PUȘI DINULESCU Scenometria operei

PUȘI DINULESCU

ROBERT CALUL (Abstract scenometric:)

            DEBUTANTUL: Robert Calul a fost prietenul meu cel mai bun, singurul prieten care mă-nţelegea.

            ROBERT CALUL: Mă port fără să joc teatru. Sunt mereu acelaşi, aşa cum inima mă-ndeamnă să fiu. Sunt Robert Calul, cel fără habar şi nevoie de altceva decât de propriul lui altar. Sunt o rugăciune.

            Onoraţi prieteni,  sunt un biet păun… Priviţi-mi penele… Culorile lor pastelate, vouă, ochilor voştri, obişnuiţi doar cu alb şi negru… ca-n filmele tragice… vouă… A fi copac e un nonsens… De fapt sunt pictor.

            UNUL: Sunteți pictor?

            ROBERT (scrisoare adresată Suzanei):

            Sângele meu te caută. Buşteanul s-a împiedicat în om. Printre zambile, substanţa fără gust a morţii pluteşte, din cer se desprinde somnul limpede. Mă doare capul. Sângele meu te caută. Eşti atât de frumoasă…

            Tu ar trebui să cânţi mereu la pian, degetele tale albe şi lungi, degetele tale ca apa şi tulpinile, ca aerul…

            Te iubesc. Eşti colorată în toate formele spectrului de lumină. Unghiile tale roşii, părul tău portocaliu, fularul tău verde, pantofii tăi galbeni…

            Unghiile tale ca trandafirii cei mai aprinşi, părul ca flăcările, fularul ca iarba şi pantofii ca polenul margaretelor.

            Suzana, tu eşti pasărea rară, eşti singurul fir de iarbă în care cred… am certitudinea…

            Scrisoarea aceasta a fost compusă ca imn de laudă, ca rugăciune, ca spasm.

Al nostru, al amândurora,

Robert.

            AVIATORUL: Mai bine să ne plimbăm pe-aici. Aerul e curat… Printre copacii acoperiţi cu zăpadă şi ţurţuri chiar…

            ROBERT: Tu îţi baţi joc de mine.

            AVIATORUL: Da. ( Robert se repede şi-i arde o palmă. Aviatorul se prăbuşește. Se ridică).

 De ce mă baţi?

            –ROBERT: Fiindcă mă enervezi, fiindcă nu suport să fiu luat în răspăr… tocmai acum… în situaţia asta… nenorocită… când nu ştiu ce-i cu Suzana… O pierd, mă-nţelegi, o pierd. Se va îmbolnăvi. Am presentimentul că se va îmbolnăvi.

            DEBUTANTUL: De ce-o fi murit?

            DOCTORUL: Nu poate fi  niciun dubiu, E moartă.

*

            DEBUTANTUL: Unde-i fi tu, Robert? (Întâi nu l-am recunoscut. Era cu spatele la mine, ţinea în degete o balanţă oltenească, într-unul din talgere pusese un parmen, în celălalt un creţesc). Ce faci?

            ROBERT: Piaţa  (și râse iar. Mă luă de braţ şi abia am putut să mă ţin cu dânsu-n pas, cu paşii lui de uriaş, de cogeamite zdrahon). Ai văzut balanţa mea? Ieri seară îţi vorbeam de atingeri, azi îţi vorbesc de balanţă.

            DEBUTANTUL: Dar n-am chef de lecţii.

            ROBERT: Până acum ai fost un băiat silitor… un bărbat silitor. Probabil te-ai emancipat. Asta mă bucură.

            DEBUTANTUL: Eşti un om bucuros, am zis eu şi l-am întrebat apoi, poate fiindcă n-aveam altceva de întrebat:

            ROBERT: Cum ţi-a plăcut aseară?

            DEBUTANTUL: Ce mă mai întrebi? Ştii doar… a fost o prostie…  Ca de obicei…

            ROBERT: Ca de obicei, da…

            DEBUTANTUL: Repeţi ce spun eu, vezi?

             ROBERT: Vrei să luăm troleibuzul?

            DEBUTANTUL:Dar unde să mergem? N-am chef de mers nicăieri.

            ROBERT: Mergem la mine. Vreau să-ţi citesc nişte poezii.

            DEBUTANTO: Nu.

            ROBERT: Atunci am să ţi le trimit prin poştă. Tot ai să le citeşti.

            DEBUTANTUL: Bine, trimite-le prin poştă.

            ROBERT: Uff!  eşti câine, nu om! Sau măcar lasă-mă să-ţi vorbesc de balanţă. Am şi scris o poezie cu titlul ei. Când m-ai întâlnit tocmai terminasem să le-o recit negustorilor-grădinari. Ştii că le-a plăcut? Nu vrei să ţi-o recit şi ţie?

            DEBUTANTUL: Nu.

            ROBERT: Atunci, ce dracu vrei?

            DEBUTANTUL: Scuză-mă, Robert, dar când mă vezi în ce hal sunt, tu mă iei cu lucruri d-astea, care n-au rost. Știică am și eu chestiile mele…

            ROBERT: Dar tu, tocmai tu, mă sfătuiai să m-apuc… Altfel nu m-aş fi apucat…n-aș fi scris nici un rând… până acum. Nu-ţi aduci aminte de discuţia noastră despre odele amicale?

            DEBUTANTUL: Nu-mi aduc aminte de nimic!

            ROBERT: Cum? Dar ce-i cu tine?

            DEBUTANTUL: Balanţa…

            ROBERT: Da. A început şi la tine să scârţâie, domnule inginer!

            DEBUTANTUL: Dar sunt şansonetist!

            ROBERT: Eşti un rahat. Arată-mi diploma de şansonetist!

*

            DEBUTANTUL: Am luat din greşeală două bilete, ia-l dumneata pe celălalt.

            STUDENTA LA MEDICINĂ: Să ţi-l plătesc?

            DEBUTANTUL: Nu.

            Scoase totuşi cinci zeci de bani şi vrând-nevrând mi-i strecură în buzunar. Spuse cum o cheamă şi că-i studentă la medicină, dar că incidentul cu biletul o amuzase.

            DEBUTANTUL: Nu-mi faci şi mie o autopsie?

            STUDENTA: Ba, da, dar nu-i corect „autopsie”, ci „necropsie”.

            DEBUTANTUL: Fie…

            STUDENTA: Când?

            DEBUTANTUL: Să mă mai gândesc…

            STUDENTA: Păi una zici şi…

            DEBUTANTUL: În două zile îţi dau răspunsul. (Am ajuns în dreptul casei ei).

            STUDENTA: Nu vrei să mă săruţi?

            DEBUTANTUL: Ba da. Dar să știi că atunci te iau cu mine!

            STUDENTA: Întâi, hai să bem ceva!

            DEBUTANTUL: Să bem? Dar nu beau. Nu beau, din principiu.

            STUDENTA: Şi din mai ce?

            DEBUTANTUL: Tot din principiu. La poftă… (Băurăm).

             STUDENTA: Îmi place de tine că eşti un adevărat bărbat!

            DEBUTANTUL: Nu crezi că-i prematur să spui asta?

            STUDENTA: Mă iubeşti?

            DEBUTANTUL: Da.

            STUDENTA: Atunci, să mergem.

            DEBUTANTUL: Cum se face că eşti atât de inteligentă? De mult îmi doresc o femeie inteligentă.

            STUDENTA: Nu ştiu.

            DEBUTANTUL: De ce nu ştii?

            STUDENTA: Fiindcă eşti aşa de drăguţ şi spui lucrurilor pe nume.

            DEBUTANTUL: De ce nu te dezbraci?

            STUDENTA: Fiindcă mi-e ruşine.

            DEBUTANTUL: Fată inteligentă şi să-i fie ruşine?

            STUDENTA: N-am chef să mă dezbrac, sărută-mă întâi. (Atunci am aprins lumina şi am dat şi drumul la radio.).

            DEBUTANTUL: Şi nu ţi se pare că viaţa e altceva decât ceea ce facem noi acum?

            STUDENTA: Nu, nu mi se pare.

            DEBUTANTUL: După părerea mea, viaţa e mai dură şi lucrurile astea n-au rost. N-are nici un rost să fim animale.

            STUDENTA: Dacă părinţii noştri n-ar fi fost animale, noi n-am mai exista.

            DEBUTANTUL: Bine, dar eu nu simt nevoia să am copii. Dac-aş avea copii, ar fi probabil mult mai proşti decât mine. La ce să-i am?

            STUDENTA: Să ai o bucurie la bătrâneţe... Ce-o fi cu noi?

            DEBUTANTUL: Noi suntem şi apa şi rechinul în acelaşi timp.

            STUDENTA: Bine. Dar mă iubeşti?

            DEBUTANTUL: Nu.

            STUDENTA: Pân-acum ziceai că da.

            DEBUTANTUL: Astă-seară nu te mai iubesc, sunt obosit. Poate mâine seară…

            STUDENTA: Nu m-ai înţeles.

            DEBUTANTUL: Te-am înţeles, dar e acelaşi lucru. Tu trebuie să-nţelegi.

            STUDENTA: N-am ce.

            DEBUTANTUL: Păcat.

            STUDENTA:  Să ne certăm.

            DEBUTANTUL: Da.

            STUDENTA: Pe cât timp?

            DEBUTANTUL: Pe totdeauna. Tu nu eşti altceva decât un animal.

            STUDENTA: Dar sunt inteligentă.

            DEBUTANTUL: Ştiu, dar…

            STUDENTA: Dar tu nu eşti animal?

            DEBUTANTUL: Ba da, dar nu pot iubi tot un animal.

            STUDENTA: Îţi trebuie un om…

            –_DEBUTANTUL: Aiurea… Îmi trebuie o idee, omul e un animal. Totuşi ideile sunt în oameni. Pot iubi oamenii pentru ideile lor.

            STUDENTA: Dar pentru ideile mele…

            DEBUTANTUL: Nu le cunosc şi nu mă interesează să le cunosc, de-acum încolo... Caut altceva!

            STUDENTA: Ce?

            DEBUTANTUL: Nu ştiu.

            STUDENTA: Tu mereu cauţi altceva?

            DEBUTANTUL: Da.

*

            DEBUTANTUL:Cum s-a-ntâmplat?

            FEMEIA BĂTRÂNĂ:  Dar cine sunteţi dumneavoastră?

            DEBUTANTUL: Un prieten.

            BĂTRÂNA: Dar ce să se fi întâmplat?

            DEBUTANTUL: Cum cu cine? Cu prietenul meu.  Ce s-a-ntâmplat cu Robert?

            BĂTRÂNA: Care Robert?

            DEBUTANTUL: Robert, prietenul meu. A locuit aici şi-acum o lună a murit.

            BĂTRÂNA: Nu ştiu.

            DEBUTANTUL: Bine.

            BĂTRÂNA: Altceva mai doriţi?

            DEBUTANTUL: Cum? Nu l-aţi cunoscut?

            BĂTRÂNA: Ba da. Sunteţi chiar prietenul lui? (... văzui o tingire... O am desprins-o din perete).

            DEBUTANTUL:  E de alamă?

            BĂTRÂNA: Da.

            DEBUTANTUL: N-aveţi un ziar?

            BĂTRÂNA: Vreţi să luaţi tingirea? făcu bătrâna.

            DEBUTANTUL: Nu. Dar vreau s-o învelesc.

            BĂTRÂNA: Pot să vi-o dăruiesc.

            DEBUTANTUL: Mulţumesc. Era a lui Robert?

            BĂTRÂNA: Da.

            DEBUTANTUL:  Dumneavoastră l-aţi omorât pe Robert?

            BĂTRÂNA: Da.

            DEBUTANTUL: De ce?

            BĂTRÂNA: Era un chiriaş teribil de nesuferit. Fiica mea era îndrăgostită de el. Ştiam că noaptea, câteodată, intra în camera lui.

            – E frumoasă fiica dumneavoastră?

            BĂTRÂNA: Nu, dar e inteligentă.

            DEBUTANTUL:  Cât de inteligentă?

            BĂTRÂNA:  Foarte inteligentă.

            DEBUTANTUL: Aţi omorât-o şi pe ea?

            BĂTRÂNA: Bineînţeles.

            DEBUTANTUL: Atunci cum de nu v-au arestat?

            BĂTRÂNA: Sunt nebună.

             DEBUTANTUL: Și de ce nu v-au internat într-un ospiciu?

            BĂTRÂNA: Când i-am ucis pe Robert şi pe fiica mea evadasem pentru prima oară, acum am evadat a doua oară.

            DEBUTANTUL: De unde cunoşteaţi care sunt relaţiile între Robert şi fiica dumneavoastră?

            BĂTRÂNA: De la o vecină.

            DEBUTANTUL: Şi era adevărat?

            BĂTRÂNA: Nu.

            DEBUTANTUL: Când i-aţi ucis ştiaţi că nu-i adevărat?

            BĂTRÂNA: Da.

DEBUTANTUL:Atunci de ce i-aţi ucis?

BĂTRÂNA: Din motive tehnice.

*

            – De ce ai venit? am întrebat eu.

            – Fiindcă mi s-a telegrafiat.

            – Cine ţi-a telegrafiat?

            – Nu ştiu.

            – Şi cum te chiamă?

            – Nu mă mai recunoşti?

            – Nu.

            – Nici eu nu te mai recunosc.

            – Atunci e o greşală.

            – Da.

            – E foarte romantică situaţia în care ne găsim.

            – Da.

            – Cât de romantică?

            – Roz de romantică.

            Am sărit din pat, m-am ridicat în picioare, am luat-o de mijloc şi repede, ca să nu uit, ca nu cumva timpul să treacă şi vorbele mele să aibă timpul de-a se duce, i-am spus:

            – Hai să ne logodim.

            – Aşa repede?

            – Da.

            – Nici nu ştiu cine eşti.

            – Atunci de ce m-ai luat şi m-ai îngrijit?

            – Mi se făcuse milă de tine. Când am ieşit din casă şi te-am găsit prăbuşit în faţa porţii, am crezut întâi că eşti altcineva, pe urmă am ştiut că nu eşti decât tu. Nu mai era nimeni în apropiere. A trebuit atunci eu singură să te târăsc până înăuntru, să te pun în pat, şi să-ţi dau doctorii.

            – Cât timp am stat aşa, fără să mă trezesc?

            – O săptămână.

            – Atunci înseamnă că nu ţi s-a telegrafiat.

            – Ba da. Ieşisem din casă fiindcă mi se telegrafiase.

            – Cine-ţi telegrafiase?

            – Nu ştiu.

            – Ce scria în telegramă?

            – Nu ştiu.

            – Cum, nu ştii?

            – Era într-o limbă străină, într-o limbă pe care n-o cunosc.

            – Poate a fost o greşală.

            – Da. A fost o greşală. Tocmai mă duceam la poştă să le spun că e o greşală.

            – Şi nu te-ai mai dus?

            – N-am mai putut.

            – Dar cui îi era adresată telegrama?

            – Mie mi-era adresată.

            – Atunci nu putea fi vreo greşală.

            – Nici nu ştiu ce să mai cred.

            – Bine. Dar ne logodim?

            – Poate că da.

            – Atunci să fixăm data.

            – Tu n-ai nimic de făcut înainte de asta?

            – Ba da, trebuie să-mi iau rămas bun de la Robert, prietenul meu care a murit.

            – De când eşti tu bolnav poate l-o fi şi înmormântat.

            – Da. Trebuie totuşi să-mi iau rămas bun. Nu ştiu cum să fac asta, dar trebuie. Nu vrei să m-ajuţi şi tu?

            – Ba da. Aş dori… mi-e frică numai să nu te încurc.

            – N-ai să mă încurci. Uite, mâine dimineaţă plecăm şi găsim ce-avem de făcut. Până atunci trebuie să ne obişnuim unul cu altul.

            – Eu m-am şi obişnuit.

            Dar mie mi-era mult mai greu. În decursul acelei săptămâni ea avusese tot timpul să mă privească, să-şi închipuie de mine cine ştie ce, în orice caz mă avusese tot timpul în faţă. Dar eu? De-abia mă trezisem, abia acum o vedeam prima dată şi mi se părea extrem de ridicol să fiu alături de ea, fiindcă, desigur, nu meritam şi fiindcă era mai normal aşa. Adică normal, cum?

            Rămăsăse o singură soluţie, ultima soluţie. Am început să mă plimb prin cameră şi paşii mi se făceau din ce în ce mai deşi. Când m-am oprit, ochii mi s-au pironit între ai ei. Aş fi dorit mult să-i pot scoate, să-i desprind, să-i pot pune la loc, numai dac-ar fi insistat, dar lucrurile nu erau atât de simple, cum puteau părea la prima vedere.

            – Cum a murit Robert? întrebă ea.

            – Vreau să scriu o carte despre el, am zâmbit eu. Despre el şi despre mine.

            – Şi despre tine?

            – Nu, mai mult despre Robert. Dar de unde știi cum îl chema?

            –N-ai spus tu mai devreme? Dar aş vrea să nu mă părăseşti niciodată, insistă ea.

            – Dacă nu mă părăseşti tu, înseamnă că vom fi toată viaţa împreună.

            – Toată viaţa?

            – Da. Ţi se pare prea mult?

            – Nu. Dar e totuşi o sumă, o sumă considerabilă. E de fapt singura sumă.

            – E drept.

            – Ştiu, dar mă gândesc să-ţi răspund ceva inteligent. Nu ştiu ce.

            Eram acum chiar lângă ea. Mă aşezasem. Avea picioarele lungi, mi-era frică să nu fie prea subţiri, întotdeauna picioarele lungi au riscul ăsta. Nu pot suferi femeile cu picioare subţiri, îmi fac rău.

            – Ne cunoaştem de prea puţin timp, spuse fata iar.

            – Asta n-are importanţă.

            – Are!

            – Are?

            În cameră se făcuse prea cald, ar fi trebuit deschise geamurile. Nici unul dintre noi nu se putea mişca, dar geamurile erau aproape şi largi, înalte.

            – Pot să deschid geamul? întrebă ea.

            – Nu.

            – Atunci pot să-l închid?

            – Dar e închis.

            – Întâi să-l deschid şi pe urmă să-l închid.

            Am stat în cumpănă vreo câteva minute, pe urmă am dat din cap. Eram de-acord.

            – N-o să-ţi pară rău dacă fac asta? mai întrebă ea.

            – Nu. Ştii la ce mă gândesc?

            Fata se ridică de pe canapea şi deschise geamurile larg, toate geamurile.

            – Ca să-l putem căuta pe Robert, am urmat eu, trebuie să facem rost de bani. Eu nu mai am bani. Tu n-ai?

            După ce se aşezase iar lângă mine, se ridică iar, se apropie deodată de geamuri, le-mpinse unul după altul şi le răsuci foraibăruile.

            – Dar nişte sticle n-ai? am insistat eu. Dac-am vinde sticle, am putea face rost de bani.

            – Sticle am destule, spuse fata.

            – De ce? Bei mult?

            – Nu beau decât apă, dar vecinii mei sunt mari beţivi şi îmi dăruiesc mie toate sticlele. E o tradiţie în casa asta. Sunt cea mai frumoasă femeie din imobil!

            În patru ţoşti mari şi într-un sac, pe care l-am pus pe umeri, n-au încăput toate sticlele, dar mai multe nu puteam să luăm. Noroc de căruciorul pe care l-am găsit în curte.

            – Bun cărucior! M-am bucurat eu.

            Am pus înăuntru două ţoşti.

Ea împingea căruciorul, iar eu veneam după ea cu sacul, în care intrau de două ori mai multe sticle ca într-o ţoşcă.

            – Sunt curioasă câţi bani o să luăm, spuse fata.

            N-avem mult de mers până la centrul de achiziţii şi parcă nici nu fusesem bolnav. Simţeam toţi muşchii plini de ser sau de ceva în genul ăsta, simţeam cum se-ntind, ca praştia şi asta-mi era de ajuns. Fata mergea înaintea mea şi împingea căruciorul cu grijă, îi era parcă frică să nu vină cineva alergând să-i izbească sticlele şi să i le împrăşite. Adică să i le spargă.

            – Dar de ce ne trebuie aşa mulţi bani? se-ntoarse ea, dar nu mă privi drept în față.

            – Eu, dacă n-am bani, simt că nu sunt eu însumi.

            – Ce om ciudat eşti tu!

            – Nu mă mai ţine de vorbă, că trebuie să fiu atent, să nu scap sacul, m-am supărat eu.

            Acum începusem să obosesc, dar nu-mi venea încă să las sacul jos. Mi-ar fi fost foarte greu să-l iau în spate. Muşchii începuseră să mă doară, dar ştiam că nu mai aveam mult, că mai puteam încă rezista. De ce atunci să las sacul?

            Fata se opri.

            – Mă doare umărul, spuse ea. Nu mai pot merge. Trebuie să ne oprim, să mă odihnesc.

            Am uitat să spun șă mai avea o țoșcă și ea, a patra, agățată de umăr.

            – Nu ne putem opri! am răcnit eu și am mers în continuare nesmintit.

            – Dar nu mai pot merge, mi s-a anchilozat umărul! De ce nu vrei să ne oprim?

            – Fiindcă nu se poate!

            – Ce-i aia, nu se poate?

            – Aia!

            Fata abia se putea ţine acum după mine. Trebuia să ne oprim. Am început să las sacul jos, lăsându-mă pe spate şi rezemându-mă de gard. M-am întors, l-am luat în braţe şi având grijă să nu scap cealaltă ţoşcă de pe umăr m-am lăsat pe vine şi am pus sacul lângă gard. Am scos ţoşca de după umăr, am așezat-o lângă sac şi m-am întors să văd unde-i fata.

             La zece metri în urmă, încerca să se ajute cu stânga să-şi poată desprinde din umăr ţoşca ei. M-am repezit la ea, am ţinut cu amândouă mâinile de curelele ţoştii, ea se lăsă în jos şi am putut şi eu lăsa traista pe pământ, lângă cărucior. Pe urm, am împins eu căruciorul şi am luat pe umăr traista până unde lăsasem sacul meu.

            – Mai avem totuşi ceva de mers, zise fata.

            – Ştiu că mai avem. Numai de n-o fi închis.

            – N-ar fi bine să fie închis, dar s-ar putea totuși să fie închis!

            – Cine ştie?

            – N-ar fi mai bine să dau eu o fugă până acolo şi să văd dacă-i deschis? Dacă nu, să ne-ntoarcem…

            – Acum nu ne mai putem întoarce.

            – Dar dacă-i închis, trebuie să ne întoarcem.

            – Stăm acolo până se deschide.

            Am găsit totuşi deschis, mai erau încă înaintea noastră vreo zece persoane, dar asta nu era mult.

            – Ai văzut că-i deschis? am râs eu.

            – Am văzut!

            – Am putea lua aproape o sută de lei.

            – Nu s-o fi spart nici o sticlă pe drum?

            – La mine nu s-a spart nici una.

            – Nici la mine, credeam că la tine.

            – Totuşi, mai mult de şaptezeci-optzeci de lei nu cred să luăm.

            – De ce?

            – Sunt cam multe sticle de o jumătate.

            – Mai mult de douăzeci nu sunt.

            – Asta înseamnă că sunt totuşi multe.

            – Dar mai aveam acasă sticle de un litru!

            – De ce nu mi-ai spus asta până acum?

            – Uitasem. Şi nu ştiam că-i aşa mare diferenţa de preţ.

            – E destul de mare.

            Când ne veni rândul, eu nu mai avui nici un chef de vândut, dar în spatele nostru era destulă lume, nu puteam să stau şi să mă mai gândesc. Am îÎnceput să le scot întâi din sac, una câte una.

            – Frumoase sticle! spuse omul de la centrul de achiziţii.

            – Sunt amintiri de care cu greu mă despart, spuse fata. Sticlele astea au fost pentru mine conştiinţa unei superiorităţi!

            – Vă înţeleg, recunoscu omul.

            – Când poţi să te desprinzi de cele câteva amintiri mai puternice şi mai gustoase pe care încă le păstrezi, pentru a putea astfel trăi cu adevărat în prezent, atunci înseamnă că ai ajuns la maximul de conductibilitate. Conductibilitatea e proba apartenenţei tale la un prezent, am adăugat eu.

            – Am devenit un conductor excepţional! surâse fata.

            De-abia deşertasem sacul şi una din ţoştile tovarăşei mele că masa achizitorului se şi umpluse.

            – Sunteţi căsătoriţi? întrebă el.

            – Suntem hămesiţi! am răspuns eu în locul ei.

            – Hai, să plecăm mai repede! îmi sopţi fata.

            – Stai să terminăm întâi de dat sticlle, am observat eu, fără să-mi feresc vocea.

            Numai trei sticle erau ciobite. Le-am lăsat şi pe acelea, fără să le vindem, fiindcă tot nu mai aveam ce să facem cu ele. Erau două sticle verzi, de apă minerală şi una de vermut, tot de un kilogram, care era de fapt crăpată. Pierdeam dintr-o dată cinci lei şi zece bani.

            – Căruciorul nu-l cumpăraţi?am întrebat eu.

            – Nu-i al nostru, sări fata, nu-l putem vinde!

            Am ieşit cât am putut de repede. Eu, cu mâinile în buzunare, o luasem înainte şi o lăsasem pe ea să târâie căruciorul. Dar începu și ea să grăbească paşii. M-ajunse.

            – Acum avem destui bani, spuse ea, putem începe cercetările.

            – Nu mai am nici un chef de cercetări!

            – Dar nu putem face altfel, e vorba de liniştea ta sufletească…

            – Şi ce-am mai putea descoperi nou? De fapt, nu-i vorba de vreo descoperire, dar într-un fel sau în altul simt nevoia acelui rămas bun, de care ţi-am mai vorbit.

            – Și unde ar trebuia să ne ducem întâi? făcu ea.

            – Acasă.

            – Acasă?

            – Da. Am o idee. Nu e ceva grozav, dar altceva deocamdată nu văd. Aşa trebuie început!

                                                          

*

            Cum am ajuns, fata a scos banii, i-a numărat şi i-a pus pe o masă din colţ, de lângă telefon.

Lăsase capu-n pământ.

Aplecată uşor din spate, cu părul acoperindu-i urechile dintr-o parte, era în faţa mea şi îndrăzni, în sfârşit:

            – Trebuie să-ţi spun ceva!

            – Spune!

            – Pe Robert l-am cunoscut foarte bine. Când am primit telegrama, aveam impresia că-i de la el. Îi plăcea să se ţină de lucruri în genul ăsta. Ştiam că e imposibil, că a murit, am şi fost la înmormântare, dar mă gândeam că altcineva nu putea fi. Am cunoscut-o şi pe fata care a fost ucisă odată cu el. Am fost colege de liceu. Era o fată foarte inteligentă, cea mai inteligentă fată din liceu.

            – De ce nu mi-ai spus până acum?

            – Nu puteam. Toate sticlele erau de la Robert. Cât timp le ţineam lângă mine, nu puteam mărturisi nimic. Jurasem.

            – Cui? Lui?

            – Lui. Era îndrăgostit de mine şi eu eram puţin îndrăgostită de el, însă credeam şi eu, ca şi alţii, că e şi mai îndrăgostită de el fosta mea colegă de liceu, ceea ce era fals.

            –Te-ai culcat vreodată cu Robert?

            – De două ori. Ca să-mi salvez reputaţia, mă travestisem, ca să semăn cât mai bine cu fosta mea colegă de liceu, Robert a murit din cauza mea, din cauza răutăţii mele. Ce trebuie să fac?

            – Robert n-a lăsat niciun mesaj?

            – Era un om foarte bun, era cel mai bun om de pe pământ, dar nu-l puteam iubi. Era prea dur…

            – Şi ce mesaj a lăsat? Ţi-a lăsat ţie vreun mesaj? Nu ţi-a lăsat nimic pentru mine?

            – Poate ştii că a fost asasinat. Nu ştia că va muri. Mi-a povestit totuşi mult de tine. Spunea că…

            Nu mă mai puteam stăpâni. Îmi venea să mă ridic de pe scaunul acela şchiop, să smulg lampa din tavan, s-o calc în picioare, toate trebuia să le fac.

            – Nu vrei să mănânci ceva? întrebă fata.

            – Ba da. Ce ai de mâncare?

            – Nişte ostropel.

            – Fă şi mămăligă. Vin ai?

            – Nu beau decât apă şi nu ţin în casă vin, ţuică sau altceva.

            – Nu pot mânca ostropel fără vin.

            M-am ridicat de pe scaun, am ajuns până în faţa ei şi am îngenunchiat.

            – Nu vrei s-aprind nişte tămâie? întrebă ea.

            – Nu.

            – Ce vrei, atunci?

            – Să-mi povesteşti mai departe.

            – Dar de ce-ai îngenuncheat?

            – Fiindcă eşti frumoasă, fiindcă Robert te-a iubit şi tu te-ai culcat cu el. Cum de ţi-a venit ideea asta?

            – E vorba de o amuletă.

            – De-o amuletă…

            – Îmi promisese o amuletă. Eu sunt superstiţioasă. Venise până atunci aproape în fiecare seară, cu o sticlă-două. Bea și pleca.

            – Ce-ţi spunea?

            – Că sunt frumoasă şi că într-o zi sau într-o noapte îmi va dărui amuleta.

            – Şi-ntr-o noapte…

            – Da. Ştii bine ce-am făcut. Am intrat în camera lui, niciodată nu o-nchidea cu cheia, am aflat asta pe urmă…

            – Şi pe urmă?

-  Nu era acolo. L-am aşteptat. A venit foarte târziu. Şi era beat. Întâi nu m-a recunoscut, a crezut că sunt colega mea şi a vrut să mă dea afară. A aprins lumina mare. Atunci m-a recunoscut. A căzut în genunchi. Şedea aşa cum stai şi tu acum. „Dă-mi amuleta!”, am spus eu. A căutat într-un sertar şi a scos o broşă. Nu era frumoasă. Mi-a dat-o. „Nu pleci?”, m-a-ntrebat. „Nu,nu!”, am spus eu şi am început să mă dezbrac. Era prima oară când mă dezbrăcam în faţa unui bărbat. Se uita la mine ca la un glob. Dar nu sunt grasă. Pot să mă dezbrac şi în faţa ta, să te convingi.

            – Nu-i nevoie, îmi pari mai degrabă slabă.

            – Nu sunt nici slabă. Pot totuşi să mă dezbrac!

            – Mai sunt două ore până-nserează. Te vei dezbrăca atunci.

            – Mai e aşa de puţin? Nici n-am mâncat. Dacă n-avem vin, nu vrei să iei totuşi nişte ostropel?

            – De fapt mai sunt vreo patru ore până înserează. De-abia e ora patru. Arată-mi amuleta!

            - N-are rost, nu-i nimic de capul ei, cred că nici nu-i amuletă, în orice caz nu e nici pentru mine, nici pentru tine. O fi fost pentru Robert. De asta a murit, că mi-a dăruit amuleta. E o broşă obişnuită.

            – Tu ai auzit de Suzana?

            – Nu. N-am auzit.

            – Să citeşti cartea mea, vei afla poate unele lucruri care te interesează.

E vorba acolo şi de Suzana.

            – Suzana, spui?

            – Da.

            – Păi, Suzana o chema şi pe colega mea de liceu.

            – O fi o coincidenţă. Suzana, de care vorbesc eu, a murit câteva luni înaintea lui Robert. E, desigur, altă Suzana!

            – Timpul e ceva relativ.

            – Ştiu. Dar în cazul ăsta nu e relativ.

            – Spune-mi? Sunt frumoasă?

            – Nu pot să-mi dau seama. Dezbracă-te-ntâi!

            – Dar nu s-a-ntunecat.

            – Mai sunt aproape patru ore, până atunci nu te poţi dezbrăca. Nu se obişnuieşte să te dezbraci în faţa unui bărbat înainte de-a-nsera.

            – Da. Aşa e. De ce oare?

            – Nu pot să-mi explic. Totuşi, aşa e frumos.

            – Tu nu eşti frumos.

            – Da. Dar sunt bărbat.

            – Asta n-are importanţă, totuşi semeni atât de mult cu Robert…

            – Îţi pare rău că a murit?

            – Acum, că te-am întâlnit pe tine, trebuie să recunosc ceva.

            – Că nu-ţi mai pare rău...

            – Mă-ntreb totuşi, de ce nu l-am iubit mai mult?

            – Spuneai că din cauza durităţii.

            – Cu mine era foarte bun şi în general era foarte bun.

            – Hai să cumpărăm un chil de vin!

            – Ştii, trebuie să-ţi spun ceva. Robert a lăsat pentru tine ceva. Mi-a spus asta a doua oară când m-am culcat cu el. A îngropat în curte o sticlă, sub ulm. Acolo a lăsat o scrisoare.

            – O vom lua mâine, o vom citi atunci.

            – O îngropase încă de acum câteva luni, când aflase că ai de gând să scrii ceva despre el.

            – Scriam mereu unul despre altul.

            – Nu. Spunea că vrei să scrii un roman despre el şi despre tine.

            – Dar gândul ăsta mi-a venit abia acum două săptămâni. Cum puteam să-i spun acum câteva luni?

            – Ţi-am spus că timpul e relativ.

            – Da. Dar în cazul ăsta nu e relativ, e acelaşi lucru ca şi în cazul identităţii Suzanei.

            – Mai sunt trei ore până înserează.

            – Da. Mai sunt numai trei ore. Cum a trecut o oră?

            – De s-ar însera mai repede…

            – Să cumpărăm întâi ceva…

*

            Când m-am trezit din somn, în jurul meu nu mai era nimeni. Mi-am dat seama de asta aproape imediat, am avut o tresărire, am sărit și am  căutat să mă-ndepărtez cât mai repede de locul acela, unde-aș fi putut fi găsit, unde puteam fi atacat. Nu se luminase încă de ziuă şi dormisem foarte prost. M-am ascuns în colţul opus, dar, după două minute, în care timp am făcut tot felul de presupuneri, mi-am dat seama că nu mai avea nici un rost să mă feresc.

            Lucrurile din jurul meu n-aveau contururile cunoscute şi probabil doar asta mă făcuse să-mi fie atât de frică. Se lumina acum. Chiar lângă mine era un aparat de radio, nu semăna cu al meu şi nu am avut curajul să-l încerc. Nu ştiam cum se deschide.

            Hainele-mi erau pe un scaun, claie peste grămadă şi pantalonii bineînţeles nu mai aveau dungă, iar cămaşa mea era cocoloş. Am deschis geamul şi am început să mă îmbrac. Răcoarea uşoară a dimineţii ajunse până la mine, mă-nfăşură într-un fular parfumat, mă ajută să mă-mbrac, fiindcă tot nu mă trezisem de-a binelea. Pe urmă am deschis totuși aparatul de radio. Becurile de la scală se aprinseră și începu un gâjâit.

            Atunci fata intră în cameră şi-mi spuse:

            – Ce mult ai dormit! Eu n-am mai putut să rămân. Să isprăvim odată cu treburile, nervii mei nu mai rezistă. Vrei să mănânci ceva?

            – Nu.

            – Mă duc să te-aştept sub ulm. Fă întâi puţină gimnastică. Bea măcar o cafea. Ţi-am făcut-o şi e dincolo. Te-aştept sub ulm, grăbeşte-te, îţi spun încă o dată, nervii mei nu mai rezistă!

            – Bine.

            După ce ieşi, după ce am rămas iar singur, am închis aparatul de radio. Mă uitam în oglindă şi-mi potriveam cravata, căutam s-ascund creţurile cămăşii care-mi dădeau un aer atât de neglijent. Am intrat repede dincolo, mi-am luat cafeaua, care se şi răcise, prin vine parcă sângele porni să treacă mai repede şi eu aveam din ce în ce mai mult senzaţia că-mi intru iar în piele.

            Când am deschis uşa, picioarele începură să-mi meargă singure, am coborât cele cinci trepte, am luat-o pe aleea care dădea în poartă, poarta era deschisă şi am luat-o pe trotuar, spre celălalt capăt al străzii, care nu era departe şi care fusese locul unde până acum aproape o lună şi jumătate stătuse Robert.

            Aş fi vrut în mintea mea mii de gânduri să se zbată, să-şi caute drum, toate deodată să-ncerce să se desprindă, dar fiecare în folosul lui însuşi, în aşa fel încât în momentul în care aş fi ajuns în faţa porţii lui Robert să fiu cât mai turburat.

            – Robert! începui eu să strig. Robert!

            Alergam şi după ce am dat la o parte poarta, când am intrat în grădină, au început deja gândurile să-şi iasă dintr-un fel de matcă, să mi se-nfierbânte capul, să vreau într-adevăr să ajung cât mai repede sub ulm.

            Fata era aşezată-n iarbă. Fusta albă îi acoperea genunchii puternici şi părul coborât până jos îi dădea un aer de vas de lut. Era foarte stupid să porneşti de la părul lung și s-ajungi la vasul de lut, dar, încă pe când eram elev, profesorul de psihologie mă trimesese la psihiatru.

            – Dumneata eşti un fel de Rangoon, îmi spusese profesorul.

            – Dar ce este Rangoon?

            – Capitala Birmaniei. Dar du-te mai bine la psihiatru, să vină părinţii la şcoală, am să le spun să te ducă la psihiatru.

            Fusesem şi la psihiatru, dar n-are rost acum să insist asupra unor amănunte, care nu prea au rost, mai ales atunci când e vorba de cu totul alte chestii.

            – Ăsta e locul, spuse fata.

            – În dreapta sau în stânga?

            – Dar pomul e rotund.

            Se gândi un timp apoi urmă:

            – Dreapta şi stânga sunt egale din punctul de vedere al unui pom cu tulpina rotundă.

            – Dar toţi pomii au tulpina rotundă.

            – Asta nu ştiu precis, recunoscu fata.

            Se ridică, îşi netezi fusta şi întrebă iar:

            – Dar n-ai adus o sapă, un hârleţ sau aşa ceva?

            – Nu. De unde s-aduc?

            – Păi, de la mine!

            – A! De la tine… Nu-i nimic, vom scurma cu unghiile!

            – Nu a plouat de mult, observă fata.

            – Dar prietenul meu n-a lăsat cu limbă de moarte să scurmăm cu unghiile ca să putem găsi mesajul?

            – Ba da! De unde ştii?

            – Mi-am închipuit, asta era în felul lui de a concepe lucrurile. Era ferm convins că nu poţi descoperi nimic fără a te purifica întâi prin durere. Spunea odată că purificarea este un fel de tribut pe care-l plăteşi ca să te poţi desprinde. Altfel nu ai posibilitatea obiectivării.

            – Dar purificarea e o negaţie.

            – Eşti fantastică! Sigur! Numai că ştii bine că nu poţi rămâne la negaţie, că purificarea nu e un scop în sine, că nu e decât un mijloc. Deci că neantul este un mijloc. Purificarea e neantul. Neantul îţi neagă personalitatea, dar nu pentru a te risipi, pentru a deveni stafie, ci pentru a-ţi reda personalitatea. Neantul este mai degrabă un atelier.

            – Nu ştiu dacă fac bine ce fac…

            – Totuşi…

            – M-au impresionat atât de mult vorbele tale, încât aş fi în stare să comit un fel de impietate. Şi nu numai o impietate. Prin ceea ce spun acum ,aş putea să te distrug! Dar mi-e milă de tine şi mila mea e mai puternică decât raţiunea. Dac-ai începe într-adevăr să cauţi mesajul, dac-ai începe să scormoneşti cu unghiile, degetele tale s-ar însângera, ai pierde, poate, prea mult sânge, poate n-ai avea nici destulă forţă…

            – Dacă aş putea găsi mesajul fără să-mi sânger buricele, fără pericolul de a mă infecta, mi-aş păstra forţele pe care le irosesc acum, pentru a căuta încă mai departe; mesajul ăsta nu-i decât un punct de plecare!

            – Să ştii că mesajul nu e îngropat…

            – Cum?

            – Robert mi-a transmis mie mesajul, dar m-a rugat să te las întâi să cauţi singur.

            – Eu voi căuta mai departe decât Robert!

            – Robert n-a fost decât profet, nimic altceva.

            – Se poate.

            – Şi numai în privinţa ta. Tu trebuie să fii ceva mult mai larg, să îmbrăţişezi tot albastrul cerului, tot cenuşiul mării, pentru a-l înfăţişa oamenilor, tuturor oamenilor. Tu nu trebuie să te cauţi pe tine însuţi, să te mai întrebi dacă ai vreun rost sau nu sau vreo valoare oarecare…Tu nu mai trebuie să cauţi să-ţi construieşti propria ta axiomă! Cu asta s-a ocupat Robert…

            – Ăsta-i mesajul?

            – Da. Şi mi-a mai spus că romanul sau eseul sau romanul-eseu, pe care ai să-l scrii despre el şi despre tine nu va fi decât ceva cu totul neînsemnat pe lângă ceea ce va urma, dar că fără să-l scrii nu vei putea să te clarifici, să-ţi recunoşti încărcătura de prisos pe care trebuie s-o laşi, pentru a zbura liber apoi, în sferele care ţi-s destinate. A mai spus că cei ce nu te vor recunoaşte chiar din această primă carte a ta, se vor căi mai târziu, dar că va fi prea târziu, pentru că tu trebuie să fii recunoscut şi lăudat chiar de-acum, că tu eşti una din acele naturi rezonatoare care trăieşte şi prosperă în marele succes, că eşti o natură solară şi extrem de puternic legată de exterior.

            – Deci Robert a făcut purificarea pentru mine, Robert a murit pentru mine…

            – Fără moartea lui, tu n-ai fi putut şti nimic din ceea ce-ţi era organic necesar să ştii… pentru a putea deveni ceea ce ţi-e sortit să devii, asta mi-a spus. Dealtfel, într-un fel sau altul, asta ţi-o spun eu, acum, el chiar şi-a pregătit moartea, dar pentru că nu avea putere să se sinucidă, a ales-o pe bătrâna aceea, pe care eu am ajutat-o să evadeze, căreia eu i-am spus ce i-am spus, căreia eu i-am dat revolverul.

            – Dar colega ta de liceu?

            – De asta nu mi-am dat seama că o se întâmple. Aici eu am greşit, restul a fost pregăti cu migală de mine şi Robert, după ce ne-am culcat prima oară împreună, a doua zi dimineaţa.

            – Dar cu mine te-ai culcat aseară? Că nu mai ţin minte. Mi se înghesuie în cap atâtea lucruri care n-au importanţă şi…

            – Nu ştiu. Nici eu nu mai ţin minte. Mi-e capul la altceva acum.

            – Dar Robert, dacă se purificase, dacă… descoperise astfel posibilitatea de a depăşi neantul, de a crea marile opere…

          - Robert e… uite, mă faci să spun ceva care era mai bine s-o ştii, totuși… Robert a fost un alter-ego al tău, Robert e un simbol. Nu ţi-ai dat seama până acum? Mi-e tare penibil să spun lucrurilor atât de crud, pe numele lor adevărat. Şi, vezi, asta înseamnă că stafia lui Robert poate reveni în orice moment. Depinde de tine…

            – În primul rând de mine, dar…

            – Ţi-am dat mesajul lui Robert. Ce mai vrei? Asta mi-ai cerut!

Din „PUȘI DINULESCU Scenometria operei” de George Anca