Adevărul despre legionari
2 decembrie 2025|Doctrină
naţionalistă, Legionarii
în eternitate
ADEVĂRUL DESPRE LEGIONARI
8 septembrie 2025|Doctrină naţionalistă, Legionarii în eternitate
ADEVĂRUL DESPRE LEGIONARI
Un bun român, bun cunoscător al
fenomenului românesc, este interesat cu precădere de momentele de excelență ale
neamului românesc. Nu fac partizanat legionar stupid, de partid sau pe simpatii
personale, moștenite din familie sau pe altă cale, ci fac partizanat pur
românesc „și punctum!” atunci când afirm că nu cunosc în istoria neamului
românesc o ispravă mai de soi, mai deosebită, mai înălțătoare în absolut ca
Mișcarea Legionară. Pe cei scandalizați sau dezamăgiți de această afirmație îi
compătimesc sincer și îi sfătuiesc să-și reconsidere cu luciditate atitudinea
față de legionari, consultând atât argumentele care îi încriminează pe
legionari, cât și cele invocate în apărarea legionarilor. Altminteri riscăm sau
suntem deja în situația tristă de a nu percepe unul din fenomenele
esențialmente definitorii pentru justificarea existenței noastre ca neam. Când,
la Judecata de Apoi, care va fi o judecată și a popoarelor, a neamurilor,
Dumnezeu ne va cere nouă, românilor, să spunem cu ce folos am făcut umbră pământului,
răspunsul nostru va fi cu siguranță plăcut Domnului: la noi, Doamne, pe plaiuri
românești şi din inimi româneşti a început legionarismul…
A început zic, căci până atunci,
până la Judecata cea Mare, fenomenul legionar se va extinde mult în afara
granițelor românești. Sunt convins că legionarismul are o forță de contagiune
care se va vădi limpede şi spectaculos, la scară planetară, atunci când
omenirea va lua cunoștință cu adevărul despre legionari, despre ideile şi
faptele legionarilor. Este forța de contagiune pe care o are și Binele, nu
numai Răul! Și nu m-aș mira ca vreodată, cum le e obiceiul, unii să conteste
paternitatea românească asupra legionarismului. Îi vor găsi, probabil, rădăcini
iudaice sau ungurești ori rusești…
Avem datoria, ca români, să
instaurăm o judecată dreaptă asupra legionarilor, să eliminăm orice partizanat
în aprecierea fenomenului legionar și să nu ne sfiim să afirmăm adevărul,
oricât de mult acest adevăr ar contrazice tezele aflate în circulație. Pun la
bătaie întreaga mea credibilitate, ca persoană publică, pentru a-i asigura pe
compatrioții mei mai tineri că în mass media oficială circulă numai calomnii și
neadevăruri, veritabile minciuni, despre legionari… Destul cu atâta minciună,
cu răul imens pe care această minciună îl face Neamului nostru! E momentul să
proclamăm ora adevărului pentru legionari! Cu adevărul despre legionari putem
şi trebuie să mergem în lume cu capul sus! Nu cunosc motiv mai mare de mândrie
pentru români!
Căci nu intră în discuție (numai)
personalitatea excepțională a lui Corneliu Zelea Codreanu. S-a spus că unul ca
el se naște o singură dată în istoria unui popor. În realitate, majoritatea
popoarelor, în istoria lor, nu au avut norocul sau tăria să nască asemenea om!…
Cu toate acestea eu nu pun accentul pe Căpitan, pe personailtatea sa fără
pereche!
Ci extraordinar este faptul că un
promotor, un profet al unei doctrine morale și social-politice atât de
spiritualizată, atât de idealistă, de „visătoare”, cum a fost legionarismul, nu
a proorocit în pustiu. Nu apariția unui ins atât de excepțional cum a fost
Corneliu Zelea Codreanu este lucrul cel mai neașteptat, mai neobișnuit, ci
teribil a fost succesul mesajului său la un public atât de larg. Succes tradus
prin adeziune totală. Împinsă, am putea spune, până dincolo de sacrificiul
suprem! Vechiul adagiu „nimeni nu este profet în Țara lui” a primit o infirmare
categorică în cazul legionarilor. În ciuda mesajului său, atât de radical
spiritual și de utopic, care visa la transformarea interioară, la primenirea
spirituală a Omului, a Neamului, „romanian dream” formulat de Corneliu Zelea
Codreanu a găsit o audiență fără egal atât la nivelul cel mai popular, cât și
printre elitele intelectuale ale Țării.
Știu bine cât de gravă şi de
riscantă este afirmația pe care o fac, dar o fac din toată inima, bine edificat
asupra subiectului și o spun spre știința tuturor: de la Iisus Hristos nu a mai
existat un mesaj adresat percepției profunde a ființei umane, adresat
disponibilități omului de a se dedica „fără rest” Binelui, adresat capacității
și disponibilității ființei umane de a se desăvîrși, de a se depăși pe sine în
planul existenței morale, spirituale, civice, mesaj care să penetreze atât de
repede și de adânc în sufletul unui număr atât de mare aderenți: în zece ani
(1927-1937), sute de mii de oameni – peste un milion!, s-au alăturat
Căpitanului, s-au alăturat unui program politic de comportament creștin,
cavaleresc, în toate împrejurările vieții și cu precădere în postura de om
politic, de om al cetății. Și acest atașament năvalnic şi sincer s-a produs în
condițiile unei prigoane împotriva legionarilor fără precedent în istoria
României şi nu numai. O prigoană din partea guvernanţilor, a tuturor partidelor
politice, a establishmentului internaţional..
Cei ce îmbrăcau cămașa verde
știau că îmbracă cămașa morții, dar nu au ezitat să-l mărturisească pe Iisus și
modelul legionar de comportament civic. Cu precădere în epoca modernă, nu a mai
existat personaj politic purtător atât de limpede al mesajului cristic, care să
adune în jurul său atâtea valori umane și care să insufle camarazilor săi atâta
încredere și speranță în forțele Binelui din această lume.
Legionarii au făcut mai mult
decât să-și dea viața pentru crezul lor: legionarii și-au dedicat viața acestui
crez. Au trăit zi de zi gândind și făptuind în spirit legionar. Ca români,
trebuie să consemnăm cu satisfacție deplină faptul că, practic, nu a existat
familie de români care să nu aibă pe cineva, pe cel mai bun dintre ei, înscris
în Mișcare și pătimind apoi din greu pentru această dăruire de sine… Într-atât
de mult se poate spune că Mișcarea Legionară, mai mult decât orice altă idee
politică, îi reprezintă pe români. Parafrazându-l pe poet, „cine român zice,
legionar zice!”…
Invoc în sensul celor de mai sus
un „detaliu” uluitor: la nunta sa, Corneliu Zelea Codreanu a avut 100.000 (o
sută de mii) de participanţi. Nu era un om bogat, nu deţinea nicio funcţie în
stat, era doar un student sărac, căruia însă i se dusesea vestea pentru
ardoarea patriotismului său, pentru curajul şi intransigenţa arătate faţă de
adversarii Neamului, ai Patriei. Alaiul de nuntă, plecat din Focşani spre
Crângul din apropiere, a măsurat zece kilometri. Amploarea efectiv naţională a
acestui moment de solidarizare a poporului român în jurul Căpitanului a speriat
autorităţile în asemenea măsură încât au confiscat filmul făcut la această
nuntă şi l-au distrus, inclusiv copiile filmului. Întreb: ce semnificaţie putem
da acestor cifre: 100.000 de participanţi, din toată Ţara, pe care toţi
locuitorii Focşanilor au sărit să-i găzduiască, mândri că Corneliu Zelea
Codreanu se căsătorea cu o fată din urbea lor?… Nu cumva aceste cifre impun şi
pentru Guiness Book, adică pentru istoria planetei?! Dar mai ales ele trebuie
să impună în sufletul oricărui român! Ce s-a întâmplat atunci, ca şi alte
isprăvi legionare, deci româneşti, sunt momente unice în istoria planetei
noastre!
Repet, la acea nuntă nimeni nu a
venit din obligaţie protocolară sau de alt soi. Ci numai din bucuria de a
demonstra şi de a constata că flacăra românismului curat, autentic, nu s-a
stins, ci dimpotrivă, arde mai vie ca oricând!
Legionarii au apărut în istorie
(1) ca replică la politicianismul vid de orice răspundere pentru soarta
neamului, pentru destinul individului cetățean într-o țară guvernată prin
sperjur și crimă, prin minciună și fărădelegi. (Nota bene: situaţia social-politică
a României din vremea apariţiei şi creşterii Mişcării Legionare semăna în
datele ei esenţiale cu situaţia dezastruoasă în care a ajuns azi România. De
aceea sunt tot mai mulţi românii care, pentru depăşirea impasului actual, se
gândesc la soluţia legionară, întemeiată pe dragostea de Neam şi de Dumnezeu,
cultul muncii şi al profesianismului, corectitudine în toate momentele
existenţei tale, respectul legii şi al valorilor umane, severitatea cea mai
aspră faţă de trădătorii Neamului.)
Legionarismul a apărut (2) şi ca
reacție la amenințarea bolșevică dinspre Uniunea Sovietică. Românii au fost
primii din Europa care au resimțit și înțeles pericolul comunist, reacţionând
cu toată vigoarea! Într-o epocă în care intelighenția europeană se lăsa
păcălită sau cumpărată de samsarii Internaționalei Comuniste, românii, prin
Vasile Părvan, Constantin Stere, Ionel Brătianu, Panait Istrati, Vasile Marin
și alții, dar mai ales prin Corneliu Codreanu, au cântărit cu luciditate și au
diagnosticat impecabil răul mortal pe care Lenin și tovarășii săi îl
reprezentau pentru Europa creștină. Legionarii au fost, pe plan politic
european, prima mișcare coerentă și eficient anti-bolșevică, primul partid cu
program anti-comunist!
Lor, legionarilor, le datorăm
conceptul antidot la multe din primejdiile lumii de azi şi viitoare. Este vorba
de proiectul internaţionala naţionaliştilor! O internaţională care să-i
solidarizeze pe voitorii de bine de pe această planetă, în replică la binecunoscuta
internaţională comunistă, care azi, sub numele de globalizare sau de noua
ordine mondială păşeşte triumfală, călcând în picioare tot ce are fiinţa umană
mai sfînt: familie, Patrie, credinţă. Îndrăznesc să dau acest pronostic:
solidaritatea mondială a naţionaliştilor, a „rasiştilor” de toate rasele şi
etniile, este cea care ne va mântui de nebunia şi ticăloşia actualilor
guvernanţi regionali sau planetari, punând capăt degringoladei mondiale şi
dezmăţului general.
Legionarii nu au apărut sub
influența unor ideologii și partide politice din afara țării, cum susțin, fără
probe, detractorii legionarilor, invocându-i pe fasciștii italieni sau pe
naziștii germani ca modele copiate de legionari. Anumite asemănări în doctrină,
inerente în viața politică, nu au valoare probatorie, căci mult mai impozantă
este dimensiunea interioară, morală și religioasă, specifică legionarismului,
dar care lipsește cu desăvârșire și la fasciști, și la naziști. Or, această
dimensiune spirituală este esențială pentru legionari, deosebindu-i și de
comuniștii atei cu care unii au identificat oarecari asemănări! Deosebindu-i de
toate partidele politice cunoscute.
Caracterul spiritual al
proiectului legionar este prezent la tot pasul în opera legionară. Ca dovadă
spectaculoasă şi convingătoare pentru ochiul critic, chiar sceptic al unui
tînăr de azi aleg un detaliu: fiecare şedinţă de cuib legionar începea printr-un
exerciţiu de …tăcere. Da! Un exerciţiu de tăcere! Pe durata a 30 de minute se
tăcea, legionarii tăceau împreună, în comuniunea numai a gândurilor, a
credinţei şi a speranţelor negrăite, într-o rugăciune mută, ceea ce asigura un
anumit nivel de profunzime şi seriozitate pentru discuţiile ce urmau. Evident,
e de domeniul comicului grotesc să-ţi imginezi cum ar funcţiona această regulă
la oricare din partidele politice de azi…
Fiecare român stăpân pe propria
sa putere de judecată trebuie să se lepede de stereotipiile induse în mintea
noastră de propaganda anti-legionară, să examineze la sursă doctrina și
făptuirea legionară în întregul ei, să se străduiască să deosebească între
sensul major, definitoriu, al legionarismului, şi accidentele inerente. Într-o
organizaţie cu peste un milion de membri, era cu neputinţă să nu se strecoare
intruşii neaveniţi, mulţi dintre ei acţionând ca agenţi ai unor „instituţii”
din Ţară sau străinătate interesate să compromită şi să slăbească Mişcarea
legionară. Asasinarea lui Nicolae Iorga, bunăoară, se ştie azi cu certitudine
că este opera unei diversiuni criminale anti-legionare. Diversiune bine
gândită, care a adus legionarilor o grea lovitură de imagine, nici azi
vindecată!
Tînărul cinstit şi de bună
credinţă care vrea să afle adevărul despre legionari mai trebuie să țină seama
de un paradox: legionarii, în ciuda faptului că au atras elitele epocii, un Nae
Ionescu, un Mircea Eliade, un Emil Cioran, un Constantin Noica, Sextil
Puşcariu, Radu Gyr, nu au știut niciodată să se apere de calomniile și
acuzațiile ticăloase, cu rea credință formulate, care s-au adunat noian pe
capul lor. Încrezători până la habotnicie (stupidă) în justiția divină, dar şi
dintr-un soi de eleganţă care a fost în istorie numai a lor, legionarii prea au
lăsat „în plata Domnului” netrebnicia împinsă până la crimă a propagandei
anti-legionare. Este de datoria noastră, a urmaşilor, îndeosebi a tinerilor
istorici să se aplece ei cu obiectivitate și speranţă asupra Mișcării Legionare
și să dezvălue adevărul și numai adevărul despre românii care au lansat „cel
mai spiritualizat proiect politic din secolul al XX-lea” – am citat din memorie
aprecierea făcută de Goebbels în 1943 în fața delegației de ziariști de la Clubul
Presei din Paris – informație căpătată de la Alexandru Frâncu, martor al
momentului.
Dar cel mai grozav este că prin
faptele lor legionarii, adică noi, românii, am dovedit că acel proiect, atât de
utopic la prima şi la a doua ori la a treia vedere, era realist și realizabil.
Avem tot dreptul, după cunoaşterea corectă a făptuirii legionare, să ne
întrebăm la ce standard ar fi urcat societatea românească, iar după modelul
românesc însăşi societatea omenească, dacă proiectului legionar nu i se opuneau
cu îndârjire criminală forțele disproporționat de mari ale unor entităţi
publice sau secrete, ori numai discrete, aflate sub obediența marii finanțe
mondiale, a Răului?! Aceste forţe care lucrează fără odihnă de cel puţin două
sute de ani la cel mai ticălos proiect din Istorie, au înţeles cel mai bine
pericolul legionar, au înţeles că legionarii aflaseră Leacul, soluţia
problemelor pe care le ridică existenţa acestor forţe al Răului! Demascate de
Căpitan cu luciditate şi înfruntate de un popor întreg, aceste forţe diavoleşti
au reacţionat fără scrupule, fără ruşine, fără niciun simţ al onoarei sau măcar
al legitimităţii.
Atributul diavolesc li se
potriveşte în sensul său cel mai propriu. Prin minciună, prin crimă, prin
diversiune şi calomnie, prin tot ce putea convoca în sprijinul său netrebnicia
umană, aceste făpturi infernale au lovit în Mişcarea legionară, în oamenii şi
ideile acesteia, în faptele acestora, încercând să denatureze ori să ascundă
adevărul despre legionari. În ideal – căci există un ideal şi la acest nivel
infim al umanităţii, ei au încercat să facă uitată existenţa legionarilor, să
şteargă din istorie şi din memoria oamenilor, a poporului român, amintirea
legionarilor.
Nevrednicii, nu au fost departe
de reuşită! Dar încă o dată s-a vădit că nu mor Făt Frumoşii atunci când vor
estropiaţii istoriei! Iar în momentul de faţă se poate spune că minciuna despre
legionari, diabolica făcătură prin care s-a încercat eliminarea lor din
conştiinţa publică, a eşuat glorios, şi timpul trece de acum în favoarea
adevărului despre Mişcarea legionară. Încă o dată Iisus iese biruitor, de data
aceasta prin cei de dragul cărora „poporul român a îmbrăcat pentru o zi cămaşa
verde!” (Petre Ţuţea)
Invoc un singur argument pentru
a-i pune pe gânduri pe cei încă neclintiţi din convingerea lor că legionarii au
fost niște criminali odioşi: în România post-belică, în perioada cominternistă,
1945-64, majoritatea deținuților politici au fost legionari. Zeci, poate sute
de mii, au făcut în medie 10-15 ani de pușcărie în condițiile cele mai inumane.
A fi legionar te expunea după 1945 tuturor pericolelor sociale și politice.
Mulți au dedus din acest regim de exterminare la care au fost supuși legionarii
că ar fi vorba de pedeapsa binemeritată pentru cei 120 de evrei ucişi de
legionari în cadrul „pogromului din ianuarie 1941”, pedeapsă pe care în mod
logic o primeau legionarii din partea unui regim politic controlat de evreii
comuniști. Eu, subsemnatul, am susținut în mai multe rânduri, cu argumente la
care nici până azi nu mi s-a răspuns și nimeni nu le-a infirmat, că „legionarii
nu au ucis nici un evreu”. Nu reiau aceste argumente şi nu cer nimănui să mă
creadă pe cuvînt, dar îi întreb pe sceptici cum comentează următoarea situație,
de nimeni tăgăduită: în ianuarie 1941, câteva sute de legionari, majoritatea
lideri, în frunte cu Horia Sima, comandantul Mișcării, s-au refugiat în
Germania, pentru a evita represaliile comandate de Ion Antonescu. În Germania
legionarii au fost internați în lagărele de concentrare de la Buchenwald,
Dakhau, Rostock etc., alături de deținuții politici germani: comuniști, mai
ales, majoritatea evrei.
După război, toți legionarii din
aceste lagăre au fost eliberați și și-au refăcut viața în Europa Occidentală,
iar lor li s-au alăturat alți legionari refugiați din Țară. Cei mai mulți
dintre legionari au ajuns la o situație socială și materială frumoasă, unii
excelând de-a dreptul, inclusiv în lumea academică. Deși în Occident s-a
declanșat imediat după război cunoscuta vânătoare de naziști, prin care evreii
i-au căutat spre a-i pedepsi pe toți cei care săvârșiseră crime împotriva
evreilor în timpul războiului, nimeni nu i-a acuzat pe legionari pentru cei 120
de evrei uciși, chipurile, în ianuarie 1941, la București. Legionarii nu și-au
schimbat numele, s-au afirmat public prin nenumărate publicații anti-comuniste,
au continuat să activeze politic sub titulatura de Mișcare Legionară, cu sediul
central în Spania, cunoscut de toată lumea etc. Nu era nici o problemă pentru
un Simon Wiesenthal să-i găsească și să-i ia la întrebări pe legionari.
De ce nu au fost „deranjați” de
nimeni legionarii refugiați în Occident? Simplu de răspuns: pentru că
serviciile de informații, în frunte cu cele evreiești, știau bine că legionarii
nu uciseseră nici un evreu în ianuarie 1941. Dacă cineva i-ar fi acuzat și
cercetat juridic pe legionari pentru crimele petrecute în ianuarie 1941,
cercetarea penală risca să ducă la dezvăluirea faptului că „rebeliunea
legionară” fusese de fapt o diversiune menită să discrediteze Mișcarea
Legionară și s-o scoată de la guvernarea României. Risca să descopere că
printre strategii şi organizatorii rebeliunii legionare se aflau mulţi evrei
comunişti. Așa se face că ancheta judiciară asupra crimelor legionare din
ianuarie 1941 nu a fost niciodată pornită, nici în România, nici în Occident,
deși evreii, perfect îndreptățiți să-i identifice pe criminalii anti-semiți,
aveau toate instrumentele juridice și politice pentru a deschide și duce până
la capăt o asemenea anchetă. Aveau instrumentele necesare, dar nu aveau și
interesul s-o facă… Nu aveau interesul să se descopere cumva adevărul cel
adevărat despre cei 120 de evrei pe care, în ianuarie 1941, dacă chiar i-a ucis
cineva, nu legionarii au fost aceia…
À bon entendeur, salut!
b. Predica de pe Munte a
Căpitanului
– analiză de text –
Textul care ne interesează este
al unei „circulări” legionare, text rostit de Corneliu Zelea Codreanu în ziua
de 24 octombrie 1937. Data trebuie ţinută minte, căci este ziua în care
gândirea românească a marcat un record de altitudine, un record cel puţin
naţional, dacă nu cumva mondial!… Ca şi alte mari isprăvi ale spiritului
românesc, nici aceasta nu a fost preţuită la „justa ei valoare”. A fost trecută
cu vederea într-un mod cu totul …explicabil: evenimentul s-a produs cu ocazia
inaugurării unui restaurant, a unei cârciumi aşadar. Câte vorbe mari nu se spun
într-o cârciumă?! O cârciumă românească! Risipa la români de inteligenţă şi har
prilejuită de deşertarea paharelor este cotidiană şi nu este egalată de nicio
sesiune academică!… De data aceasta ne aflăm însă în lumea legionară, lume în
care deşertatul paharelor se făcea cu o cumpătare oareşicât ne-românească.
Drept care mă văd obligat să schimb tonul şi să îndepărtez de la mine ispita
frivolă a invocării lui Bachus. Ci despre altceva este vorba, despre inaugurarea
la Predeal a unei pensiuni, a unei cabane, pusă la dispoziţia montagnarzilor.
Predealul interbelic arăta mult diferit de cel cunoscut azi. Nu era o
aglomerare haotică de vile imense şi discoteci zgomotoase. Ici colo câte o
cabană, peisajul era încă funcţional, dându-ţi de veste cât de sus te aflai, la
cumpăna dintre două urcuşuri, astfel că de oriunde veneai, ajuns pre deal,
simţeai nevoia să-ţi tragi oleacă sufletul. Pentru aşa ceva fusese gândit şi
popasul legionar, pensiunea la care drumeţul putea să tragă cu tot dragul.
Căpitanul a avut o relaţie
specială cu muntele, iar de aici, foarte probabil, o anumită comuniune
sufletească mai aparte cu cei care urcă spre vîrful muntelui ca pe un drum
iniţiatic, accesibil numai celor care îi simt nevoia. La cabană se putea ajunge
după ore de urcuş pe jos, fără altă răsplată sau chemare decât a priveliştii
măreţe şi a primenirii sufleteşti. Cititorul acestor rânduri trebuie să
reconstituie decorul alpin de odinioară, azi înecat în emisii de eşapament şi
de manele, pentru a înţelege şi trăi cuvîntul rostit de Căpitan. Îl transcriu
întocmai, cu titlul pe care îl poartă în publicaţiile legionare:
Predeal,
24 Octombrie 1937
LA INAUGURAREA PENSIUNEI
LEGIONARE DIN PREDEAL
Camarazi şi prieteni ai mişcării
noastre.
Am deschis acest restaurant la
Predeal pentru ca tinerii din Mişcarea Legionară să aibă în a lor stăpânire un
picior de pod la cel mai bun aer al României.
Vor şti deci că ceea ce mai
înainte pentru ei era o imposibilitate, de azi nu mai este. Vor putea urca aici
şi sta cu un preţ redus sau în schimbul serviciilor pe care le vor face.
Îşi vor reface sănătatea sau îşi
vor dubla puterile, pentru ca să le pună pe toate în serviciul patriei şi al
biruinţei legionare.
Aceste capete de pod se întreţin
întotdeauna cu jertfe materiale, de organizaţii, guverne, sau state. Dacă noi
însă prin comerţ vom putea realiza şi un cât de mic beneficiu, întreprinderea
noastră de astăzi îşi va fi atins şi chiar întrecut scopul propus.
Camarazi şi prieteni.
În acest restaurant veţi mânca
toată lumea la fel, aceleaşi feluri de mâncare, dar veţi plăti după puteri.
Între un minimum şi un maximum fixat de noi cel sărac va plăti mai puţin, cei
mai bogaţi vor plăti mai mult, după cum sunt retribuiţi, după greutăţile
familiare etc.
Dacă unul va zice: Eu n’am nici
un ban – nu va plăti nimic. Pentru că nu e drept ca cineva să moară de foame,
ne vom interesa de ce n’are, pentru ca să-l punem la treabă şi să-l facem să
aibă.
Cine va judeca cât trebuie să
plătească un client? El singur, clientul. Atât am judecat că pot, atât cred eu
că e drept să plătesc. Judecata lui este fără apel.
Iubiţi camarazi,
Un principiu al Justiţiei spune:
„Nimeni nu poate fi judecător în
propria sa cauză”.
Răspund: Principiul înjoseşte
omenirea, pentru că îl consideră pe om laş sau hrăpăreţ. Aşa e omul. Dar eu nu
vorbesc de cum este omul, ci de cum poate şi trebuie să fie. Într’o omenire
înălţată, omul nu numai că poate, dar trebuie să fie propriul său judecător.
Omul trebuie să se judece singur, să aibă curajul şi loialitatea de a da
fiecărui ceea ce este al său, adică de a fi drept. Omul judecător în propria sa
cauză, drept şi sever cu sine însuşi.
La temelia unei ţări trebuie să
fie omul drept şi e bine să începem să facem şcoală în această direcţie. Cu
acestea zise, Restaurantul de la Predeal este deschis şi toţi câţi sunteţi
aici, săraci sau bogaţi, sunteţi invitaţii noştri la masă.
La ceea ce avem şi cât avem.
C. Z. C.
Un text extraordinar, faţă de
care exegeţii şi partizanii
legionarilor s-au arătat la fel
de nereceptivi ca şi adversarii. Puţine sunt documentele legionare care vin
atât de convingător în sprijinul cunoscutului text al lui Mircea Eliade
privitor la profunda revoluţie spirituală pe care a iniţiat-o şi a dus-o până
nesperat de departe Corneliu Zelea Codreanu şi camarazii săi. Textul nu-şi
propune să fie doctrinar şi de aceea, probabil, a fost trecut cu vederea chiar
şi de legionarii preocupaţi să fixeze, pentru posteritate, reperele şi “cotele”
moştenirii legionare.
„În acest restaurant veţi mânca
toată lumea la fel, acelaşi
fel de mâncare, dar veţi plăti
după puteri “. . . Sublinierea îi aparţine autorului, celui care semnează la
finele textului: C.Z.C., ceea ce dovedeşte că era perfect conştient de
însemnătatea precizării, a regulii pe care o instituia. Cred că rar mai apar
alte cuvinte ale Căpitanului subliniate, în celelalte circulare.
Valoarea acestui text, a
cuvintelor subliniate, rezultă din
realitatea, din faptele petrecute
întocmai, pe care le consemnează ca atare. În texte doctrinare, utopice, când
până deunăzi ne jucam imaginând societatea perfectă, se ajunsese la formula de
maximă moralitate: “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”, a
cărei realizare o vedeam, cu totul iluzoriu, într-un viitor îndepărtat şi
nesigur.
Iată însă că în toamna lui 1937
această utopie devenise fapt împlinit, la Predeal, la pensiunea legionară
deschisă nu de nişte bogătaşi filantropi, ci de membrii celui mai sărac partid
din România. „Veţi plăti fiecare după puteri !” Chiar şi cel care nu are cu ce
plăti va fi omenit, îngăduindu-i-se să mănânce alături de ceilalţi. Şi asta
„pentru că nu e drept ca cineva să moară de foame”. Iar cine are cu ce plăti va
plăti cât crede el că merită să plătească ! „Judecata lui este fără apel”.
Cer îngăduinţa onor cititorilor
acestor rânduri, îndemnându-i acum, lăsând o clipă textul din mână, să mediteze
asupra a ceea ce se petrecea la pensiunea legionară din Predeal . . . Acest
răgaz, pentru adunarea gândurilor, îl oferă şi Căpitanul cititorilor săi,
cititori ai circularei. În acest punct el face o pauză, marcată prin adresarea
directă din mijlocul textului : Iubiţi camarazi. . . După care urmează un
moment de culme al gândirii legionare : contestaţia adusă unui bine cunoscut
principiu de drept roman, unanim acceptat de toată planeta, de toată suflarea
omenească şi niciodată pus în discuţie : Nimeni nu poate fi judecător în
propria sa cauză.
Răspunsul, tună vocea Căpitanului
: Principiul acesta înjoseşte omenirea ! Este un principiu care se naşte
dintr-o părere foarte proastă despre om, din prezumţia de vinovăţie: omul este
laş şi hrăpăreţ! Numai neîncrederea în om poate întemeia acest principiu.
Principiu valabil numai în măsura în care omul este prin natura sa sperjur,
mincinos, vicios, egoist, dispus la impostură şi hoţie, poate chiar şi la crimă
dacă ar avea garanţia că nu va putea fi dovedit ca hoţ sau criminal ori
impostor !
Parcă niciodată nu a fost
Căpitanul atât de profetic, rostindu-se în cel mai pur elan cristic : “eu nu
vorbesc de cum este omul, ci de cum poate şi trebuie să fie!”. Şi iată viziunea
la care se ridică Codrenu, nu în singurătatea unei meditaţii, ci în banalul
discurs inaugural al unei „unităţi comerciale” : „Într-o omenire înălţată, omul
nu numai că poate, dar trebuie să fie propriul judecător. Omul trebuie să se
judece singur, să aibă curajul şi loialitatea de a fi drept. Omul judecător în
propria sa cauză, drept şi sever cu sine însuşi”.
Să negi valabilitatea vestitelor
principii de drept roman este un semn că legionarii, prin ceea ce şi-au propus,
dar şi prin ceea ce au reuşit să facă, au revoluţionat gândirea socială,
conştiinţa umană. Revoluţia naţională, pe care, în acel veac al 20-lea, numai
legionarii au conceput-o în spirit, în inimile lor, ale oamenilor, a fost
reală, petrecută, întâmplată. Repet : titlul de mare glorie românească nu este
atât faptul că legionarii au fost români şi au imaginat şi realizat revoluţia
legionară fără inspiraţie sau susţinere din străinătate, cât mai ales
împrejurarea că aceşti vizionari idealişti au găsit înţelegerea şi adeziunea a
câtorva milioane de români, a poporului român este cu totul extraordinar şi de
a se mândri tot românul în veacul veacurilor!
Oriunde în lume să se fi născut,
Căpitanul nu ar fi fost urmat de atâta lume, lume de cea mai bună calitate!
Revoluţia legionară se poate spune că a reuşit peste aşteptări! Ţara toată l-a
urmat pe Căpitan, i-a dat crezare şi ascultare! Asasinarea Căpitanului şi a
căpeteniilor legionare nu înseamnă eşecul legionarismului! E ca şi cum un
chirurg efectuează o operaţie dificilă, pacientul rezistă operaţiei, se simte
bine, pleacă acasă pe picioarele sale, dar este călcat pe trecerea de pietoni
de un şofer beat şi iresponsabil. Faptul că pacientul a murit şi n-a mai ajuns
acasă nu înseamnă că operaţia nu a reuşit! . . .
În 1937 Ţara a votat, practic, cu
legionarii, consemnând astfel biruinţa legionară! Faptul că regele poltron şi
criminal a anulat alegerile nu înseamnă nimic în absolut, în ordinea morală a
lumii, dinaintea lui Dumnezeu. Da, pe plan istoric, al mizeriei trăite,
instaurând regele dictatura, unii ar putea spune că legionarii au pierdut, iar
meciul politic a fost câştigat de Carol al II-lea.
În numai 10 ani, cei cinci
întemeietori ai Legiunii Arhanghelul Mihail se făcuseră un milion de români
gata să jertfească pentru Iisus şi Neam! Pentru tot ce are omul mai bun, mai
frumos şi mai drept!…
Cu alte cuvinte, poporul român a
fost în stare să vadă ceea ce era de văzut şi să priceapă ceea ce era de
priceput, în ceasul cel mai înalt al istoriei sale, al celei mai teribile
încercări. Poporul român a fost demn de propriii săi copii, a fost la înălţimea
norocului pe care Dumnezeu i l-a dat ca din sămânţa sa să răsară oameni ca Moţa
şi Marin, Nae Ionescu şi Mircea Eliade, Ţuţea şi Ghinea, Gyr şi Noica,
infirmând vechiul şi tristul adevăr că nimeni nu e profet în ţara lui. Corneliu
Zelea Codreanu a fost recunoscut de români ca profet şi ca purtător al
Cuvîntului întemeietor, al Logosului. Şi românii l-au urmat şi s-au jertfit
alături de Căpitan şi întru Căpitan.
Principiul sub a cărui tutelă
Căpitanul inaugurează comerţul legionar ne obligă să facem şi alte conexiuni,
deloc forţate. Principiul afirmat de Corneliu Zelea Codreanu aminteşte, repet,
de predica de pe Munte, de care se apropie mai mult decât orice alt text rostit
în limba română. M-aş bucura să fiu contrazis cu îndreptăţire şi să mi se arate
alte texte…
În mod sigur principiul enunţat
la Predeal se înrudeşte cu unul dintre cele mai importante precepte
pitagoreice: „Faptele de care te-ai putea ruşina să nu le săvârşeşti nici în
prezenţa altora, nici când eşti singur şi nimeni nu te vede. Şi, mai presus de
orice, respectă-te pe tine însuţi!” (s.n.) Citise oare Căpitanul Versurile de
aur pitagoreice? Sau pe alţi autori antici sau moderni care au glosat pe
marginea celebrului text? Ori se exprima aşa sub imperiul unei moşteniri
spirituale pe care mentalul popular românesc, ca descendent al celui arian, a
dus-o mai departe, mai sus, atunci când a imaginat ciudata reacţie de
solidaritate umană tipic românească: să-ţi fie ruşine de ruşinea altuia… Mai
curând am vedea în comportamentul „cristic” al Căpitanului împlinirea unui
model moral românesc curent întruchipat de Făt Frumos… Nu erudiţia îl duce pe
C.Z.C. la aceste performanţe sufleteşti(sic!), ci capacitatea sa de a fi
„suflet din sufletul Neamului” său.
Trimis de ION COJA
Să apelăm, concluziv, şi la
comentariul din introducerea la tratatul de etică al gânditorului stoic
Hierocles, trăitor pe vremea împăratului Hadrian, potrivit căruia respectul
faţă de tine însuţi este „singura raţiune care ne poate depărta de faptele urîte,
de rău”. Şi continuă: „Dacă înveţi să te respecţi pe tine însuţi, tu vei avea
mereu alături de tine un paznic intim şi prietenos de care te vei feri şi pe
care nu-l vei putea evita.(…) Fii, aşadar, pentru tine însuţi paznicul cel mai
intim şi, cu ochii mereu la acest paznic credincios, vei începe să te depărtezi
de rău. Respectul faţă de tine însuţi te va depărta de tot ce este ruşinos şi
nedemn pentru o fiinţă care gândeşte”…
Ion Coja
Buriaş, 21-22 iunie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu