Scrisoare pastorală
Foaie
periodică, gratuită a Parohiei
Malovăţ-Mehedinţi
Anul XXVI(2026), nr. 572(1 –15 Octombrie)
Dragii mei enoriași!
Performanță fără Zdreanță. Undeva în Tr. Severin se află o clădire impunătoare. E o clădire
veche, cu parter și trei etaje. În ea funcționează mai multe ateliere și firme.
Cu oarecare timp în urmă a fost reparată și exteriorul refăcut în întregime. A
devenit o frumusețe de clădire. Partea dinspre strada Prahovei este un perete
compact, cu o suprafață de peste două sute de metri patrați. Proprietarul a
zugrăvit acel perete cu o culoare albăstruie,
foarte plăcută la vedere. După câteva zile de la terminarea lucrărilor
și demolarea schelelor, pe peretele menționat un neica Nimeni a scris cu
vopseaua neagră dintr-un tub de spray:
,,Vrem performanță fără implicarea ta băi
zdreanță”. Toți trecătorii priveau stupefiați și revoltați în sufletul lor,
fiindcă isprava strica o muncă, batjocorea un om, care făcuse o cheltuială
imensă pentru înfrumusețarea clădirii și a centrului orașului. Cred că puțini
erau cei care se bucurau în sinea lor de această bădărănie. Câteva săptămâni a
rămas textul respectiv pe perete. Într-un târziu, proprietarul a răzuit
peretele în locul acela, a finisat tencuiala și a zugrăvit iar. Cu toată
strădania lui și a zugravilor, nu au mai nimerit nuanța de culoare, așa că
bucata respectivă din perete seamănă acum ca un petic cârp it în fundul pantalonilor.
Isprava ar putea trece neobservată.
Și, totuși, ea poate avea o semnificație aparte
și asupra acesteia aș vrea să zăbovesc câteva momente în rândurile de
față. Așadar, proprietarul este un om onorabil, care are o proprietate. Nu știm
cum a intrat în posesia ei: prin cumpărare, moștenire sau a construit-o el
însuși. Oricum, dacă instituțiile statului abilitate nu-l urmăresc, nu-l
arestează, nu-l condamnă, nu-l împușcă, avem toate argumentele să-l socotim un
om demn de tot respectul. Omul acesta a realizat ceva și pentru asta merită
admirația noastră. Cel care a scris este, cu siguranță, un neica Nimeni. El
umblă la miez de noapte prin centrul orașului, poate beat sau drogat, singur
sau în gașcă cu alții asemenea lui. Omul acesta a făcut un rău de dragul de a
face rău, din plăcerea de a distruge realizarea altuia. Cu siguranță, el nu a
realizat nimic asemănător în viața lui, fiindcă atunci ar avea mai mult respect
față de realizarea semenului său. Este, altfel spus, un coate-goale, un
terchea-berchea, un mațe-fripte, ca să-l cităm pe Caragiale. El vrea
,,performanță”, fără implicarea celui dintâi, care dovedește, fără putință de
tăgadă, că a realizat ceva. Pe acesta îl
disprețuiește în modul cel mai josnic. Pentru neica Nimeni, proprietarul, adică
omul cinstit, onest, muncitor, omul la locul lui, este doar o ,,zdreanță”. Cei
care împing vântul pe stradă noaptea, fără sens și fără rost sunt cei demni de
respect pentru neica Nimeni. Ferească Dumnezeu, ca asemenea specimene să ajungă
vreodată la putere!
Meditând asupra cazului menționat,
mă gândesc la vremea de după război, când floarea intelectualității românești a
înfundat pușcăriile și gropile de la canal. Li s-a spus de cei ce luaseră
frâiele în mână: ,,Vrem performanță, fără
implicarea ta, băi, Zdreanță!” Mă gândesc la miile de fruntași ai satelor noastre, care au fost
duși în Bărăgan; mă gândesc la țăranii gospodari, cărora li s-a luat totul
pentru a fi ,,egali” cu neica Nimeni. Mă gândesc la ofițerii românii, cărora
le-au putrezit ciolanele prin pușcării pentru vina de a fi luptat în răsărit,
ci nu în apus. Mă gândesc la atâția analfabeți și oportuniști, care au fost
selectați pentru a ocupa funcții de conducere la vremea aceea și a executa
orbește ordinele primite de sus, străine de spiritul și idealurile neamului
românesc. Deviza citată mai sus, ,,Vrem
performanță, fără implicarea ta, băi, Zdreanță!”era repetată într-o formă
sau alta, luând uneori aspecte dintre cele mai groaznice, precum cea a lui
Vâșinschi: ,,Când aud de cultură, pun mâna
pe pistol!”
A trecut Revoluția pe la noi și
speranța a renăscut în sufletele tuturor celor doritori de bine pentru țară și
pentru neam. Din păcate, atâția oameni capabili au fost aruncați la marginea
societății, fiindcă aveau ochii cărpui, sau verzi, sau albaștri. Atâția neica
Nimeni, cățărați peste noapte pe treptele înalte ale piramidei sociale, le-au spus peste umeri acestora: ,,Vrem performanță, fără implicarea ta, băi,
Zdreanță!” Atâtea ,,zdrențe” s-au
resemnat în ocupațiile cele mai umile pentru a-și câștiga pâinea cea de toate
zilele. După câteva decenii de
,,performanță” vedem cu durere că țara este înglotată în datorii, pe
care nu le vor putea achita câteva generații de acum încolo, că în spitale nu
se găsesc nici banalele pansamente și aspirine, că profesorii intră în greva
foamei, pentru că nu mai pot face față cheltuielilor elementare, că birurile și
prețurile cresc de la o zi la alta și nimeni nu se întreabă dacă umerii
vlăguiți ai acestui neam le mai poate duce.
După câteva decenii de ,,performanță” am ajuns în coada tuturor
clasamentelor care privesc bunăstarea populației și în fruntea celor care
privesc mortalitatea și bolile cele mai grele. Câmpurile noastre, care altădată
erau grânarul Europei, sunt astăzi pustii, țărănimea tinde să devină ușor-ușor o amintire;
rândurile tot mai groase ale șomerilor
au luat locul muncitorilor de
altădată; unități industriale de nivel european au fost tăiate în bucăți și
date la fier vechi de câțiva învârtiți ai zilei. Țara nu mai are bani să achite
salariile și pensiile, bancherii ne rânjesc disprețuitor, infractorii și
infracțiunile se înmulțesc de la o zi la alta, nesiguranța omului de rând
crește continuu. Creierele luminate ale națiunii pleacă peste mări și țări
să-și caute un rost!
Deviza de mai sus devine tot mai
evident o emblemă a vremii noastre. Din păcate!
*
A venit toamna, dar a venit și
școala. Copiii se adună pe la casele lor și se pregătesc febril, cu emoțiile
obișnuite, de începerea școlii. Pentru cei vârstnici este prilej potrivit de a
se întoarce cu gândul peste ani și a-și retrăi câte un crâmpei din copilărie.
Îmi amintesc în fiecare an de
asemenea momente. Îmi amintesc, spre exemplu, de iarna anului 1959, când am
făcut rost de primul meu Abecedar. Am mers cu tăticu la Pripor și acolo mi-a
adus un Abecedar dada Jana a lui unchiu
Marin Ciocoiu. Dumneaei era mai în vârstă, elevă la școală la Malovăț. Cu toate
insistențele tatălui meu, nu a vrut să primească nici un ban pentru carte. Din
prima zi de când am avut în mână acea carte m-am pus pe treabă. În câteva luni
am învățat să citesc și să scriu cu litere mari de tipar. Cu ajutorul
părinților am parcurs toată cartea și multe lecții din acel Abecedar mi-au
rămas în amintire până azi. Nu pot să uit, spre exemplu, o lecție, în care se
vorbea despre un membru al unui colhoz, care, împreună cu copiii săi, ascunsese sacii cu grâu în bălegar pentru a
se sustrage de la cotele pe care trebuia să le dea statului. Femeia însă, având
spirit revoluționar și conștiință înaintată se dusese val-vârtej la miliție
și-și denunțase soțul și copii că făcuseră acea ispravă. Milițienii se
prezentaseră la locul infracțiunii și descoperiseră grâul în bălegar, așa cum
raportase vajnica membră de colhoz.
Lecția cu pricina încerca să ne
pregătească pentru viitor, să devenim turnători versați, care să nu avem nimic
sfânt în suflet, care să fim în stare să ne turnăm părinții, frații, copiii,
fără a mai vorbi de ceilalți!
Tot în acel Abecedar am mai avut o
lecție cu o poză interesantă. O sfeclă uriașă, cu mult mai mare decât omul, era
scoasă din pământ. Trăgeau de ea bărbatul cu femeia și copiii, cățelul,
purcelul, găinile… Din lecție reieșea că o asemenea sfeclă crescuse la colhoz.
Peste ani am găsit poza respectivă într-o revistă de umor. Cei ce o publicaseră
mai adăugaseră două personaje, normatorii de la ceape. Aceștia notau într-un
registru: ,,Una sfeclă uriașă, calitatea a doua!”
Mai târziu, am aflat de la un fost
inspector din Ministerul Învățământului, că, tot în acea perioadă a anilor
50-60, ca tânăr funcționar în acea instituție centrală, i s-a dat să corecteze
un manual de Geografie a României. În acel manual a găsit la un moment
afirmându-se că ,,fluviul Volga trece
prin țara noastră”. Omul fusese foarte intrigat de această afirmație și a
semnalat anomalia superiorului său. Acesta, după ce l-a ascultat răbdător, i-a
spus: ,,-Tinere, fii atent că nu ai orientare politică și poți s-o pați din
cauza asta!”
În prefața unei Istorii a filozofiei, publicată tot în
acea perioadă, am găsit mai târziu scris negru pe alb că ,,adevăr este ceea ce
este admis de miliție!” Corect, nu?
Îndoctrinarea se făcea pe toate canalele, cu toate mijloacele și
metodele și la toate categoriile de vârstă. Regimul încerca să ne spele
creierele încă din primii ani de viață și să ne planteze în adâncurile
conștiinței un nou mod de viață, de gândire, de simțire….
*
Îngerul toreador. Începusem să
învăț prima mea rugăciune: ,,Înger,
îngerașul meu,/ Ce mi te-a dat Dumnezeu!/ Totdeauna fii cu mine/ Și mă-nvață să
fac bine./ Eu sunt mic, tu fă-mă mare/ Eu sunt slab, tu fă-mă tare,/ În tot
locul mă-nsoțește/ Și de rele mă ferește! Amin.”/ O spuneam seara, așa cum mă învăța mama. Ședeam în genunchi,
în pat, cu fața la icoana din perete, mă închinam și o rosteam mai în șoaptă,
mai cu voce tare. Îmi plăcea rugăciunea. Care copil nu ar vrea să fie tare, să
fie mare, să fie apărat de cineva de relele ce-l amenință la tot pasul. Nu prea
înțelegeam bine cine este îngerul, unde șade, cum arată, dar spuneam rugăciunea
cu toată tragerea de inimă, convins fiind că îngerașul meu mă aude și mă
ascultă.
Era toamna. Între Ogașul Buciumului
și șosea, pe acolo pe unde astăzi mai sunt resturile fostei plantații de meri a
fermei, fuseseră porumbi. Se recoltaseră știuleții, se tăiaseră cocenii, se
luaseră țuțele și eliberaseră terenul. Rămăseseră însă pe loc multe și de
toate. Puzderie de știuleți în pene sau curățați ședeau ascunși în iarbă,
coceni verzi netăiați, coceni uscați, căzuți, frunze și pene, ici-acolo chiar
vreji cu dovleci. La acestea se adăuga costreiul, potroaca, volbura, lăptuca și
multe alte buruieni crescute în umbra porumbilor. Toate acestea acopereau
terenul. Peste câteva zile trebuiau să vină plugurile să înceapă aratul, așa că
se dăduse voie particularilor să pască vitele. Atât le trebuise acestora.
Vestea se răspândise ca fulgerul în Bârda și Colibași, ba chiar și în Bobaița
și vitele veneau buluc din toate părțile. Vaci, boi, cai, oi, capre, ba chiar
și porci, toate amestecate, de nu mai știai care și ale cui sunt. Păzitorii
vitelor nu mai încercau să și le izoleze de mulțime. Totul era în devălmășie în
acele zile până la arat. Toate aveau însă ce să mănânce. Nu lipseau loviturile,
împunsăturile, apucăturile, zbieratul, icnitul. Păzitorii se adunau
grupuri-grupuri, fie la marginea tarlalei, fie printre vite, în locurile mai
puțin aglomerate și ședeau de vorbă, mulțumiți că satură vitele repede și bine
în zilele acelea.
Într-o astfel de zi, eram și eu cu
mama acolo. Ne dusesem cu vitele, mai bine-zis cu Stela, vaca pe care mama o
adusese de zestre de la părinți și cele două oi. Mama găsise un neam de-al ei
de la Colibași. Discutau. Eu m-am desprins încetișor de mâna ei și am vrut să
merg acolo unde erau alți copii și se jucau, la câteva zeci de metri depărtare.
Am luat-o printre vite. Boii mai ales mi
se păreau niște monștri uriași. Îi ocoleam sfios. La un moment dat, un bou s-a
slobozit spre mine. Am încercat să fug.
Am făcut doi-trei pași. Sandala mi s-a prins de teșul unui cocean și am căzut.
Eram cu fața în sus. Nu mai avem nici o scăpare. Boul s-a apropiat fulgerător
până la câțiva centimetri de trupul meu. I-am simțit răsuflarea, i-am simțit
firele de păr de pe frunte cum m-au atins pe pieptul dezgolit. Putea să mă
strivească fie cu capul, fie cu copitele; putea să-și înfigă cornul în mine și
să mă arunce ca pe o zdreanță cât colo. Nimic din toate astea. Ceva parcă l-a
oprit. O forță nevăzută l-a ținut suficient de departe de mine, ca să nu-mi
facă nici un rău. Poate chiar îngerul a fost acea forță. El a făcut în acele
momente pe toreadorul. Se știe doar că toreadorii sunt acei bărbați spanioli
curajoși, care se luptă pe stadioane și-n arene cu taurii. Așa s-a luptat și
îngerul meu și m-a apărat de rele, așa cum îl rugasem în rugăciune seara. Boul a stat câteva clipe cu capul deasupra
mea, apoi s-a retras cuminte și și-a văzut de păscut. M-am ridicat și eu și
m-am strecurat tiptil, printre vite, până la mama și nu m-am mai dezlipit de
dânsa. Cred că niciodată nu a bănuit prin ce pericol am trecut în ziua aceea,
fiindcă nimeni n-a observat întâmplarea, iar eu am evitat întotdeauna să i-o
povestesc, pentru ca să o feresc de emoțiile ce i le-ar fi provocat aflarea
unei asemenea posibile nenorociri.
De câte ori am spus acea rugăciune
și de câte ori am învățat și pe alții s-o spună, mi-am amintit întâmplarea
aceea de pomină, care putea însemna sfârșitul groaznic al vieții mele.
*
Un S. O. S. al vremii noastre. Domnul Profesor Univ.
Ioan-Aurel Pop, fostul președinte al Academiei Române, a dat tiparului un
text îngrijorător privitor la starea morală și intelectuală a tinerelor noastre
generații. Oricărui om de bună credință îi dă de gândit:
,,Ce rost
mai are să știe absolvenții teorema lui Pitagora, volumul sferei, scrisul și
cititul, Creangă și Eminescu, franceză ori spaniolă, mecanisme simple și
vectori, compoziția chimică a materiei, viața plantelor și animalelor,
Renașterea și umanismul, marile descoperiri geografice, deosebirea dintre
Munții Alpi și Munții Anzi sau dintre limba latină și America Latină ?
Există mulți
oameni astăzi, mai ales dintre reprezentanții noilor generații, care nu simt
nici un fel de handicap în lipsa lor de cultură, în ignoranța lor, în mintea
lor vidată în mod intenționat și care – educați pentru contingent și obișnuiți
cu trăirea clipei – vor ca în școală să se dobândească nu cunoștințe, ci numai
deprinderi, numai tehnici de viețuire și de supraviețuire, numai modalități de
adaptare la mediu.
Adaptarea
omului la viața curentă pe care o trăiește nu s-a făcut niciodată prin
discipline practice care să le excludă pe cele considerate „teoretice”, ci prin
teorie serioasă care să explice bine viața cotidiană.
De aceea, a
spune că matematica este inutilă, fiindcă elevii nu vor folosi, niciodată, în
viață, integralele sau limitele este un nonsens.
Matematica
este prezentă în toate fibrele omului contemporan, în toate evenimentele vieții
cotidiene, dar ea trebuie studiată în școală ca să poată fi folosită.
Altminteri,
devin problematice chiar măsurarea unui teren, exprimarea unui procentaj,
regula de trei simplă sau transformarea hectarelor în kilometri pătrați.
Veți spune
că toate astea le face acum computerul. Fals !
Le face
omul, cu ajutorul computerului, iar dacă omul face acest lucru în mod mecanic,
fără să înțeleagă și să poată explica ce face, atunci, omul contemporan a
ajuns, deja, un mecanism, încetând să mai fie om.
La
literatură, un elev nu mai poate citi toate romanele importante ale omenirii
sau ale românilor și nici nu mai acceptă să preia mecanic opiniile criticilor
și istoricilor literari și să le învețe pe de rost.
Dar asta
nu-i dă cuvânt să spună că literatura secolului al XIX-lea – de exemplu – este
desuetă și să pretindă în programele școlare texte sportive, reportaje despre
catastrofe naturale, regulamente și instrucțiuni etc. în locul textelor
literare.
Lectura
clasică se poate completa cu filmul inspirat din literatură (și se poate îmbina
arta literară cu arta cinematografică). În locul textelor plicticoase din
criticii consacrați, se pot face dezbateri și se pot ghida elevii spre
descoperirea de către ei înșiși a sensurilor unui text literar. Dar nu se poate
înlocui textul literar cu textul banal !
Firește,
anii au trecut și școala este obligată să țină pasul cu viața, dar nu aruncând
peste bord valorile reale în favoarea unora iluzorii. Iar programele europene,
naționale sau locale de educație sunt foarte importante, dar nu de ele ducem
lipsă, în primul rând, ci de aplicarea legilor existente, de scoaterea
educației din statutul de cenușăreasă, de tratarea cu seriozitate a școlii.
Altminteri,
vom distruge, fără bombe și fără pandemii, dar, pas cu pas, acest popor.
Ioan-Aurel
Pop,
Președintele
Academiei Române”
*
Amărăciuni. Am cumpărat două steaguri tricolor pentru
biserica de la Bârda. Când am citit etichetele lor, am descoperit că fuseseră
,,fabricate” în China! Tot respectul față de acea țară, dar mă întreb și eu,
oare, nu mai are țara noastră niște croitori, care să tivească niște pânză?
Măcar steagurile țării să fie confecționate de români! Păcat!
S-a asfaltat drumul din Malovăț și din Bârda. Probabil și din celelalte
sate ale comunei. Acum se lucrează de zor la betonarea șanțurilor, construirea
podețelor. Lucrează români, dar ei sunt angajații firmei austriece Strabag.
Această firma a angajat lucrarea, ia banii, iar românilor le dă ceva pentru materiale și pentru muncă. Restul
rămâne ca beneficiu pentru firmă. N-am văzut picior de austriac prin Bârda,
care să supravegheze lucrarea! Tot respectul față de acea firmă, dar mă întreb
și eu, oare, nu erau românii în stare să constituie o firmă și să contracteze
lucrarea, iar banii să rămână în țară? Tot români munceau! Păcat!
S-a lucrat la șoseaua Malovăț-Balta-Baia. Nu știu de ce origine era firma
contractantă a lucrării, dar știu că oamenii care au lucrat au fost
din....Sri-Lanka! E vorba de o țară. Știți unde este? E în partea de răsărit a
continentului Asia. Firma le-a plătit drumul, casa, masa, asigurările sociale
și medicale, salariul propriu-zis. Mă întreb și eu, oare, românii nu puteau să
lucreze la acea șosea? Nu știau să dea
cu lopata? Păcat!
Au plecat români în toată Europa,
ba chiar și pe alte continente să muncească, să câștige, să se pricopsească.
Unii au ajuns în funcții de înaltă răspundere. La NASA se spune că cei mai
mulți sunt americanii, iar pe locul doi, ca număr, sunt românii. Cinste lor!
Și-n alte instituții sunt români din belșug, pe cai mari. Majoritatea însă merg
la munci grele. În Spania, spre exemplu, la cules de sparanghel, munca se face
în genunchi. Mulți lucrează în străinătate în agricultură, în zootehnie, în
industria hotelieră etc. Privesc hotarul comunei noastre. Câteva petece de
teren au fost muncite an de an. Restul pământului e nemuncit de mulți ani. Au
crescut pe acel teren mărăcini, buruieni, miroase a pustiu. An de an zeci de
hectare de teren sunt făcute scrum de focuri aprinse de diverși infractori.
Nici vitele nu mai găsesc iarbă pe acolo. Nu are cine să le muncească; lucrarea
lor nu e rentabilă! Păcat!
În piață nu mai găsești o femeie de prin satele din împrejurimile
Severinului, care să vândă lapte sau produse lactate. Ani de zile le-au hăituit
autoritățile, fiindcă a fost interzisă vânzarea
laptelui în ambalaje de plastic. Asta în timp ce ambalaje de sticlă nu
se găseau. Din an în an tot mai puține femei au încercat să înșele vigilența
autorităților, iar azi nu mai găsești una măcar cu lapte de vânzare. Aducem în
magazine lapte din import, de aiurea, și-l vindem! Eram copil și mă lua mama cu
dânsa la oraș câteodată. Mergeam pe jos. Erau cârduri de femei cu cobelcile
pline de bagaje cu produse lactate, cu fructe, legume și câte toate! Păcat!
În piață și-n magazine sunt grămezi de fructe. Dacă cercetezi mai atent,
vei vedea că sunt aduse din tot felul de țări. Rar vezi că mai este câte ceva
și din România. Amintiți-vă plantațiile de pomi ale fermei de la Bârda.
Amintiți-vă ce specii de pomi erau acolo, ce soiuri! Aduceau la recoltat oameni
din Mehedinți, din Dolj, ba chiar din Maramureș. De multe ori tăticu, ca
angajat al fermei, trebuia să facă de
pază la grămezile cu lăzi rămase peste noapte în câmp. Inginerul îi spunea
seara: ,,- Nea Nicolae, vezi că vine la noapte domnul cutare de la partid,
domnul cutare de la miliție, de la... , de la....! Lasă-i să ia cât o vrea!” Pe
lângă aceia veneau cârduri de localnici din satele din jur și mai îndepărtate
și toți luau cu ce puteau. Ziua ședeau tirurile cârd la coadă să încarce și să
ducă fructe de la Bârda în diferite țări europene comuniste și capitaliste! De
treizeci de ani cumpăr mere de pe unde mă duc, dar nu mai găsesc ionatane așa
bune cum erau cele de la Bârda! De la Revoluție încoace, de aproape 30 de ani
s-a desființat ferma, dar pământul nu s-a împărțit decât ici-colo la foștii
proprietari. Restul a rămas al nimănui. An de an suprafața respectivă a fost
incendiată. Focul a ars iarba, mărăcinii, dar și pomii! Păcat!
Malovățul și Cernețiul produceau zarzavaturi suficiente ca să alimenteze
Severinul. Hectare de grădini împodobeau lunca Malovățului, de-a lungul
Pleșuvei. Se întreceau malovicenii care să producă mai mult și mai bun. Azi
lunca Malovățului este izlaz al nimănui, iar malovicenii cumpără de la magazin
zarzavaturi turcești! Păcat!
Când deschid televizorul, tema centrală a emisiunilor de larg interes
este valoarea uriașă a datoriilor țării. Dacă-mi amintesc eu bine, înainte de a
fi omorât, Ceaușescu achitase toate datoriile țării. Ce-i drept, în urma unor
ani de lipsuri și de mari sacrificii pentru populație, dar le achitase. Azi
specialiștii spun că nici nepoții noștri nu vor fi în stare să achite datoriile
pe care am reușit să le facem noi de la Revoluție încoace! Păcat!
Îndură-Te, Doamne, de acest popor și trezește-l la realitate! Dă-i
conducători luminați și patrioți, care să-l conducă cu înțelepciune, care să-l
facă să renască în sufletul lui setea de libertate, de progres și bunăstare! Nu
lăsa străinii și toți vântură-lume să ne secătuiască bogățiile ce ni le-ai dat,
bogățiile ce ni le-am clădit cu trudă! Au vărsat prea mult sânge părinții și
strămoșii noștri pe câmpurile de luptă, ca să fim noi, urmașii lor, stăpâni în
țara noastră, pe țara noastră, ci nu slugi pe la curți străine! Avem oameni
capabili, vlăstare de soi, care ar fi în stare să facă mult pentru țară, pentru
neam, pentru viitorul copiilor noștri! Nu-i lăsa, Doamne, să se piardă în
vâltoarea vremii, pe cărări străine! Ai fost întotdeauna ocrotitor al neamului
românesc, fii, Doamne, și acum! Amin!
*
Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare
și donații, astfel: Domnul Gen.
Vasile Hermeneanu(Constanța): 290 lei; Domnul Mucioniu Dumitru(Tr. Severin), Doamna Leonte Daniela(Buzău),
Doamna Liliana Drăgan(București): câte 100 lei și altele mai mici.
Le mulțumim cordial donatorilor. Dumnezeu să le răsplătească!
*
Excursii-pelerinaj. Joi, 12
noiembrie, vom face o excursie-pelerinaj la Mănăstirea Prislop și la
mormântul Sf. Arsenie Boca. Până acolo vom vizita mănăstirile Vișina și
Lainici, iar în drumul de întoarcere Mănăstirile Caransebeș și Piatra Scrisă. Prețul
e de 80 lei/persoană.
*
Publicații. În această perioadă, preotul Dvs. a reușit să mai publice câteva materiale,
astfel: ,,Scrisoare pastorală”
– 571, în ,,Bibliotheca
Septentrionalis”, Baia Mare, 13 oct. 2026, ediție și on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); în ,,Armonii
culturale”, Adjud, 11 oct. 2026, ediție și on-line(https://armoniiculturale.ro).
*
Parohia noastră a publicat cartea
preotului Dvs., Epistole, vol. I, 380 pag.
Lucrarea cuprinde, selectiv,
scrisori din corespondența autorului cu personalități de seamă ale culturii
române din perioada 1969-1978, precum Arhim. Valeriu Anania, Prof. I. C.
Chițimia, Prof. Emilia Comișel, Prof. Mihai Rădulescu, Mitrop. Nestor Vornicescu,
Pr. Dumitru Bălașa, Ioan Alexandru, Barbu Theodorescu și mulți alții. Unii erau
din domeniul teologic, dar mulți erau din domeniul laic. A rânduit Dumnezeu să
întâlnesc oameni de acest gen de o mare noblețe sufletească și intelectuală,
care m-au ajutat și m-au orientat, m-au sfătuit și m-au corectat unde a fost
cazul, așa încât am depășit multe
piedici și am reușit să realizez în plan publicistic lucruri importante, pe
care puțini dintre colegii mei le-au realizat. Privite în ansamblu, aceste zeci
de scrisori inedite conturează universul politico-social, cultural și religios
în care se forma un copil și apoi un tânăr. Erau multe hățișuri, multe piedici
și multe restricții. Vom întâlni în acest volum scrisori de înaltă trăire
duhovnicească venite de la colegul de seminar mai în vârstă, Dragu Cătălin
Popian, cele încărcate de doctrină materialist-dialectică venite de la Ion
Pătrulescu, ajuns mai târziu student la Oxford, profesor la Teologie și în
final monah la o mănăstire din Carpați. Întâlnim corespondență întreținută de subsemnatul cu
tineri și tinere de la vremea aceea, probleme ideologice și de conștiință.
Nu știm câte volume va avea
acest serial, dar știm că multe sute de scrisori își așteaptă rândul să vadă
lumina tiparului și fiecare dintre ele este o adevărată cărămidă din edificiul
unui trecut pe care mulți dintre cititorii noștri l-au trăit.
*
Simpozioane. În zilele de 2-3 noiembrie va
avea loc la Tr. Severin un simpozion organizat de Episcopia Severinului și
Strehaei cu tema Țara
Severinului- Oameni, fapte, locuri. Preotul Dvs. s-a înscris cu comunicarea Personalități
de seamă în trecutul comunei Malovăț.
*
Zâmbete.☺Într-o zi un șofer este amendat de
un polițist. Încălcase legea! Primește procesul verbal și spune: ,,Căldură
mare!” A doua zi același șofer este oprit în trafic de același polițist și
amendat din nou. Acesta spune iarăși: ,,Căldură mare!” A treia zi șoferul
încalcă din nou legea și este oprit de polițistul care-l amendase în zilele
trecute. Acesta i-a spus: ,,- Nu-ți dau amendă de data asta, dar spune-mi de ce
ai zis zilele trecute, de fiecare dată, ,,Căldură mare?” Șoferul ezită puțin,
apoi răspunde: ,,-Dar cum era să-ți zic, arde-te-ar focul?” ☺Dorel primește o invitație la o petrecere. Pe
invitație scria că se intră doar cu cravată neagră. Când a ajuns, însă..., spre
surprinderea lui, ceilalți bărbați mai purtau cămașă și pantaloni! ☺ ,,- Ce au
făcut oltenii la inundație?” ,,- Au legat găinile de gâște ca să nu se înece!”
*
Program. În
cursul lunii noiembrie avem următorul program de slujbe: 1 Nov. (Malovăț);
7 Nov.(Malovăț-Bârda); 8 Nov.(slujbă la Bârda; pomeniri la
Malovăț, la ora 12.30); 14 Nov.(Malovăț-Bârda); 15 Nov.(Malovăț);
21 Nov.(Bârda, pomeniri la ora 8; slujbă la Malovăț); 22 Nov.(Bârda);
28 Nov.(Malovăț-Bârda); 30 Nov.(Bârda; pomeniri la Malovăț, la
ora 12.30). În restul timpului,
preotul poate fi contactat la biserică, acasă, la telefonul 0724.99.80.86,
ori pe adresa de e-mail stanciulescubarda@gmail.com.
Sănătate, pace și bucurii să vă dea
Dumnezeu!
Pr. Al.
Stănciulescu-Bârda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu