică și control
bugetar. Nu toate aceste operațiuni trebuie realizate neapărat de scriitori,
dintre care unii întâmpină dificultăți considerabile chiar și atunci când
trebuie să predea un manuscris la termen. Dar administrarea organizatorică a
unui târg de carte nu este identică cu elaborarea conținutului său literar. O
instituție poate verifica facturi, organiza proceduri și coordona activități
logistice; de aici nu rezultă automat o competență specială pentru alegerea
traducerilor, cunoașterea pieței germane de carte sau evaluarea relațiilor
internaționale dintre edituri.
La 12 octombrie, atribuțiile
organizatorice erau încă subiect de discuție publică. Ministerul Culturii
aștepta și propunerile organizațiilor editoriale, fără ca responsabilitatea
generală să fi fost transferată definitiv către OFIC. La 13 octombrie, ministerul
a prezentat noi precizări privind variantele de organizare, necesitatea unei
baze juridice și financiare solide și implicarea mediilor profesionale
interesate. Au fost menționate, totodată, noi forme de sprijin pentru
traduceri, intensificarea colaborării cu traducătorii și posibilități de
finanțare pentru anul 2027. Sunt proiecte ale căror rezultate concrete urmează
să fie văzute; o intenție anunțată nu este încă o decizie de finanțare, o
decizie de finanțare nu este un manuscris tradus, iar un manuscris nu este o
carte publicată.
Distincția ar trebui să fie de la
sine înțeleasă. Uneori am însă impresia că administrația culturală românească
posedă extraordinara capacitate de a transforma pregătirea unui proiect într-un
proiect de sine stătător, a cărui pregătire trebuie apoi, la rândul ei,
pregătită. În felul acesta, timpul trece surprinzător de repede.
Frankfurtul nu așteaptă.
Literatura ca obiect
al contabilității publice
Un bilanț serios al participării
României ca invitat de onoare ar trebui să înceapă, după părerea mea, cu
publicațiile efective. Ce cărți au fost traduse special pentru Frankfurt, care
erau deja disponibile, ce titluri au apărut în alte limbi, ce edituri le-au
preluat, cine au fost traducătorii și ce sume publice au fost alocate fiecărui
proiect? Apoi ar trebui verificat dacă volumele au rămas disponibile în
librării, dacă au fost achiziționate de biblioteci, comentate în presa
culturală sau integrate în cercetarea și dezbaterea literară. Niciunul dintre
acești indicatori nu este decisiv luat separat, dar împreună oferă o imagine
mult mai convingătoare decât numărul participanților la o recepție. Cultura nu
poate fi măsurată integral, lucru pe care îl știe oricine se ocupă serios de
ea. Un poem nu devine mai bun fiindcă a găsit cinci sute de cumpărători, după
cum un roman nu devine lipsit de valoare pentru că primul său tiraj este
modest. Cu toate acestea, este legitim să cerem rezultate verificabile atunci când
sunt utilizate fonduri publice, tocmai fiindcă asemenea programe nu au fost
create exclusiv pentru întreținerea propriilor aparate administrative.
Nu mă interesează nici
condamnarea colectivă a editurilor finanțate și nici suspectarea retrospectivă
a unor proiecte fără dovezi. Cine declară un anumit tiraj ar trebui să poată
demonstra producerea lui, iar cine invocă difuzarea internațională a unei cărți
ar trebui să prezinte, pe cât posibil, dovezi verificabile. Aceleași criterii
trebuie aplicate tuturor, indiferent de dimensiunea editurii, relațiile
patronului sau frecvența cu care acesta apare în fotografiile de la recepțiile
culturale. Nu este o concepție revoluționară despre transparență. Ar trebui să
reprezinte baza obișnuită a unei administrații corecte.
Poate tocmai în această
banalitate se ascunde caracterul ei subversiv.
Literatura nu
aparține Ministerului Culturii
Nu am părăsit limba română atunci
când am părăsit România. Cine a crescut cu germana tatălui, maghiara mamei și
româna copilăriei știe că limbile nu pot fi despărțite asemenea unor
circumscripții administrative. Ele te însoțesc, se schimbă odată cu tine și
devin, în cele din urmă, parte dintr-un peisaj interior pe care nici
pașapoartele, nici deciziile ministeriale nu îl pot cuprinde în întregime. De
aceea am tradus literatură română, nu fiindcă aș fi fost obligat, ci fiindcă am
descoperit în ea texte despre care am crezut că merită citite și în alte limbi.
Am ales autori care mă interesau, nu nume recomandate de vreo instituție, și nu
am pretins niciodată că aș putea reprezenta toate preferințele literare ale
compatrioților mei. În aproape cinci decenii de activitate am tradus, editat
sau promovat, în forme diferite, operele a peste 380 de autori. Marea mea
antologie de lirică românească cuprinde șapte volume și aproape trei mii de
pagini. Aceste date nu demonstrează că fiecare dintre deciziile mele a fost corectă;
arată doar că preocuparea mea pentru literatura română a durat ceva mai mult
decât pregătirea unui stand de târg.
Nu solicit un tratament
preferențial, distincții personale sau recunoașterea retrospectivă a muncii
mele de o viață din partea unei instituții care, în octombrie 2028, s-ar putea
să descopere brusc că în afara României există oameni care traduc de decenii
cărți românești. Solicit condiții de finanțare justificate în mod obiectiv,
decizii transparente și un tratament corespunzător al muncii traducătorului
literar. Mai ales, nu doresc ca simpla existență a unei prevederi să-mi fie
prezentată, la nesfârșit, drept răspuns la întrebarea privind justificarea ei.
Una ține de administrație, cealaltă de gândire. Ambele activități ar fi
folositoare, mai ales dacă s-ar desfășura, măcar din când în când, simultan.
Ce ar trebui să
rămână după Frankfurt
Nu doresc României un eșec. Ce aș
câștiga din asta? Încă o ocazie de a avea dreptate ar reprezenta o compensație
săracă pentru doi ani pierduți și pentru o posibilitate culturală ratată. Îi
doresc un program reușit, scriitorilor cititori noi, editurilor germane
manuscrise convingătoare, librarilor titluri disponibile permanent, iar
traducătorilor ceva despre care în retorica festivă a dialogului cultural
european se vorbește surprinzător de rar: contracte corecte, onorarii clare și
recunoașterea vizibilă a muncii lor de creație. Ar constitui deja un progres
dacă, la fiecare prezentare publică a unei traduceri germane, numele
traducătorului ar fi menționat la fel de firesc ca numele autorului. Un roman
românesc nu devine german fiindcă este încărcat într-un camion și transportat
peste graniță; cineva trebuie să îl recreeze într-o altă limbă, frază cu frază,
imagine cu imagine, cu toate incertitudinile, deciziile și responsabilitățile
presupuse de această muncă. Un traducător bun nu este nici muncitorul care transportă
cuvinte peste frontieră, nici filiala gratuită a unui minister al culturii.
Este un participant autonom la actul de mediere literară, iar cine dorește să-i
sprijine munca ar trebui să nu îi măsoare valoarea în primul rând prin numărul
exemplarelor de hârtie produse ulterior.
Până în octombrie 2028 mai există
timp pentru revizuirea programelor de finanțare, încheierea traducerilor,
atragerea editurilor germane și construirea unei infrastructuri literare reale.
Există însă și suficient timp pentru constituirea unor noi comisii, discutarea
competențelor, modificarea organigramelor și stabilirea celor care vor avea în
viitor responsabilitatea de a-i face pe responsabili să se înțeleagă între ei.
Ambele variante sunt posibile. Eu sper în cărți; nu neapărat în cât mai multe,
ci în cât mai bune, nu în volume expuse temporar, ci în cărți accesibile pe
termen lung și nu în opere a căror valoare culturală a fost stabilită
administrativ înainte de publicare, ci în texte capabile să înfrunte judecata
propriilor cititori.
În octombrie 2028, halele
târgului se vor închide, discursurile vor amuți, steagurile vor fi strânse și
ultimii invitați de onoare vor pleca acasă. Fotografiile vor ajunge în arhive,
rapoartele finale își vor exprima satisfacția așteptată, iar undeva va exista,
aproape sigur, un tabel care va demonstra cât de extraordinar de reușit a fost
totul. Mi-aș dori ca acest bilanț să poată fi verificat și în afara birourilor
administrative, în librării, biblioteci, recenzii și întâlniri literare
adevărate. Fiindcă, în cele din urmă, nu va conta câte cărți au încăput
simultan într-un depozit, ci câte opere au reușit să ajungă într-o altă limbă
și la un cititor real. Cinci sute de exemplare pot fi comandate, plătite și
produse. Cinci sute de cititori nu pot fi însă comandați de la tipografie;
trebuie câștigați, iar pentru aceasta este necesar să le oferi ceva mai mult
decât o factură întocmită regulamentar. Poate că aici se află adevărata
dificultate a promovării internaționale a literaturii: ea se ocupă de o artă ale
cărei efecte nu pot fi administrate în întregime.
Am ajuns la vârsta la care știu
că nu orice absurditate poate fi înlăturată, dar am rămas suficient de
încăpățânat pentru a nu o considera, din acest motiv, rațională. Frankfurt se
numește, dacă îmi amintesc bine, Târg de Carte, nu Târg de Inventariere a
Stocurilor. Acolo cărțile ar trebui să-și găsească drumul către oameni, nu
oamenii să fie obligați să constate că au fost produse suficiente cărți, iar
dacă, la sfârșit, se va dovedi că o operă remarcabilă a găsit numai două sute
de cititori, nici aceasta nu ar constitui o catastrofă culturală. Poate că au
fost cei două sute de cititori potriviți, poate unul dintre ei va scrie sau va
traduce, la rândul său, o carte, poate peste zece ani li se vor adăuga încă
cinci sute, iar un text astăzi necunoscut va deveni mâine o descoperire
literară. Asemenea lucruri s-au mai întâmplat în istoria literaturii. De cele
mai multe ori, însă, fără aprobarea prealabilă a unei comisii.
Baza documentară
Corespondența originală a
autorului cu Institutul Cultural Român și CENNAC din 1, 2 și 9 septembrie,
precum și din 5 octombrie 2026; adresa oficială ICR RG/252/14/09.09.2026;
punctul de vedere al Academiei Române, Secția de Literatură și Filologie, din 9
octombrie 2026, semnat de academicianul Mircea Martin; răspunsul instituției
Avocatul Poporului, petiția nr. 37078/2026, datat 8 octombrie, semnat
electronic și transmis la 13 octombrie 2026; corespondența cu cabinetul
comisarului european Glenn Micallef din 5 și 6 octombrie 2026. Surse
complementare: comunicările Frankfurter Buchmesse, datele editoriale și
bibliografice ale celor trei cărți prezentate în limba germană în 2026,
regulamentele TPS și comunicarea Ministerului Culturii din România din 13 octombrie
2026.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu