Ben Todică - +1, 0 și −1 Eseu despre infinit, libertate și certificarea existenței

 

+1, 0 și −1

Eseu despre infinit, libertate și certificarea existenței

De Ben Todică

 

Ce înseamnă să exiști?

M-am oprit în fața a trei semne: +1, 0 și −1. Trei simboluri simple, pe care le întâlnim în matematică, dar care, privite dincolo de rostul lor numeric, par să deschidă o poartă către una dintre cele mai vechi întrebări ale omului: de unde venim, ce suntem și încotro ne îndreptăm?

+1. Zero. −1.

Prezență, absență, contrariul prezenței. Început, mister, sfârșit. Sau poate doar trei puncte pe care mintea noastră încearcă să le fixeze într-o existență ale cărei limite nu le cunoaștem.

Dar dacă m-aș opri aici, ar însemna să accept că existența poate fi redusă la o succesiune de apariții și dispariții, fără să mă mai întreb ce le leagă. Și atunci, cum aș mai putea crede în infinit?

Nu se poate să vii din nimic și să pleci în nimic fără să te întrebi ce înseamnă acel nimic.

Nu spun că am descoperit răspunsul. Spun doar că refuz să confund necunoașterea cu neantul și limita propriei mele înțelegeri cu limita întregii existențe.

Microcosmosul și macrocosmosul

Viața ne învață că suntem alcătuiți din lucruri pe care nu le vedem și că trăim într-o lume pe care nu o putem cuprinde cu privirea. În noi există o lume microscopică, o rețea de procese și transformări care ne susțin fiecare respirație. În afara noastră se deschide lumea vastă a planetelor, stelelor și galaxiilor.

Între aceste două dimensiuni, omul își caută locul.

Ceea ce numim microcosmos și macrocosmos nu sunt două universuri izolate, ci două perspective asupra unei realități care ne depășește. Cercetăm materia și descoperim structuri tot mai subtile. Privim cerul și descoperim întinderi tot mai vaste. Fiecare răspuns deschide o altă întrebare, iar fiecare hotar al cunoașterii ne obligă să reconsiderăm ceea ce credeam că știm.

Oare limita pe care am descoperit-o este și limita existenței?

Nu neapărat.

Faptul că nu putem privi dincolo de un anumit prag nu înseamnă că dincolo de el nu mai există nimic. Înseamnă, înainte de toate, că am ajuns la marginea cunoașterii noastre.

Poate că infinitul nu este doar o distanță fără capăt. Poate că este și numele pe care îl dăm deschiderii permanente a existenței către ceea ce încă nu cunoaștem.

Viața, transformarea și circuitul existenței

Noi primim și transformăm. Respirăm, ne hrănim, gândim, muncim, iubim și creăm. Energia care ne susține viața trece printr-un lanț de transformări, iar materia corpului nostru participă la ciclurile lumii naturale.

Nu suntem insule.

Ceea ce numim viață este o participare continuă la schimburile dintre organism și mediul său. Primim din lumea înconjurătoare și îi restituim, sub alte forme, ceea ce am transformat. Fiecare ființă este, într-un sens, o întâlnire temporară a unor procese mai vaste decât ea însăși.

Mașina primește și ea energie, o transformă și o cedează mediului. Dar omul nu se recunoaște numai prin transformarea energiei. El se recunoaște și prin experiența pe care o trăiește, prin întrebările pe care și le pune, prin capacitatea de a iubi și de a căuta un sens.

Aici începe misterul spiritual.

Explicația mecanică ne arată cum se desfășoară multe dintre procesele vieții. Dar rămâne întrebarea despre semnificația lor: ce înseamnă să fii o ființă care nu numai că există, ci știe că există și se întreabă de ce?

Nu avem toate răspunsurile. Poate că nici nu le putem avea pe toate.

Dar tocmai această necunoscută mă face să privesc existența nu ca pe o mașinărie închisă, ci ca pe un lanț ale cărui legături se continuă dincolo de punctele pe care reușim să le identificăm.

Mecanismul cunoscut și necunoscuta spirituală nu trebuie confundate. Dar nici nu trebuie să uităm că omul trăiește simultan în lumea explicațiilor și în lumea sensurilor.

Dumnezeu doar este

Ajung, astfel, la Dumnezeu.

Nu încerc să-L închid într-o definiție și nici să-L transform într-o ecuație. Nu cred că un simbol matematic poate cuprinde ceea ce omul numește Dumnezeu.

Pentru mine, Dumnezeu doar este.

Nu am nevoie să-L așez la capătul unei demonstrații pentru a mă întreba ce înseamnă existența. Nu pretind că am descoperit natura Lui. Mă apropii de această idee cu modestia celui care știe că între ceea ce poate cunoaște și ceea ce există poate rămâne o distanță pe care nu o va străbate niciodată în întregime.

Infinitul este darul făcut nouă. Prin el trăim experiența.

Aceasta este intuiția de la care pornesc: existența ni se oferă ca posibilitate de a fi, de a simți, de a descoperi și de a deveni. Nu primim neapărat explicația întregului, ci posibilitatea de a participa la el.

Dacă infinitul este fără margini, atunci nici experiența noastră nu poate epuiza toate posibilitățile existenței. Putem cunoaște, dar nu putem pretinde că am cunoscut totul. Putem descoperi, dar fiecare descoperire ne poate conduce spre o întrebare nouă.

Poate că nu ni s-a dat infinitul pentru a-l cuceri, ci pentru a trăi în el.

Libertatea este motorul!

Dacă infinitul ne oferă posibilitatea experienței, ce ne pune în mișcare?

Libertatea!

Libertatea este motorul.

Nu suntem doar martorii pasivi ai unei lumi care se desfășoară în fața noastră. În limitele condiției noastre, alegem, acționăm, construim și schimbăm. Uneori alegem bine, alteori greșim. Uneori ridicăm, alteori distrugem. Dar tocmai posibilitatea alegerii ne obligă să ne întrebăm ce facem cu darul existenței.

Libertatea nu înseamnă că putem face orice și nici că suntem eliberați de consecințe. Înseamnă că alegerile noastre contează și că trebuie să ne asumăm răspunderea pentru ele.

Putem transforma suferința în înțelegere, amintirea în literatură, imaginea în film, singurătatea în creație și întâlnirea cu celălalt într-un act de iubire.

Putem lăsa în urmă urme care continuă să vorbească după ce vocea noastră a tăcut.

Dacă existența este drumul, libertatea este motorul care ne permite să alegem cum îl parcurgem. Nu cunoaștem întreaga hartă și nu putem anticipa toate întâlnirile. Dar putem hotărî, măcar în parte, în ce direcție ne purtăm pașii.

Iar această posibilitate nu este puțin lucru.

Răsplata: certificarea existenței

Când am căutat răsplata existenței, nu m-am gândit la un premiu și nici la o recompensă venită din afară.

Am găsit un alt cuvânt:

CERTIFICAREA EXISTENȚEI.

Ce înseamnă să-ți fie certificată existența?

Înseamnă, pentru mine, că posibilitatea de a fi a devenit experiență trăită. Că existența nu a rămas o abstracțiune, ci a trecut prin conștiința unei ființe. Că am iubit, am ales, am greșit, am învățat, am creat și am participat la lumea din care facem parte.

Nu afirm că universul are nevoie de noi pentru a-și dovedi existența. Dar pentru ființa conștientă, experiența este felul în care existența se face cunoscută din interior.

O floare înflorește fără să scrie despre frumusețea ei. Omul, însă, poate privi floarea, se poate întreba de unde vine frumusețea și poate transforma acea întâlnire într-un poem, într-o fotografie sau într-o amintire pe care o dăruiește altcuiva.

Experiența devine astfel mărturie.

Nu știm dacă ea păstrează conștiința individuală dincolo de moarte. Nu putem deduce nemurirea sufletului numai din continuitatea materiei și a energiei. Dar știm că ceea ce trăim produce urmări, că ceea ce creăm poate continua să fie întâlnit de alții și că libertatea noastră poate lăsa lumea puțin diferită de felul în care am găsit-o.

Poate că răsplata nu este ceva ce ne așteaptă la capătul drumului. Poate că ea se află și în faptul că am avut posibilitatea să-l parcurgem.

Răsplata este certificarea existenței prin experiența trăită.

De ce nu putem ajunge la capăt?

Să presupunem că, într-o zi, am cunoaște tot ceea ce astăzi nu cunoaștem. Am identifica fiecare mecanism, fiecare legătură, fiecare cauză și fiecare efect.

Ar însemna aceasta că am cuprins întregul infinit?

Dacă infinitul este într-adevăr fără margini, atunci ideea unui capăt definitiv al cunoașterii devine problematică. Iar dacă existența conține dimensiuni pe care nu le putem cuprinde din poziția noastră, poate că nu vom putea transforma niciodată întregul în obiectul complet al cunoașterii noastre.

Aici se află una dintre cele mai mari umilințe ale omului: suntem suficient de conștienți pentru a ne întreba despre infinit, dar nu știm dacă suntem capabili să-l cunoaștem în întregime.

Poate că, dacă am pretinde că am ajuns la capătul tuturor întrebărilor, am confunda cunoașterea unei părți cu posesia întregului. Am înceta să mai fim cercetători ai existenței și ne-am declara stăpânii ei.

În limbajul credinței, am putea spune că omul nu devine Dumnezeu prin acumularea cunoașterii. Dumnezeu nu este un trofeu pe care îl câștigăm după ce am rezolvat toate enigmele universului.

Dumnezeu doar este.

Iar noi continuăm să căutăm, să experimentăm și să ne minunăm.

Între +1, 0 și −1

Mă întorc la cele trei semne de la care am pornit.

+1. Existența pe care o trăim, prezența noastră în lume, clipa în care putem spune: sunt.

1.    Misterul. Nu neapărat neantul absolut, ci semnul întrebării pe care îl așezăm în fața a ceea ce nu putem cuprinde. Zero matematic nu este sinonim cu nimicul metafizic, iar cele două nu trebuie confundate. Dar, ca simbol al meditației, zero îmi amintește de limita dintre ceea ce pot afirma și ceea ce încă nu pot cunoaște.

−1. Absența, pierderea, sfârșitul unei forme. Nu o dovadă că totul se transformă într-un minus și nici o explicație a ceea ce urmează după moarte, ci imaginea fragilității noastre și a faptului că formele individuale nu durează veșnic.

Poate că aceste semne descriu numai felul în care încercăm să ne reprezentăm existența. Ele nu pot demonstra singure nici infinitul realității, nici nemurirea sufletului. Dar ne pot ajuta să punem întrebările potrivite.

Ce înseamnă să apari? Ce înseamnă să dispari? Și ce legătură există între ceea ce suntem pentru o vreme și întregul din care facem parte?

Nu am răspunsuri definitive. Dar nu cred că trebuie să renunțăm la întrebare doar fiindcă nu avem certitudinea răspunsului.

Poate că maturitatea spirituală începe tocmai atunci când putem trăi cu misterul fără să-l transformăm nici în frică, nici într-o certitudine inventată.

În loc de încheiere

Nu știu unde începe infinitul și nu știu dacă are un început în sensul în care mintea noastră înțelege începuturile. Nu știu dacă vom putea vreodată cuprinde întregul lanț al existenței. Și nu pretind că am demonstrat ce se întâmplă cu sufletul după moarte.

Dar știu că exist acum. Pot să privesc, să mă întreb, să aleg, să iubesc și să creez. Pot să folosesc libertatea nu doar pentru a-mi satisface dorințele, ci și pentru a lăsa în urma mea ceva care să le fie de folos altora.

Poate că aceasta este lecția celor trei semne: să nu confundăm prezența cu eternitatea, absența cu neantul și necunoașterea cu imposibilitatea.

Dumnezeu doar este.

Infinitul este darul prin care trăim experiența.

Libertatea este motorul care ne permite să alegem.

Iar răsplata este certificarea existenței prin ceea ce am trăit și prin ceea ce am făcut cu libertatea primită.

Nu știm dacă putem ajunge vreodată la capătul acestui drum. Poate că nici nu acesta este rostul lui.

Nu trebuie să cuprindem infinitul pentru a participa la el. Trebuie să avem libertatea de a trăi, curajul de a întreba și înțelepciunea de a nu confunda ceea ce știm cu tot ceea ce este.

Iar dacă existența ne-a oferit această posibilitate, atunci fiecare clipă trăită conștient devine o mărturie.

Nu despre faptul că am înțeles totul.

Ci despre faptul că am fost aici.

Ben Todică