Ce facem cu
Eminescu?
Reflecţii de
traducător (II)
Homo faber
universalis
Am argumentat în prima parte că temele
la modă în ţară legate de Eminescu (dela senzaţionalismul presupusei asasinări
până la chestionarea relevantei sale pentru modernitate) sunt diversiuni mioape
dela tema centrală a importanţei saleindiscutabile pentru cultura
românească. Ca atare, este imperativ ca instituţiile culturale să-l promoveze
în străinătate (unde este în mare măsură necunoscut), ca icoana patrimonială identificabilă cu
spiritul românesc.
Promovarea sa nu se justifică doar prin
a ne mândri cu românismul (’Iac-aşa se joacă pe la noi!’/ ’Mai frumos decât la
voi’ – deşi chiar şi acest argument ar fi suficient pentru Institutele
Culturale ROMÂNEŞTI), ci în primul rând prin dimensiunea poetului român ca homo
faber universalis.
Repet ceea ce nu pare să se înţeleagă:
scriitorul (spre deosebire de pictor sau compozitor) nu poate fi cunoscut în
alte culturi decât prin traduceri, ba mai mult, prin credibilitatea lor
literară. E greu să impresionezi un auditoriu internaţional
nepărtinitor susţinând că le prezinţi o partitură ‘mare’, dacă interpretul
cântă fals şi forţat! (Am primit ades întrebarea de duioasa naivitate: ’De ce
aţi tradus Luceafărul, nu era tradus deja?’).
Tema traducerilor din Eminescu se
întrepătrunde cu tema politicii culturale: în lipsa unei viziuni
globale, promovarea internaţionala a lui Eminescu nu s’a făcut niciodată
sistematic.
Dincolo de exaltarea internă a
poetului, iniţiativa traducerilor din opera sa a fost întotdeauna
individuală – nu numai în comunism, ci şi înainte, şi după! La St.
Petersburg, un ghid declara mândru că tzarul Rusiei a ’scos’ câteva kilograme
de aur din visterie pentru ca Dostoievski să fie tradus în limbi de mare
circulaţie. Din câte ştiu, în România monarhică n’a existat vreo iniţiativă
similară legată de Eminescu, cu atât mai puţin în comunism. Guvernele de după
1989 nici măcar nu şi-au pus problema, iar ICR-ul (care a iniţiat recent un
bine-venit program de traduceri din literatura română contemporană) este
declarat neinteresat de promovarea ’patrimoniului’.
Trista realitate a traducerilor
În ciuda percepţiilor comune românilor,
există un număr relativ restrâns de traduceri în engleza ale operei poetice
eminesciene, la rândul lor nesupuse unei evaluări calitative. Iată un scurt
istoric al tălmăcirilor englezeşti - unde cunosc realitatea în amănunţime - în
speranţă că pot lămuri ’cum stăm’ (situaţia nu este mult diferită nici pentru
celelalte ’limbi de circulaţie’):
Americanul Charles Upson Clark (1895)
îl semnalează pe Eminescu prin câteva traduceri publicate în suplimentul
cultural al unui ziar din Chicago (deşi le-am găsit menţionate, nu am reuşit să
le identific în ciuda cercetărilor mele de arhivă, nici să aflu cum a ’dat’ dl.
Clark peste poet).
În 1928, britanica Sylvia
Pankhurst (poeta i ardenta activistă socialistă) se decide să traducă
mai multe poezii din Eminescu, entuziasmată de ideile din Împărat şi
Proletar oferite în varianta de lucru de românul I.O. Ştefanovici.
Deşi prefaţate chiar de Bernard Shaw şi semnalate cu entuziasm de Nicolae
Iorga, traducerile ei sunt greu de urmărit în engleză, eleganţa simplă a lui
Eminescu fiind redată într’o engleză preţioasă, plină de manierisme şi sintaxe
arhaice.
Dintre români, dirijorul şi
compozitorul Dimitrie Cuclin e primul care încearcă în
anii interbelici (1938) câteva traduceri în engleză (printre care şi
Luceafărul), luându-şi însă mari libertăţi de interpretare textuală, cu scuza
muzicalităţii - de fapt, combinând versul 1/2 şi 3/4, şi făcându-le să ’sune
din coadă’ cu rime simple.
Au urmat traducerile din timpul
comunismului, realizate aproximativ între 1960-1975. Ele sunt
influenţate negativ de realitatea politică mai mult decât s’ar crede: poeţii
români scriau cu interdicţii de tematică, ba chiar şi de vocabular; într’un
climat în care relaţiile tuturor cu cetăţenii străini erau strict
supravegheate, limbile străine privite cu suspiciune, predarea lor tolerată
doar datorită utilităţii lor in interacţiunile comerciale sau politice, etc. În
contextul restrâns al contactelor lingvistice şi culturale, nu se putea ajunge
la o competenţa lingvistică performantă.
Pentru traducerea din limba nativă
într’o limbă străină (numită uneori retroversiune) este nevoie de
un alt nivel de competenţă decât cea filologică. Acest lucru este uşor de
înţeles chiar şi intuitiv, căci poţi înţelege chiar mult într’o limbă străină
redând relativ uşor şi coerent despre ce e vorba în limba ta, dar nu şi invers.
Revenind la competenţa filologică,
în comunism s’a tradus mult din autori străini în română, şi s’a
tradus bine, spre mulţumirea cititorilor ce păstrau astfel escapist contactul
cu scriitorii mari ai lumii, în pofida cenzurii interne. Dar, din cauza
mentalităţii politice precum şi a numărului foarte restrâns de
specialişti, nu se punea problema retroversiunilor sistematice din
literatura română în engleză! De remarcat şi că, în contextul politicii
vremii, engleza a avut mai mult de suferit decât franceza (cu tradiţie
culturală mult mai importantă pentru români) sau germana (datorită existenţei
minorităţilor etnice).
Aproape toate traducerile eminesciene
în engleză din această perioadă aparţin de aceea profesorilor din facultăţile
de filologie: Petru Grimm şi Leon Levitki (anii '60), apoi Andrei Bantas şi Ana
Cartianu (anii '70), excepţia dela ’academic’ făcând-o tânărul
Corneliu M. Popescu (mort la numai 19 ani la cutremurul din ’77). Menţionez şi
faptul că toate sunt făcute din proprie iniţiativă, şi
că au fost (şi sunt) cunoscute mai mult în România, de către anglofili.
’Străinii’ au avut deci contact
întâmplător cu poezia eminesciană, de obicei pe linie academică. Americanul
McGregor Hastie (1972), l-a ’descoperit’ pe Eminescu într’o perioadă de interes
politic sporit faţă de Europa de Est, punând chiar pasiune în crearea unor
tălmăciri proprii. Variantele sale se mărginesc însă la traducerea de
conţinut, cu scop informativ, fără pretenţii artistice, el renunţând dintru
început la prozodie, ca demers nerealist scopului său. După vreo doua decenii,
aceeaşi abordare de principiu avea să o aibă şi britanica Brenda Walker (1990).
Prin contrast, variantele românilor
amintiţi au avut (conştient sau nu) veleităţi literare neconvingătoare
în acest rol. (Judecata e retroactivă, căci la vremea respectivă - student
la filologie dar fără experienţă printre vorbitorii nativi - nu realizam acest
lucru!).
Din lăudabila intenţie de a nu-l văduvi pe poet de muzicalitatea rimei
din original, în toate variantele româneştisensurile sunt sacrificate de
dragul rimei, ’soluţiile’ fiind ades nepoetice sau naive, dacă nu chiar
hilare pentru vorbitorul nativ; în ultima instanţă, dând apă la moară cinicilor
care îl citează pe Robert Frost cu zâmbet în colţul gurii spunând că... poezia
este ceea ce se pierde prin traducere. Stângăciile sunt desigur scuzabile
pentru cei care - netrăind printre nativi - nu pot înţelege complet conotaţiile
limbii de zi de zi faţă de sensurile livreşti. Dar realitatea greu de înţeles
sau de acceptat pentru români este că traducerile respective, chiar şi
distribuite sistematic (ceea ce nu s’a întâmplat), nu ar putea avea vreun
impact deosebit, dincolo de interesul academic.
Entuziasmul individual pentru
traducerea lui Eminescu în engleză s’a cam oprit de fapt în România la
sfârşitul anilor ’70, (poate că anii ’80 au fost mult prea chinuiţi de mizeria
economică internă), după ’revoluţie’ retipărindu-se doar traducerile mai vechi
din Eminescu. Oricum, deschiderea către Occident şi Internetul au facilitat
contactul străinilor cu patrimoniul românesc. Apariţia variantelor eminesciene
ale Brendei Walker (în ciuda abordării neprozodice) este rezultatul salutar al
contactelor culturale devenite acum posibile. Nu am întrebat-o ce a
determinat-o să creeze propriile versiuni, dar traducerile sale par să îndrepte
răstălmăcirile de sens din variantele româneşti existente, vocabularul ales de
ea fiind mult mai apropiat de firescul limbii simple din original.[2]
Este important de subliniat ca pe tot
parcursul anilor comunişti, competenţa englezească a românului obişnuit a fost
la nivel ‘urechist’ - tipizat de comentarii precum ’fata mea ştie engleza la
perfecţie.... nu ştiu de ce au picat-o la facultate!’. Situaţia nu s’a
schimbat radical, chiar dacă noua generaţie cunoaşte infinit mai bine engleza
tehnică, economică şi politică, iar Internetul şi televiziunea au introdus
anglicisme şi sintagme care au ridicat nivelul general ’de
conversaţie’.
Din cauza acestei înţelegeri limitate,
în media românească continuă exaltarea vechilor traduceri - în lipsa
feedback-ul necesar din partea nativilor. ‘La aniversară’, se invoca reflex
numele lui C.M.Popescu (moartea sa tragică în adolescenţă predispunând spre
idealizări), fără o înţelegere obiectivă a calităţilor şi defectelor
tălmăcirilor sale. Din păcate, variantele sale sunt cele mai pline de malapropisme
hilare şi sintaxe forţate, dacă nu chiar negramaticale.
Lipsa de înţelegere subtilă a englezei
perpetuează şi un tip de proiecţie deformată şi de aşteptări nerealiste asupra
impactului ofertelor existente. Iniţiativele bine-intenţionate (desigur, individuale!),
avansate în ultimii 15 ani şi prin Internet, suferă de aceeaşi pricepere
limitată.
Un exemplu edificator, site-ul Discovering
Eminescu, este realizat din iniţiativa lăudabilă a unui profesor de engleza
dintr’un liceu moldovean cu ajutorul elevilor săi. Site-ul fetişizează
traducerile C.M.Popescu, excluzând însă orice altă referinţă, cu iluzia că se
spune astfel ultimul cuvânt. (Invit cititorul pe situl meu, www.luceafarul.com ,
unde se pot citi variante englezeşti ale tuturor traducătorilor
menţionaţi mai sus). Mult mai numeroase sunt însă site-urile ce se laudă cu
poetul naţional, răspândind fără discriminare orice traducere la îndemână, ca
să nu mai vorbesc de traducerile neavenite făcute de adolescenţi
infatuaţi şi sfertodocti, sau chiar de plagiatele frecvente ce reciclează
variante vechi (ca, deh, cine le-ar recunoaşte?)
Mai putem adăuga şi neînţelegerea la
nivel transcultural a mesajelor subliminale: am primit recent un document
electronic cu indemnul expres că poate fi distribuit fără copyright. Fişierul
conţinea traducerea în engleză a lucrării Da! Sunt reacţionar!de
Radu Mihai Crişan, eseu bine documentat ce doreşte să explice reacţionismul
politic din jurnalistica lui Eminescu, justificându-i naţionalismul ‘in
context’. Din păcate, adus în atenţia lumii cu sloganul Yes! I am a
reactionary!, titlul îi face un imens deserviciu lui Eminescu. În
engleză, el conota de fapt ’da, sunt extremist, ba chiar fudul de atitudinea
mea’. După această prima impresie, câţi vor ajunge să citească lucrarea?
Conotaţia negativă rămâne însa în mintea tuturor!
Eminescu va continua să rămână cel
mai necunoscut mare poet naţional atâta vreme cât traducerile oferite
nu vor fi cu adevărat reprezentative iar răspândirea lor
susţinută sistematic de guvernul poporului său. Astăzi, o
colaborare între traducători români şi literaţi nativi ar fi mult mai uşor de
realizat şi ar putea genera traduceri valoroase în extenso, mult
peste relativ putinele mostre de calitate existente.
Adrian George Sahlean
Sursa:
http://georgeanca.blogspot.com.au/2016/09/ce-facem-cu-eminescu.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu