Aproape
straniu
Mă uit, în zare, la egretele albe.
La malul estuarului
nu se anunţă nicio schimbare.
Lunile înverşunate trec,
încă nu baţi la usă,
în streaşină,
zăpada persistă,
în timp ce eu stau şi-ţi aştept
paşii.
Sub o lună gotică
şi fiecare clipire de stea,
prin pădurea de şoapte,
uşor
confuz, dar rezonant,
noapte de noapte,
niciun sunet nu se pierde.
Încerc
să nu mă gândesc
la distanţa şi
spaţiul dintre noi,
dar există momente
când eşti
atât de aproape,
aproape straniu, atât de aproape,
mai ales atunci când,
spre mine, plutesc, în aer,
curbe delicate
ca vălurile picăturii,
adieri de gânduri, miresme
şi brize de umbre dense.
Acolo, aproape, atât de aproape,
treci, cu mine, pe sub arcada
ramurii noastre de măr.
Precum un cântec,
mi-alungi neliniştea din mine.
Îmbrăţişaţi
la marginea timpului,
zâmbetele noastre se-ating.
Fără putere sunt la atingerea ta,
două lumini care
redobândesc desăvârşirea.
Atunci, acolo, atât de aproape,
îngerii s-au adunat,
precum mâinile tale
împreunate cu ale mele.
În
sunetul acelor aripi uşoare
bătea un contrapunct ritmic,
în timp ce tu, încet, încet,
ai zburat de la acest pământ nins,
de la acest pământ stins...
IRINA LUCIA MIHALCA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu